Acasă » crestin ortodox

Posts Tagged 'crestin ortodox'


Termenul ”Biserici” ca ”termen tehnic”, de Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierótheos


Sinodul din Creta-IerotheosÎn ultima vreme s-a afirmat pe larg de către unii că, deși Biserica este ”Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, și aceasta este Biserica Ortodoxă, putem folosi termenul ”Biserici” și cu referire la eterodocși, iar în cazul acesta este ”termen tehnic” (terminus technicus).

Opinia aceasta surprinde în mod deosebit, pentru că nu este consemnată în texte oarecare, ci este afirmată de către episcopi, și chiar în cadrul organelor sinodale, pentru a putea fi susținută hotărârea ”Sfântului și Marelui Sinod” din Creta că ”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a bisericilor și confesiunilor creștine eterodoxe” *.

Desigur, opinia mea în acest sens este diferită, și o voi formula în acest text.

  1. Ce înseamnă ”termen tehnic”[1]

”Termen tehnic” (terminus technicus), potrivit dicționarului lui G. Babiniotis, este un ”termen pe care îl folosește o artă, o știință sau o profesie anume”.

Consultând pagina de internet Πύλη για την Ελληνική Γλώσσα, și anume referirea la limbajele specializate[2] vom ajunge la concluzia că termen tehnic (terminus technicus) este termenul folosit în cadrul unui limbaj tehnic al oamenilor de știință din fiecare specialitate în examinarea problemelor din cadrul specialității lor. Termen tehnic, cu alte cuvinte, este termenul care se folosește pentru a fi descrise obiecte sau noțiuni care fie nu au denumire în uzul curent, fie acoperă nevoia de a descrie cu un termen mai concret, excluzând orice ambiguitate, obiecte pe care limba obișnuită (vocabularul comun) deja le descrie. Cu alte cuvinte, termen tehnic poate fi un cuvânt nou creat sau un cuvânt care există în vocabularul comun, folosit cu un sens mai concret, mai mult sau mai puțin diferit de sensul pe care îl are în vocabularul comun.

În cazul respectiv, adică, în textul Marelui Sinod, expresia ”termen tehnic” presupune că nu se recunoaște că aceste ”comunități și confesiuni creștine” sunt Biserică, ci este folosit convențional cuvântul ”Biserică” referitor la aceste grupări creștine, ca să ne facilităm comunicarea dintre noi.

Pe baza definiției termenului tehnic la care am ajuns pe baza materialului pe care l-am  preluat de pe situl Πύλη γιά τήν Ἑλληνική Γλώσσα, am putea semnala următoarele cu privire la utilizarea termenului de ”Biserică” ca termen tehnic:

Termenii tehnici sunt un produs al înțelegerii dintre specialiști, sensul acestora este definit cu precizie și claritate absolute și sunt folosiți de către specialiștii din fiecare domeniu pentru a se putea înțelege între ei, pentru a fi evitată ambiguitatea. Însă, din momentul în care conținutul unui cuvânt este contestat și stârnește discuții contradictorii, este clar că utilizarea acestuia nu este precizată cu exactitate și nu este un produs al acordului dintre specialiști și, astfel, se desființează de la sine ca termen tehnic.

Termenii tehnici, de altfel, sunt consemnați și consacrați în dicționare speciale de terminologie. Prin urmare, nu sunt folosiți ocazional și convențional pentru a facilita comunicarea sau pentru a servi unei situații concrete. Adică, în cazul Marelui Sinod, folosirea cuvântului ”Biserică” și pentru confesiunile eterodoxe este propusă pentru a servi o convenție și o nevoie de comunicare având conștiința că, în cazul respectiv, este folosit cuvântul cu un sens diferit de cel asupra căruia se convenise inițial. În cazul Marelui Sinod însă nu avem de-a face cu un termen tehnic, ci cu alegerea unuia dintre sensurile cuvântului.

Într-adevăr, consultând dicționarele, vom observa că în acestea sunt enumerate diferitele sensuri ale cuvântului. Însă tocmai acesta este și scopul dicționarelor, să enumere sensurile unui cuvânt și să exemplifice felul cum sunt utilizate aceste sensuri.

Într-un text, însă, lucrurile stau altfel. Semnificația unui cuvânt într-un text nu poate fi determinată, după cum ne învață lingvistica și, mai exact, pragmatologia, decât de ”cadrul contextual – lingvistic și extralingvistic – al discursului”[3]. Cu alte cuvinte, semnificația este strâns legată de conjunctură, condițiile de spațiu, timp, de scopul propus etc. Prin urmare, semnificația cuvântului ”Biserică” în respectivul text eclezial al Marelui Sinod poate fi determinată doar în relație cu alte texte dogmatice și ecleziologice similare – în timp ce, așa cum s-a subliniat mai sus, ”termenul tehnic” este folosit ca termen cu sens propriu – și pe baza unor criterii interioare ale textului.

În sfârșit, nu putem corela ”termenul tehnic” cu apofatismul. În principiu, noțiunea de apofatism se referă numai pe Dumnezeu, așa cum vom explica mai jos, și nu putem dintr-o dată să născocim o interpretare distinctă a apofatismului, pe care să o aplicăm și termenului ”Biserică”, numai și numai pentru că așa ne convine. De altfel, noțiunea de ”termen tehnic” se află la antipodul exprimării apofatice. Caracterul apofatic se referă mai ales la neputința definirii și denumirii exacte. ”Termenul tehnic”, dimpotrivă, constituie încercarea unei definiri exacte a unei noțiuni, în măsura posibilului.

În orice caz, folosirea ”termenului tehnic” cu referire la celelalte confesiuni creștine este, în fapt, derutantă, și voi expune în continuare motivele care susțin această opinie a mea.

  1. ”Termenii tehnici” în textele confesionale

În discursul cotidian și în comunicarea cu creștinii altor confesiuni este folosit termenul de ”Biserică” în mod impropriu și convențional, pentru facilitarea comunicării, pentru că astfel se autodefinesc aceste grupări. Termenul de ”Biserică” este  folosit și cu sens social (gr. Ἐκκλησία τοῦµου, ”Adunarea poporului”), precum și cu referire la diferite grupări religioase și parareligioase (d.ex., Biserica lui Satana).

La recenta mea vizită în Statele Unite, am fost informat că în jur de 55.000 de grupări ”creștine” se autodenumesc ”Biserici”. Ceea ce este interesant este că toate aceste ”grupări creștine” nu îndeplinesc condițiile și premisele pentru a deveni membre ale ”Consiliului Mondial al Bisericilor”.

Se știe că, pentru a deveni membră a ”Consiliului Mondial al Bisericilor”, o ”grupare creștină” trebuie să depună cerere și să fie examinat de către Consiliu dacă îndeplinește premisele pentru a fi considerată membră a acestuia. Această procedură durează mult timp.

Astfel, există atâtea grupări care folosesc termenul de ”Biserică”, dar nu sunt ”Biserici”, ci doar se autodenumesc astfel. Faptul că textul emis de ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta nu face această lămurire, ci caracterizează toate ”grupările creștine” drept ”Biserici și confesiuni eterodoxe” constituie o problemă.

Într-un alt text al meu, pe care l-am depus și în Actele ”Sfântului și Marelui Sinod”, am susținut că utilizarea termenului de ”Biserică” și pentru comunitățile-confesiunile creștine eterodoxe, de către Părinți, Episcopi și teologi mai vechi sau contemporani, nu poate fi constitui o justificare pentru folosirea acestui termen și în hotărârea Sinodului din Creta. Și aceasta, deoarece trebuie să se dea o lămurire clară. Una este să fie folosit eventual cuvântul ”Biserică” în mod impropriu și convențional cu referire la grupări eterodoxe, chiar dacă nu credem că sunt cu adevărat membre ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice, și alta este ca acest cuvânt să fie folosit într-un text al Marelui Sinod, ca hotărâre dogmatică și canonică a acestuia. Așa cum am spus și mai sus, uzul și sensul unui cuvânt este determinat de cadrul contextual în care este integrat.

Se pune întrebarea, care este actuală: Sinodul din Creta este sau nu un Sinod Sfânt și Mare sau nu? Dacă este Sfânt și Mare Sinod, continuare a Sinoadelor Ecumenice, atunci nu e posibil ca în hotărârile sale să utilizeze cuvinte pe post de presupuși ”termeni tehnici”. Nu pot să concep că Părinții de la Sinoadele I și II Ecumenice, care au hotărât ”Simbolul de credință”, puteau folosi ”termeni tehnici”, sau Părinții de după ei, de la celelalte Sinoade Ecumenice, care au hotărât asupra subiectelor hristologice, puteau să folosească ”termeni tehnici”. Asemenea opinii sunt inadmisibile din toate punctele de vedere.

Sinoadele Ecumenice, după cum se știe, au dat lupte pentru utilizarea exactă a cuvintelor-termenilor care priveau chestiunile dogmatice. Pentru nici un motiv, un om serios nu poate susține, pe de o parte, că Sinodul din Creta este un ”Sfânt și Mare Sinod”, iar pe de altă parte, că poate cuprinde în hotărârile sale, cu acceptul conștient al ierarhilor și teologilor, ”termeni tehnici”, și asta privitor la subiecte ecleziologice serioase, care în același timp sunt și subiecte hristologice.

Totuși, perceperea termenului ”Biserică” ca ”termen tehnic” amintește și de viclenia politică a monoteliților, care, deși vorbeau despre voința cea una a lui Hristos, îl asigurau pe Sfântul Maxim că nu înțeleg o singură voință în Hristos pentru cele două firi ale Lui, ci scriu astfel, ca să se liniștească lumea și dă fie pace în imperiu… Ei promovau voința cea una a lui Hristos cu speranța integrării monofiziților în Biserica imperială.

Legătura cu ceea ce se întâmplă astăzi este evidentă. Pe de o parte, termenul de ”Biserică” este folosit, chipurile, ca ”termen tehnic”, fără să presupună atribuirea caracterului eclezial eterodocșilor, în timp ce, pe de altă parte, în discuția despre căsătoriile mixte care a avut loc la Sinodul din Creta, s-a pornit de la premisa valabilității botezului eterodocșilor și, implicit, de la acordarea caracterului eclezial comunităților acestora. Acest subiect îl vom vedea mai jos.

  1. Semnificatul și semnificantul, cu referire la termenul ”Biserică-Biserici”

Pentru a susține că termenul ”Biserică” este un ”termen tehnic”, s-a adus argumentul că în tradiția patristică există o distincție între o realitate și denumirile ei (termeni-cuvinte), între semnificat și semnificant, așa cum se vede din înfruntarea teoriilor lui Eunomie de către Părinții Bisericii.

Faptul că termenii nu descriu natura lucrurilor este un loc comun la Părinți în ce privește toate lucrurile, chiar și cele create. Și aceasta, în consecință, indiferent de caracterul apofatic – folosind aici termenul într-un mod cu totul neadecvat – care definește lucrurile, care în întregul lor sunt cunoscute după energiile lor, în timp ce natura lor rămâne necunoscută. Prin urmare, introducerea acestei întregi argumentații capadociene este mai mult retorică, urmărind să arunce ”piatra anatemei” în cei care nu acceptă termenul de ”Biserică” pentru eterodocși, mai degrabă decât să aducă un argument teologic valabil.

Este adevărat că Eunomie, care „a dat o definiție rațională dialecticii lui Aetius”, potrivit părintelui Gheorghi Florovski, propovăduia că Dumnezeu este simplu și indivizibil, și elementul unic al esenței Sale simple este nenașterea, care Îl definește. Simplitatea desăvârșită a lui Dumnezeu ar implica identitatea. Astfel, Eunomie identifica esența cu energia lui Dumnezeu. De asemenea, învăța că, datorită simplității lui Dumnezeu, și noi cunoaștem totul despre Dumnezeu, așa cum Dumnezeu Se cunoaște pe Sine. ”Dumnezeu nu cunoaște despre esența Sa mai mult decât cunoaștem noi, nici nu Îi este cunoscută Lui mai mult decât nouă”.

Marele Vasilie, la început, și ulterior Sfântul Grigorie al Nyssei, ca și Sfântul Grigorie Teologul și Părinții de după ei vorbeau despre distincția, inseparabilă, dintre esență și energie în Dumnezeu, și susțineau că noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu după energiile Lui, în timp ce esența Lui ne este cu desăvârșire necunoscută. De asemenea, susțineau că Dumnezeu are multe nume din perspectiva energiilor Sale și este fără nume din perspectiva esenței Sale. Noi dăm nume lui Dumnezeu după energiile Sale, dar, exprimând caracterul Lui apofatic, îi eliminăm numele. Astfel, numele lui Dumnezeu nu se identifică cu firea Lui și cu Dumnezeu Însuși.

Sfântul Dionisie Areopagitul exprima clar acest lucru, când spunea că Dumnezeu are nume, adică este bun, este viață, înțelepciune, putere și toate cele care țin de numirea intelectuală a lui Dumnezeu, dar Dumnezeu este Treime supraesențială, supradumnezeiească, suprabună. Dumnezeu este lumină, dar este și nor întunecat, este văzut, dar este și nevăzut,  este văzut mai presus de înțelegere și mai presus de simțire.

În genere, Părinții au învățat că există graiurile, adică cuvintele, și înțelesurile, adică conținutul cuvintelor. Nu se identifică cuvintele cu înțelesurile și nici experiența nu poate fi exprimată la modul absolut prin cuvinte și înțelesuri.

Totuși, Părinții foloseau cuvinte și înțelesuri create pe care le întâlneau în mediul lor pentru a formula experiența vederii lui Dumnezeu, dar învățau că, atunci când văzătorul de Dumnezeu ajunge la experiență, încetează și cuvintele, și înțelesurile, pentru că experiența vederii lui Dumnezeu se petrece în har, mai presus de înțelegere și de simțire. Acestea sunt cuvintele de negrăit de care vorbește Apostolul Pavel, care sunt consemnate prin cuvinte și înțelesuri ce se pot grăi.

Acesta este principiul de bază al teologiei catafatice și apofatice, câtă vreme Dumnezeu este văzut în chip nevăzut și este auzit în chip de neauzit și este împărtășit în chip de neîmpărtășit și se înmulțește în chip neînmulțit.

Însă, ceea ce se întâmplă în experiența vederii lui Dumnezeu și se referă la Dumnezeul Treimic, adică ce se întâmplă în teologie nu poate fi aplicat pentru descrierea realității Bisericii. Nu putem să afirmăm că învățătura Părinților Capadocieni, care s-au împotrivit opiniilor eretice ale lui Eunomie, se poate aplica pentru descrierea realității Bisericii.

Cine insistă asupra acestui lucru cade în eroarea teologică de a nu face deosebire între teologie și iconomie, și prin urmare transferă în sfera ecleziologiei, adică a iconomiei, ceea ce este valabil pentru Dumnezeul Treimic. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, prin bunăvoința Tatălui și împreună-lucrarea Duhului Sfânt, a luat firea omenească și a unit necreatul cu creatul, nemuritorul cu muritorul, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.

Apoi, energiile lui Dumnezeu trimit la lucruri concrete, prin urmare nu sunt exprimate de nume goale de conținut, care se schimbă cu timp și fără de timp, pentru că nu există lucrul pe care îl denumesc. Se ridică, deci, multe întrebări: Numele de ”Biserică” aplicat ortodocșilor trimite sau nu la plinătatea dumnezeieștilor energii necreate ale Trupului Dumnezeu-Omului Hristos? Grupările eterodoxe, caracterizate prin numele de ”Biserici”, trimit sau nu pentru noi, ortodocșii, la ”societatea îndumnezeirii” care își are originea în Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos? Grupările eterodoxe, caracterizate cu numele de ”Biserici”, trimit sau nu pentru noi, ortodocșii, la plinătatea adevărului? Constituie sau nu dublu limbaj și diplomație teologică faptul că un nume pe care ortodocșii îl folosesc pentru un anume semnificat este folosit pentru un alt semnificat, cu referire la alte grupări religioase? În ce măsură se deosebește acest lucru de politica monoteliților, care prin aceeași expresie, ”voința cea una în Hristos”, îi asigurau pe ortodocși că voința cea una înseamnă coincidența celor două voințe firești (deci a voințelor celor două firi), iar pe monofiziți îi lăsau să înțeleagă că voința cea una trimite, evident, la firea cea una în Hristos?

Toate aceste întrebări sunt de o importanță și semnificație actuală.

Părinții vorbesc despre adevărul lucrurilor și le declară celor care nu sunt de acord cu ei că nu se vor lupta pentru cuvinte și denumiri, dacă se vor pune de acord asupra adevărului lucrurilor. Insistența pe anumite cuvinte nu privește redarea în cuvinte a unui adevăr statornic și neschimbat, după cum în chip sofist se aruncă ”piatra anatemei” asupra celor ce insistă că eterodocșii nu sunt Biserică. Se referă la exigența imperioasă de a fi de acord toți participanții la Sinod că, atunci când este folosit un cuvânt pentru a descrie o realitate, acesta trebuie înțeles la fel de către toți.

De altfel, toate luptele dogmatice la nivelul terminologiei urmăreau tocmai acest lucru, să fie toți de acord asupra realităților denumite. Un exemplu clasic este Sinodul V Ecumenic, la care se pun toate ”supapele” de siguranță pentru ca, la nivelul limbajului, termenul dogmatic de la Calcedon să fie înțeles în mod ortodox, iar nu nestorian sau monofizit. Sunt folosite cuvinte și o terminologie, care nu exprimă toate tradițiile creștine, dar sunt folosite atâtea propoziții explicative, încât să fie excluse răstălmăcirile din partea vreunei părți a membrilor Sinodului. Nu același lucru s-a întâmplat cu textul Sinodului din Creta.

Prin urmare, termenul, cuvântul codifică, definește, atât cât este posibil, experiența de negrăit și acest lucru nu este nici simplu, nici lipsit de importanță, nici întâmplător. Faptul că termenul nu identifică, ci descrie, nu îl face inutil, nici nu ne dă dreptul de a-l folosi cum vrem sau cum ne convine de fiecare dată, din motivul foarte simplu că în felul acesta nu putem comunica între noi. Iar comunicarea, după cum se știe, este un lucru foarte important. În afară de cazul în care urmărim tocmai contrariul, adică vrem să ambiguizăm totul, ca să facem înțelegerea dintre noi dificilă și problematică și în interiorul confuziei mai generale pe care o provocăm, să ne punem în aplicare planurile.

  1. Definire, apofatism și eterodefinire

Urmarea celor de mai sus este că subiectul ”termenului tehnic” aplicat Bisericii a fost corelat de mulți și cu alte subiecte ecleziologice, care privesc definirea sau imposibilitatea definirii Bisericii și identificarea sau neidentificarea cu Biserica a celorlalte confesiuni creștine. De aceea trebuie examinat subiectul definirii Bisericii în legătură cu apofatismul și autodefinirea sau eterodefinirea.

În ce privește subiectul definirii Bisericii, trebuie menționat că manualele mai vechi de dogmatică, influențate de tradiții scolastice, dădeau, aproximativ, o astfel de definiție Bisericii: Biserica este totalul oamenilor care cred în Hristos, care mărturisesc că Iisus Hristos este Capul ei, este Dumnezeu și Domn al lor, care au aceeași credință și mărturisire, care se sfințesc prin Sfintele Taine, care sunt călăuziți către mântuire de către păstori care au succesiuni apostolică neîntreruptă etc.

S-a observat însă că Părinții Bisericii evitau să dea asemenea definiții Bisericii, ci făceau descrieri, folosind imagini, așa cum a făcut Hristos prin parabolele Lui (de exemplu: casă, căsătorie, turmă, vie etc.). Acest lucru îi face pe mulți să susțină că nu putem da o definiție pentru Biserică, ci că în acest sens ar trebui să folosim doar imagini.

Însă acest lucru nu poate fi folosit ca argument referitor la termenul Biserică, ca Trup al lui Hristos. Expresia ”Biserica este Trupul lui Hristos” nu este o imagine. Trupul nu este imagine, este realitate. Hristos, prin întruparea Sa, nu și-a asumat o… imagine, ci firea omenească, adică s-a întrupat: ”Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit întru noi, și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1:14).

Cei trei Ucenici pe Muntele Tabor nu au văzut slava unei imagini, ci slava Trupului îndumnezeit al lui Hristos. Apostolul Pavel, pe drumul către Damasc L-a văzut pe Hristos în slava Sa, nu a văzut Cuvântul neîntrupat, ci pe Cuvântul întrupat. De aceea, în epistolele sale în continuu scria că Hristos este Capul Trupului Bisericii.

Voi cita câteva pasaje: ”Și mai presus de toate L-a dat pe El Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1:22-23). ”Și El este Capul Trupului, al Bisericii” (Coloseni 1:18). ”Și împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos pentru Trupul Lui, care este Biserica” (Coloseni1:24). Verbul ”este” este absolut și determinativ și nu lasă loc pentru altă interpretare, cum că ar putea fi vorba de o imagine.

De asemenea, Apostolul Pavel scrie că toți cei ce suntem creștini ne-am botezat în Trupul cel unul al lui Hristos: ”Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un Trup” (1 Corinteni 12:13), și de aceea aparținem Trupului celui unu al lui Hristos: ”Așa și noi, cei mulți, un Trup suntem în Hristos și mădulare fiecare în parte” (Romani 12:5).

Este semnificativ în acest sens faptul că Sfântul Ioan Damaschin, care este considerat cel mai bun ermineut al Epistolelor Apostolului Pavel, continuă gândire teologică a acestuia. În omiliile sale scrie: ”Biserica este Trup, are ochi și are cap”[4]. Într-o altă omilie scrie: ”Pliroma lui Hristos, Biserica, și pliroma Trupului, Capul[5].

În acest punct aș putea să citez o mulțime de alte pasaje patristice care vorbesc despre faptul că Biserica este Trupul lui Hristos, pe care l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și l-a îndumnezeit din clipa zămislirii. Mă voi limita însă la un pasaj al Sfântului Ignatie Teoforul din Epistola sa către Efeseni, în care vorbește despre Biserică, care este unită (gr. ἐγκεκραµένη, ”amestecată”) cu Hristos: ”cu cât mai mult vă fericesc pe voi, că sunteți atât de uniți cu el (cu episcopul) așa cum este unită Biserica cu Iisus Hristos, și cum este unit Iisus Hristos cu Tatăl, ca toate să fie în unitate” (Efeseni 5).

Este clar că Hristos nu este Capul unei imagini a Trupului, ci este Capul adevăratului Trup pe care l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și Biserica nu este imaginea Trupului care are un Cap lipsit de ipostas. Hristos S-a întrupat și este Cap al adevăratului Trup, nu S-a ”dez-întrupat” după Învierea Sa, pentru că cele două firi, dumnezeiască și omenească, s-au unit neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Noi, prin Botez și Mirungere, devenim mădulare ale Trupului lui Hristos și de aceea mădulare ale Bisericii și nu suntem mădulare ale unei imagini a Trupului!

Când ne împărtășim nu mâncăm… imaginea și descrierea Trupului, ci adevăratul Trup al lui Hristos, după cum Hristos Însuși a spus: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” (Matei 26:26) și ”Căci Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6:55-56).

Din această perspectivă, Apostolul Pavel va mărturisi: ”Îți scriu aceasta cu nădejdea că voi veni la tine fără întârziere, ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (1 Timotei 3:14-15). ”Biserica” nu este un termen descriptiv, ci este Trupul lui Hristos, este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului.

Din învățătura revelată a Apostolului Pavel rezultă că ”este un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4:5), adică unul este Domnul, unul este Capul Bisericii, al Bisericii celei una, una este credința, unul este Botezul.

În ce privește subiectul apofatismului, consider că este inadmisibil din punct de vedere teologic ca învățăturile despre apofatism, care sunt valabile despre Dumnezeul Treimic, și în special despre cele din interiorul Dumnezeului Treimic (teologia), să fie transferate Tainei Bisericii (iconomia), care Biserică este adevăratul Trup al lui Hristos, pe care Hristos l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin întrupare, și cărui Trup noi îi suntem mădulare – și nu suntem mădulare ale imaginii Trupului – cu care Trup îndumnezeit al lui Hristos ne împărtășim la Taina dumnezeieștii Liturghii și devenim de un Trup și de un Sânge cu El.

Dacă termenul ”Biserică” ar fi descriptiv și nu ar denumi Trupul lui Hristos, ci imaginea Trupului lui Hristos, ar însemna că atunci când liturghisim jucăm teatru!

În spatele teoriei cu totul improprii despre caracterul apofatic al definirii Bisericii se ascunde în mod clar încercarea politică de a se acorda caracter eclezial eterodocșilor. Aspectul nefericit este, așa cum am scris și într-un articol al meu precedent, că prin această teorie a caracterului apofatic al Bisericii se promovează tocmai teologia reformaților, care vorbeau pe de o parte de Biserica nevăzută pe care o cunoaște doar Dumnezeu și îi cuprinde pe romano-catolici, protestanți și pe cei pe care îi vrea Dumnezeu, iar pe de altă vorbeau despre Biserica văzută, care este divizată.

În ce privește subiectul eterodefinirii, al definirii din perspectiva altuia și prin altul, opinia că o comunitate creștină nu se definește din perspectiva altei comunități creștine, ci se definește prin sine, în special când e vorba de relațiile ei cu alte comunități, vrea să ne spună că fiecare comunitate poate folosi orice termen dorește pentru a-și defini identitatea ecleziologică. Acest lucru este evident. Cu toate acestea, atunci când vorbim despre un termen dogmatic al unui Sinod, care vrea să definească relația dintre două realități (ortodocșii și eterodocșii), părerea respectivă despre ”nedefinirea prin altul” anulează orice sens al comparației raționale a lucrurilor, de vreme ce este evident că, atunci când sunt comparate două realități, ies în evidență asemănările și diferențele dintre ele pentru a se vădi specificitatea fiecăreia.

Întreaga istorie a termenilor triadologici și hristologice la Sinoade viza explicarea lor și refuzul ortodocșilor de a se atribui termenilor conținutul pe care li-l dădeau ereticii.

Interpretarea termenului deoființă de către Părinți privea excluderea interpretării monarhianiste (modaliste sau dinamice) a lui deoființă și excluderea interpretării triteiste a lui deoființă.

Interpretarea ipostastului unic în două firi pentru întruparea lui Dumnezeu Cuvântul privea fie excluderea interpretării nestoriene a coincidenței celor două ipostasuri într-o persoană, după modelul unirii morale, fie excluderea interpretării monofizite a fuzionării celor două firi ale Cuvântului întrupat într-o fire și un ipostas.

Pe baza logicii nedefinirii prin altul, ar fi trebuit ca Părinții Bisericii să nu definească drept eretice învățăturile ereticilor în hotărârile sinodale referitoare la Sfânta Treime și Hristos.

Desigur, întreaga logică a ”nedefinirii prin altul” se bazează pe opinia cu totul neortodoxă că nimeni nu se poate pronunța cine este și cine nu este Biserică. Întrebarea care se ridică este clară: Care e diferența față de ceea ce spuneau protestanții când vorbeau despre Biserica nevăzută care îi cuprinde pe toți: romano-catolici, protestanți, ortodocși și ceilalți creștini, pe care Dumnezeu îi cunoaște, în timp ce Bisericile văzute sunt divizate?

Cu această ocazie trebuie să amintesc de hotărârea Primei Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy 21-28 noiembrie 1976), la care s-a stabilit ordinea de zi a Sfântului și Mare Sinod. Printre cele aproape o sută (100) de subiecte care au fost stabilite la Prima Conferință Panortodoxă de la Rodos (1961) le-au ales pe cele zece (10) pentru Ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod.

Însă, în aceeași hotărâre este scris că, din celelalte subiecte propuse, cele pentru care s-a optat ca a doua prioritate sunt patru, anume ”izvoarele Dumnezeieștii Revelații, noțiunea de Biserică, codificarea Sfintelor Canoane și a dispozițiilor canonice, iconomia și acrivia”. Pe de altă parte, se menționează în hotărâre că subiectele acestea ”sunt trimise pentru un studiu special Bisericilor Locale, pentru a fi supuse eventual unei examinări interortodoxe viitoare”.

Acest lucru înseamnă că subiectele legate de noțiunea de Biserică, precum și cele despre iconomie și acrivie, despre modul primirii eteodocșilor în Biserica Ortodoxă trebuia studiate de Bisericile Locale, pentru a fi discutate la un alt Sinod, după Sfântul și Marele Sinod. Însă acest lucru nu a avut loc niciodată, cel puțin nu în Biserica noastră. Prin urmare, nu există o hotărâre a Bisericii Elene despre relația eterodocșilor cu Biserica noastră. Aceasta înseamnă că problematica eterodefinirii trebuie soluționată sinodal.

În definitiv, sunt inadmisibile din punct de vedere ortodox cele ce se afirmă despre definirea și apofatismul Bisericii, care însă este Trupul lui Hristos și societatea îndumnezeirii, ca și cele ce se afirmă despre autodefinirea creștinilor din afara Bisericii Ortodoxe, care s-au îndepărtat de credința și viața Bisericii Ortodoxe.

5.”Termenul tehnic” este folosit ca termen cu sens propriu

Revenind la așa-numitul ”termen tehnic” cu referire la confesiunile creștine ca ”Biserici”, vreau să observ că, deși unii folosesc termenul acesta cu referire la eterodocși ca fiind, chipurile, ”termen tehnic”, totuși în realitate se contrazic pe ei înșiși și atribuie termenului un conținut real, așa că, în fapt nu îl consideră ”termen tehnic”. Acest lucru va fi argumentat în cele ce urmează.

Se știe că Marele Athanasie, în lupta lui de a-i convinge pe omousieni să accepte Sinodul de la Niceea din 325, fie și folosind o altă terminologie, scria: ”Să spună și să cugete pe de o parte mai simplu și adevărat despre Fiu ca fiind după fire Fiu…”. Cu alte cuvinte, făcea distincție, după cum se vede și în alte texte ale sale, între cuvinte și lucruri, între ceea ce este articulat în cuvinte și înțelesul cuvântului. Scria: ”Căci nu cuvintele deduc firea, ci mai degrabă firea transformă cuvintele întru ea însăși”.

Dar în cazul de față, studiind subiectul Bisericii, problema nu este doar cuvântul ”Biserică”, folosit ca ”termen tehnic”, ci și uzul sensului, realitatea la care se referă acest cuvânt, de vreme ce termenului ”Biserici”, așa cum vom demonstra mai jos, i se acordă caracter eclezial. Prin urmare, nu este valabil argumentul distincției dintre nume și lucruri referitor la termenul de ”Biserică”. Eu consider că în conștiința personală a celor care susțin că termenul ”Biserici eterodoxe” este folosit ca ”termen tehnic” acesta este folosit în realitate nu ca ”termen tehnic”, ci ca termen cu sens propriu, de vreme ce acestor grupări eterodoxe li se atribuie caracter eclezial.

Nu se poate explica altfel faptul că la discuțiile care aveau loc la Sinodul din Creta era susținută ”valabilitatea și realitatea botezului eterodocșilor”, că ”Bisericile” apusene au Taine, că prin ruperea lor de Biserica Ortodoxă nu s-a întâmplat ceva nemaipomenit, de vreme ce Bisericile ”s-au dezbinat” între ele, adică Biserica Ortodoxă Răsăriteană de Biserica Romei, așa cum ”se rupe o rasă în două bucăți, dar cu toate astea rămâne rasă”!!

Nu este rațional, dar nici admisibil din punctul de vedere al coerenței limbajului, ca în anumite texte oficiale ale Marelui Sinod să fie folosit un cuvânt, în cazul acesta cuvântul ”Biserică”, dar și cuvintele strâns legate de acesta, anume cuvintele ”botez” și ”taină”, cu sensul lor ”real”, în timp ce în textul despre ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” al Marelui Sinod, care aparține aceluiași tip de text – în cazul de față fiind text cu caracter dogmatic – să fie folosite ca ”termeni tehnici”.

Faptul că aceia care folosesc termenul de ”Biserici” ca fiind, chipurile, ”termen tehnic”, nu cred acest lucru și în realitate consideră aceste ”Biserici” ca fiind Biserici adevărate este dovedit de practica ce s-a impus în privința acestui subiect. În textele oficiale care au fost semnate între Patriarhul Ecumenic și Papa Romei, precum și în diferite alte declarații, în mod foarte clar se vorbește de Biserici reale, prin urmare, în conștiința lor termenul ”Biserici” nu este ”tehnic”. Voi cita câteva exemple care mi-au fost mai la îndemână.

În Mărturisirea de la Thyateira (The Thyateira Confession), care a fost scrisă de Arhiepiscopul Thyateirelor și al Marii Britanii, Atenagora Kokkinakis, și a fost aprobată de Patriarhia Ecumenică, scrie:

”Creștinii ortodocși cred că cei care sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh de către preot sau mirean la timp de nevoie sunt creștini adevărați și aparțin Bisericii și sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Unul și rămâne nedespărțit ca Dumnezeu-Om”[6].

În altă parte scrie:

”Toți creștinii cu același botez am devenit mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Biserica. Toți, în diferite moduri și forme au ca scop să se împărtășească de Dumnezeiasca Euharistie ca Taină a Comuniunii care ne unește cu Hristos”[7].

În altă parte scrie:

”Însă, realitatea este că romano-catolicii se închină, la fel ca și ortodocșii, lui Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie”[8].

De asemenea, în altă parte scrie:

”S-a încetățenit, în virtutea prieteniei, ca ortodocșii să îi înmormânteze pe anglicani și să îi împărtășească acolo unde nu există preoți anglicani. De asemenea, acolo unde nu există preoți ortodocși, anglicanii îi înmormântează și îi împărtășesc pe creștinii ortodocși. Acest lucru se întâmplă și cu știința și cu neștiința Bisericii în anumite locuri, dar și din motive de necesitate și de ospitalitate sacramentală creștină. De asemenea, este o realitate că creștinii înșiși cer Împărtășania. Aceasta este o dovadă a dispoziției poporului lui Dumnezeu pentru unirea creștinilor, pe care îi unește Tradiția, Sfânta Scriptură, Preoția și Crezul Niceo-Constantinopolitan”[9].

Până și Papa Ioan Paul al II-lea, într-un discurs pe care l-a rostit pe 5 iunie 1991 la Bialystok, în Polonia, a spus:

”Astăzi vedem mai clar și înțelegem mai bine faptul că Bisericile noastre sunt Biserici surori, nu doar în sensul unei expresii a politeții, ci  în sensul unei categorii ecleziologice ecumenice fundamentale”[10].

Sunt semnificative în acest sens cele hotărâte la ”Conferința a VII-a Generală a Dialogului dintre Ortodocși și Romano-catolici”, care a avut loc la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Balamand, Liban, (17-24 iunie 1993).

În prima parte a textului, care este intitulat ”Principii eclesiologice”, după ce se face referire la felul cum ”au apărut Bisericile Catolice răsăritene” (Uniația), care au dobândit ”comuniunea deplină cu Tronul Romei și au rămas credincioase acestuia”, în continuare scrie că modul în care s-a făcut această unire, care a fost denumită ”Uniație”, ”nu mai poate fi acceptat nici ca metodă de urmat, nici ca model al unității pe care o caută Bisericile noastre”, deși aceste ”Biserici” (Uniația), ”ca parte a societății catolice, au dreptul să existe și să acționeze pentru a răspunde nevoilor duhovnicești ale credincioșilor lor”[11].

De ce, însă, se scrie acest lucru? Pentru că acum, potrivit acestei hotărâri, nu mai există o problemă specială, pentru că deja s-a schimbat felul cum se consideră între ei ortodocșii și romano-catolicii, adică ”datorită modului în care catolicii și ortodocșii se reconsideră pe ei înșiși în relația lor cu taina Bisericii și se redescoperă ca Biserici surori”[12].

Se precizează o dată în plus că ”cele două Biserici”, Ortodoxă și Romano-Catolică, au aceeași credință și viață, pe care Hristos a încredințat-o Bisericii. Se scrie:

”De ambele părți se recunoaște că toate cele pe care Hristos le-a încredințat Bisericii sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceste taine, mai ales la preoția cea una, care săvârșește jertfa cea una a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. Este clar că în acest cadru este exclusă orice rebotezare”[13].

Imediat în continuare scrie:

”Tocmai din acest motiv, Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă se recunosc reciproc ca Biserici surori, în comun responsabile pentru păstrarea Bisericii lui Dumnezeu în credincioșie față de dumnezeiasca iconomie, și în mod foarte special față de unitate”[14].

Citind această hotărâre, mă întreb: De ce unii continuă să îi denumească pe creștinii eterodocși drept ”Biserici”, susținând, chipurile, că este ”termen tehnic”, în timp ce din textele oficiale ale ”Dialogului dintre Ortodocși și Romano-Catolici” reiese foarte clar că se acordă caracter eclezial acestui termen și prin urmare este termen cu sens propriu, nu termen tehnic?

În plus, în declarații comune ale Papei și Patriarhului Ecumenic se acordă creștinilor din afara Bisericii caracter eclezial și, prin urmare, termenul de ”Biserică” pe care îl folosesc pentru cei din afara Bisericii Ortodoxe nu este termen tehnic, ci termen cu sens propriu. Voi cita câteva fragmente dintr-o asemenea declarație comună (29-6-1995):

”Dialogul acesta – prin Comisia internațională mixtă – s-a dovedit rodnic, și a putut să avanseze în mod esențial. Din acesta a rezultat un înțeles sacramental comun despre Biserică, bazat și transmis de-a lungul timpului prin succesiunea apostolică. În Bisericile noastre, succesiunea apostolică este temelia sfințirii și a unității poporului lui Dumnezeu. Considerând că în orice Biserică locală se săvârșește taina dumnezeieștii iubiri, și că astfel Biserica lui Hristos își revelează prezența care lucrează în fiecare dintre acestea, Comisia mixtă a putut declara că Bisericile noastre se recunosc reciproc ca Biserici surori, împreună-răspunzătoare pentru păstrarea credinței unicei Biserici a lui Hristos în planul dumnezeiesc, în mod cu totul special în vederea unității”[15].

Mai jos declară oficial:

”În perspectiva acestora îi îndemnăm pe credincioșii noștri, catolici și ortodocși, să întărească spiritul de frățietate care decurge din botezul unic și din participarea la Sfintele Taine”[16].

Și puțin mai jos declară oficial:

”Papa Romei și Patriarhul Ecumenic, întâlnindu-se, s-au rugat împreună pentru unitatea tuturor creștinilor. În rugăciunea lor i-au cuprins pe toți cei care, fiind botezați, constituie mădulare ale trupului lui Hristos, cerând astfel ca diferitele comunități să fie din ce în ce mai credincioase Evangheliei Lui”[17].

În definitiv, ceea ce deranjează în cazul acesta este că la discuțiile din interiorul și din afara Bisericii Ortodoxe este folosit dublul limbaj, triplul limbaj, multi-limbajul, nu există un limbaj unitar. Într-un fel se exprimă teologii ortodocși în mediile ortodoxe și monahale, și altfel se exprimă în mediile eterodoxe. În esență, după cum se vede foarte clar, se alunecă de la principiul exclusivității la principiul inclusivității.

Acest lucru nu poate să-l conteste nimeni. Aceasta este linia fundamentală a multor clerici și teologi contemporani.

Consider că ceea ce este necesar astăzi pentru bărbații responsabili cu treburile Bisericii este îmbinarea dintre adevăr, dragoste și virtutea discernământului. Nu putem ca în numele adevărului să ne lipsim de dragoste și discernământ, nici de dragul dragostei să ne lipsim de adevăr. La dialogurile cu aceste grupări creștine trebuie trasate niște ”linii roșii” delimitatoare. Să știe omul până în ce punct poate înainta sau de unde să se retragă, adică să iconomisească lucrurile, și până în ce punct să stăruie în acrivie. Acest discernământ lucrează acolo unde există luminarea minții și teologie empirică.

Astfel, teologii empirici ce cunosc din experiență slava necreată care există în Biserica Ortodoxă, dar și căderea creștinilor care s-au îndepărtat de aceasta, numai ei știu să mărturisească adevărul și să îi iubească cu adevărat pe creștinii eterodocși. Dar asemenea teologi empirici nu sunt luați în considerare la dialoguri și nu este folosită experiența lor, tocmai pentru că se optează pentru diplomație, iar nu pentru teologie.

Concluzia este că, în general, un ”termen tehnic” se definește cu exactitate absolută și claritate pentru a se evita ambiguitatea. Când însă ”termenul tehnic” este contestat, atunci  se desființează de la sine ca termen tehnic și nu mai este folosit ocazional și convențional.

Apoi, faptul că este folosit din perspectivă ortodoxă, într-un text mărturisitor al unui Mare Sinod, termenul ”Biserică” și se mărturisește că denumește Trupul lui Hristos și Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și în același timp se folosește și termenul ”Biserici” pentru cei din afara Bisericii Ortodoxe, ca ”termen tehnic”, este paradoxal, contradictoriu și extrem de problematic din toate punctele de vedere, și din punct de vedere ortodox, și din punctul de vedere al limbajului.

Mai mult, constituie dublu limbaj și limbaj multiplu a se susține în anumite situații că folosirea termenului ”Biserici” cu referire la eterodocși este ”termen tehnic”, iar în alte  situații, și asta chiar în hotărâri oficiale, să se atribuie așa-numitului ”termen tehnic” sens propriu și caracter eclezial. Astfel, uneori se vorbește de ”termen tehnic”, iar alteori de termen cu sens propriu. Acest lucru vădește o foarte mare problemă.

O problemă la fel de mare este a se susține că termenul ”Biserică”, ca Trup al lui Hristos și societate a mântuirii, este un termen descriptiv și o simplă imagine și că, chipurile, se manifestă și aici caracterul apofatic și că nu putem să îi definim altfel decât se definesc ei înșiși pe creștinii din afara Bisericii, care s-au îndepărtat de credința Bisericii, așa cum s-au pronunțat Părinții la Sinoadele Ecumenice.

În definitiv, subiectele eclesiologice sunt serioase și trebuie abordate cu responsabilitate și din perspectiva învățăturii patristice, așa cum s-a hotărât în Sinoade. Părinții, când vorbeau despre subiecte dogmatice și eclesiale, foloseau termeni preciși din perspectiva premiselor ortodoxe. Și când trebuia să facă vreo modificare a termenilor, o făceau pe baza unor premise esențiale, cu mare atenție,  ca să definească adevărul pe care îl trăiau empiric și să lucreze astfel spre unitatea Bisericii, iar nu în virtutea unei diplomații comunicaționale.

Desigur, așa cum s-a menționat în mod repetat în acest text, termenul ”Biserică” nu este descriptiv, ci denumește Trupul îndumnezeit al lui Hristos, de aceea, și este ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”.

Februarie 2017

Sursa: www.parembasis.gr

Traducere: Tatiana Petrache

 

* http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/. (n. trad.)

[1] Explicația termenului tehnic am formulat-o în urma discuției cu lexicograful, doctor în filolofie, doamna Vasiliki Melikidou.

[2] http://www.komvos.edu.gr/glwssa/odigos/Thema_a9/a_9_popup4.htm

[3] http://www.greek-language.gr/greekLang/modern_greek/tools/lexica /glossology/show.html?id=129

[4] PG, 48, 1032.

[5] PG, 62.26.28-31.

[6] ”The Thyateira Confession” –  ”Mărturisirea de la Thyateira”, cu subtitlul ”Credința și rugăciunea poporului lui Dumnezeu”, p. 201.

[7] Ibidem, p. 204.

[8] Ibidem, p. 205.

[9] Ibidem, pp. 210-211.

[10] Ἀντωνίου Παπαδοπούλου, Θεολογικός ∆ιάλογος, Ὀρθοδόξων καί Ρωµαιοκαθολικῶν (Ἱστορία-Κείµενα-Προβλήµατα), Editura Ἀδελφῶν Κυριακίδη, Α.Ε., Tesalonic-Atena 1996, p. 225.

[11] Ibidem, pp. 210-212.

[12] Ibidem, p. 212.

[13] Ibidem, p. 212.

[14] Ibidem, pp. 212-213.

[15] Ibidem, p. 246.

[16] Ibidem, p. 247.

[17] Ibidem, p. 248.



A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 48, dedicată Părintelui Daniil (Sandu Tudor) și mărturisitorilor mișcării Rugul Aprins


Coperta atitudini 48 față

Coperta atitudini 48 verso

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 48, închinată Părintelui Daniil de la Rarău

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

Editorial:
JOS MÂINILE DE PE PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU!
de Monahia Fotini

4 IEROSCHIMONAHUL DANIIL (SANDU TUDOR), MĂRTURISITORUL DE FOC AL RUGULUI APRINS

16 ÎNTRE SOBOR ȘI SOVIET
de Sandu Tudor

18 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU:
UN POSIBIL RĂSPUNS PENTRU SCENA POLITICĂ DE AZI

25 DOUĂ MINUNI DE SFINȚI:
PĂRINTELE JUSTIN ȘI PĂRINTELE PROCLU

28 PĂRINTELE IOAN DE LA RARĂU DESPRE STAREȚUL SĂU, IEROSCHIMONAHUL DANIIL (SANDU TUDOR) – STAREȚUL
RUGĂCIUNII ISIHASTE

33 MIȘCAREA – RUGUL APRINS AL MAICII DOMNULUI
de Monahia Dometiana

38 CUVIOSUL PĂRINTE PROCLU – FILĂ VIE DE PATERIC
„Măicuţa Domnului să vă ducă în Rai cu tot cu mine!“

44 DOR DE ÎNCHISOARE
Interviu cu Doamna Galina Răduleanu

54 IOAN IANOLIDE – CHIPUL LUMINOS AL BUNĂTĂȚII ÎN IADUL COMUNIST
De vorbă cu Doamna Constanța Ianolide

60 DE CE NU PUTEM ACCEPTA SINODUL DIN CRETA.
SINODUL DIN CRETA ȘI ECLESIOLOGIA ERETICĂ NESTORIANĂ
de Mitropolitul Ierótheos Vlachos

66 SINODUL DIN CRETA. PRETENȚII, REALITĂȚI, CONSECINȚE (II)
de Preot Dr. Mihai Andrei Aldea

82 MESAJ AL BISERICII GRECIEI ÎN PRIVINȚA SINODULUI DIN CRETA

85 MITROPOLITUL IEREMIA DE GORTINA ATENȚIONEAZĂ ASUPRA IEȘIRII DIN BISERICĂ
„Un așa-zis spirit de luptă, care nu este deloc vindecător nici sfințitor, ci mai degrabă
pierzător“

89 SF. TEODOR STUDITUL: DESPRE PURTAREA DE GRIJĂ LA ÎMPĂRTĂȘIREA CU SFINTELE TAINE

92 VIAȚA SF. SIMEON NOUL TEOLOG
de Preot Ilarion V. Felea

98 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPIILOR
de Ioan Vlăducă

Comenzi sau Abonamente se pot face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Introduceți în căsuță textul din imagine
captcha
(Daca textul nu apare vă rugam să reîmprospătați pagina.)

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

Coperta atitudini 48 interior Parintele Iustin

Coperta atitudini 48 interior 2 Sandu Tudor

Nume *

Email *

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Introduceți în căsuță textul din imagine
captcha
(Daca textul nu apare vă rugam să reîmprospătați pagina.)

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.



Un lucru este sigur pentru mine: părintele Justin este sfântul ocrotitor al familiei mele de la Oradea. Marturii ale închinătorilor


Un lucru este sigur pentru mine: părintele Justin este sfântul ocrotitor al familiei mele de la Oradea

La îndemnul unei măicuțe de la Mănăstirea Paltin vă scriu și eu o parte din minunatele întâmplări și schimbări din viața mea pe care le-am trăit după ce l-am întâlnit pe părintele Justin de la Petru Vodă. Pe părintele Justin l-am cunoscut personal în anul 1998. Înainte cam cu trei ani de căsătorie, am intrat în chilia sa și i-am spus să îmi dea binecuvântare de călugărie sau de căsătorie și mi-a spus: „Lasă că o să te căsătorești cu Liana de la Cluj”. Eu am crezut că glumește, dar după vreo trei ani, m-am căsătorit exact cu Liana de la Cluj, care venise în Oradea să facă Facultatea. Când am cunoscut-o pe soție, părintele mi-a zis să am grijă de ea și m-am gândit să venim împreună la Petru-Vodă. Când am intrat părintele ne-a zis să ne căsătorim acolo, la mănăstire peste două săptămâni. Minunea s-a întâmplat și am făcut cununia la Petru-Vodă cu un sobor de patru preoți.

La un an de la căsătorie s-a născut prima fetiță căreia i-am dat numele părintelui. Când soția a făcut ecografie, doctorii i-au spus că fetița are malformații și să hotărâm ce vrem să facem mai departe. Soția, care a terminat medicina, a venit plângând acasă și l-am sunat pe părintele Justin care ne-a zis să nu mai facem ecografii și să stăm liniștiți că fetița nu va avea nimic și va fi sănătoasă. Și așa a fost chiar dacă ecografiile arătau cu totul altceva.

Același lucru s-a întâmplat și unor fini de ai noștri care fuseseră vreo 8 ani prin Germania unde doctorii le spuseseră că nu vor putea avea copii. După ce au fost la părintele Justin și le-a dat canon, minunea s-a întâmplat și acum sunt părinții a doi copii.

Când am fost cu binecuvântarea părintelui în Germania unde soția a lucrat la un spital clinic universitar, ne-am întors după un an pentru că nu ne-a plăcut să fim departe de țara noastră și la întoarcere părintele s-a bucurat că ne-am întors, zicând: „Uite niște români adevărați!”.

Altădată am fost la părintele cu o doamnă care avea un băiat care nu mergea la biserică și după ce și-a spus durerea părintelui, băiatul a început să meargă la biserică fără ca mama lui să îl constrângă cu ceva.

Odată când i-am adus părintelui un pomelnic de la niște bătrâni din bloc, am primit banii înapoi, iar pe pomelnicul pe care scria „pentru Sf. Liturghie”, părintele a tăiat cu pixul și a scris altceva. Când le-am înapoiat vecinilor mei banii de pe pomelnic și le-am spus cele întâmplate, ei mi-au spus că precis părintele știa că nu sunt căsătoriți și că trăiesc în concubinaj deși erau bătrâni pensionari.

Odată i-am cerut părintelui binecuvântare să merg până la Putna și am căpătat binecuvântare să merg până la Moscova și mai departe. Când am ajuns acasă am primit un telefon de la o prietenă care lucra la bancă și mi-a spus că ea s-a înscris într-un pelerinaj în Rusia, dar că s-a întâmplat ceva la serviciu și nu poate să mai meargă și m-a trimis pe mine în locul ei. Așa că peste nici o săptămână eram la Moscova și mai departe, la Valaam, Solovăț și Oranki.

Ar fi atât de multe de spus despre cei 15 ani în care l-am avut pe părintele ca povățuitor, despre minunile pe care le-a făcut cu mine și cu familia mea! Un lucru este sigur pentru mine: părintele Justin este sfântul ocrotitor al familiei mele de la Oradea[1].

(Mai multe marturii aflati in Revista Atitudini, Nr. 47)

 

 

 

[1] Relatare primită prin scrisoare poștală la adresa Redacției.



Părintele Justin Pârvu: Cuvânt de mângâiere pentru românii care își petrec sărbătorile peste hotare


Cuvânt de mângâiere pentru românii ce-și petrec sărbătorile peste hotare

Te gândești la ei (românii de peste hotare, n.ed.) pentru că ei duc povară și mărturie de sfinți. Aici cântăm noi… (bucuroși), suntem împreună, mai facem o glumă, mai facem o cântare patriotică, ba un colind. Dar săracii acolo nu mai au sărbătoare pentru că sunt sub stăpânire străină. Și nu sunt sub străini oarecare, sunt străini și de religie și de credință. Au de-a face cu romano-catolici, protestanți, calvini, toate soiurile de oameni.

Am putea spune (despre românii ortodocși de peste hotare) că sunt niște mărturisitori ai Ortodoxiei noastre, că unde se duc ei acolo pun o rugăciune, fac o cântare, merg la o biserică și propovăduiesc credința nației noastre creștin-ortodoxe. Nu trebuie să-i uităm pentru că ei sunt glasul care a răscolit lumea aceasta românească pe unde au trecut și pe unde trec, pe unde stau. Au dus acolo obiceiurile, au dus credința, au dus familia, au dus toate, sentimentul de mamă, sentimentul părintesc. L-au dus acolo unde prea puțin se cunoștea sau se cunoaște și până astăzi.

Să fiți binecuvântați, băieți. Dumnezeu să vă ajute! Să vă dăruiască o tinerețe de vreo sută de ani, de aici încolo! Să cântați nevoile acestea ale neamului cu vocile acestea frumoase pe care le aveți! După cum spun și versurile astea: „sărac”… și „dor”…, că în sărăcia noastră românul mereu a dorit altceva, și-a dorit mântuirea, și-a dorit chiar și suferința: „Mai bate, Doamne câte-un cui, mai vâră câte-un spin”. Ăsta este românul nostru: întotdeauna și-a mângâiat suferința prin nădejdea aceasta, a Învierii Domnului Iisus…

(Mai multe în Revista ATITUDINI, Nr. 47)



Hotărârea finală a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare referitoare la Sinodul din Creta «Sinodul din Creta nu este nici Mare, nici Sfânt, nici Panortodox»


Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a emis hotărârea ei finală referitoare la Sinodul din Creta și la textul cu titlul: „Relațiile dintre Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine”. Prin hotărârea ei unanimă, cu toți episcopii prezenți la ședința Sinodului, care a avut loc la 15 noiembrie 2016, Sfântul Sinod:

A amintit că la 1 Iunie a cerut amânarea Sinodului și că același lucru l-au făcut în continuare și alte trei Biserici Ortodoxe Locale Autocefale (Patriarhia Antiohiei, a Georgiei și a Rusiei).
A observat că au fost chemați să urmărească Sinodul reprezentanți ai mass mediei și ai diferitelor grupări religioase eterodoxe, dar nu au fost chemați, nici măcar ca observatori, reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe a Americii, care este recunoscută ca Biserică Autocefală de către Patriarhia Bulgară.
A observat de asemenea că textul cu titlul: „Relațiile dintre Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine” nu a fost semnat de o mare parte de ierarhi care au participat la Sinod, dintre care unii sunt teologi ortodocși proeminenți.

În continuare hotărârea Sfântului Sinod s-a referit, mai în detaliu, la diferite puncte problematice ale textului sinodal. Mai concret:

În ceea ce privește paragraful 4 al textului, Sfântul Sinod explică că rugăciunea Bisericii pentru „unirea tuturor” nu înseamnă restabilirea unității cu alți creștini, ca și cum unitatea este ceva care s-ar fi pierdut de către Biserică, ci se referă la întoarcerea în sânul Bisericii prin Botez, Mirungere și Dumnezeiasca Euharistie a celor care au căzut. Mai mult, Sfântul Sinod face cunoscut că Biserica Ortodoxă nu poate accepta diferitele teorii despre această unitate, teorii care persistă la eterodocși, cum ar fi „teoria Bisericii nevăzute”, „teoria ramurilor” și „teoria egalității dogmelor”, precum și teoria de curând formulată a „teologiei baptismale”, potrivit căreia există o unitate primitivă într-un „botez comun”. Sfântul Sinod a făcut cunoscut că toate aceste teorii au legătură cu doctrina despre „harul creat” al Sfântului Duh, care a fost condamnată de către Biserică. Și încheind, Sfântul Sinod face cunoscut, de asemenea, că respinge doctrina care se află în Decretul privind Ecumenismul a Conciliului Vatican II, ca expresie a aceluiași concept eclesiologic greșit menționat mai sus.
În ceea ce privește paragraful 5 al textului, mai concret, declarația că Biserica Ortodoxă participă la inițiativele ecumeniste „cu scopul căutării unității” pierdute „a tuturor creștinilor”, Sfântul Sinod o consideră inacceptabilă și de neîngăduit, datorită faptului că Biserica Ortodoxă nu și-a pierdut niciodată unitatea ei. Dimpotrivă, ceea ce s-a întâmplat este că ereziile care au apărut și schismele care s-au făcut au căzut din Biserică, fără ca aceasta să însemne că Trupul lui Hristos va putea vreodată să piardă integritatea ontologică originală – o unitate indisolubilă, care rezultă din ipostasul ontologic indisolubil a lui Hristos.
În ceea ce privește mult-discutatul paragraf 6, Sfântul Sinod consideră că fraza: „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte biserici și comunități eterodoxe care nu se află în comuniune cu ea”, este de fapt în opoziție cu paragraful 1 al aceluiași text, care menționează că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una. Dogmele și Canoanele Bisericii fac imposibilă acceptarea existenței mai multor biserici. În același chip, această frază se vede că este în opoziție și cu paragraful 2 al textului, care menționează că „Biserica Ortodoxă fundamentează unitatea Bisericii pe faptul întemeierii ei de către Domnului nostru Iisus Hristos și pe comuniunea în Sfânta Treime și în Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică și prin tradiția patristică și este trăită până astăzi în ea”. Sfântul Sinod nu consideră că prin adaosul acceptării „denumirii istorice” și prin explicarea că bisericile și comunitățile eterodoxe nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă, textul ar fi păzit în felul acesta de primejdia înșelării. Dimpotrivă, acceptarea denumirii istorice implică în mod necesar și acceptarea realității exprimată de această denumire. Dacă cei care au semnat textul au înțeles că referirea la acceptarea „denumirii istorice” nu s-a făcut cu scopul de a corespunde cu o realitate istorică, adică nu intenționa să se refere la biserici, textul ar fi trebuit să menționeze aceasta. Altfel, acceptarea „denumirii istorice” face să se subînțeleagă existența altor biserici în afară de Biserica Ortodoxă cea Una, fapt care se află în evidentă contradicție cu paragraful 1 și cu cuvintele cu care începe paragraful 6 (care fac cunoscut că Biserica este Una și Ortodoxă).
În ceea ce privește paragraful 12, Sfântul Sinod consideră că afirmația că „în timpul desfășurărilor dialogurilor teologice scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unității în dreapta credință și în dragoste” este foarte naivă și nu reflectă natura multidimensională a procedurii. Unitatea implică unitatea în credință, în modul de gândire și în făptuire, cu privire la definițiile dogmatice și la Canoanele care au fost aprobate de Sinoadele ecumenice, precum și la tradiția liturgică și viața duhovnicească în Sfântul Duh. Calea pentru atingerea unității trece prin pocăință și prin mărturisirea Credinței Ortodoxe și a Botezului ortodox.
În ceea ce privește paragraful 12 (care de fapt este paragraful 20), Sfântul Sinod propune ca la fraza: „Perspectivele dialogurilor teologice… sunt determinate totdeauna în baza… criteriilor canonice ale tradiției bisericești deja formulate”, propoziția „ale tradiției bisericești deja formulate”, va trebui înlocuită cu propoziția „ale tradiției Bisericii Ortodoxe”. Continue Reading »



Se cere caterisirea marelui teolog Theodor Zisis?


Cu stupoare aflam dintr-un articol publicat pe site-ul grecesc aktines ca Patriarhul Ecumenic Bartolomeu cere caterisirea marelui Teolog Theodor Zisis, probabil pe motiv de impotrivire fata de pseudo-sinodul din Creta

Ἀκοῦστε τὸν πατέρα Θεόδωρο Ζήση, σὲ ἀποκλειστικὴ συνέντευξη στὸ «Ρωμαίικο Οδοιπορικό», ἀποκαλύπτει τὰ ὅσα ἔζησε καὶ βίωσε κοντὰ στὸ Οἰκουμενικὸ Πατριαρχεῖο, χωρὶς ὁ ἴδιος νὰ εἶναι ποτὲ οἰκουμενιστής. Ἀναφέρει ἐπίσης, ὅτι ὅταν συνηδειτοποίησε τὴν σκληρὴ ἀντιπατερικὴ οἰκουμενιστικὴ πραγματικότητα τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου, διέκοψε ἀμέσως κάθε ἐπαφή, καὶ τὸ Φανάρι μονομιᾶς ξεκίνησε διωγμούς…

Σύμφωνα μὲ πληροφορίες τοῦ ἰστολογίου Κατάνυξις, ὁ Πατριάρχης Βαρθολομαῖος ἐπανέρχεται καὶ ζητᾶ μὲ ἐπιστολή του ἀπὸ τὴν ΔΙΣ τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος (7-9 Δεκεμβρίου 2016), τὴν καθαίρεση τοῦ πατρὸς Θεοδώρου Ζήση καὶ τῶν ὑπ΄ αὐτόν, τὴν ὁποία φέρεται νὰ ἀπαιτεῖ προσωπικὰ ἀπὸ τὸν Ἀρχιεπίσκοπο Ἱερώνυμο. Ἐπιθυμεῖ νὰ φιμώσει δηλαδή, ὅλους ὅσοι ἀντιστρατεύονται τὴν ψευδοσύνοδο τοῦ Κολυμπαρίου.

Νὰ γνωρίζει ὅμως ὁ Πατριάρχης Βαρθολομαῖος καὶ οἱ ὑπ΄ αὐτὸν, καθὼς καὶ ἡ Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος, ὅτι ὁ πατὴρ Θεόδωρος Ζήσης καὶ ὅλοι ἐμεῖς οἱ μαθητές του μὲ τὴν εὐρύτερη καὶ στενότερη ἔννοια τοῦ ὄρου, δὲν φοβόμαστε τὶς ποικίλες διώξεις ποὺ ἐκσφενδονίζουν, ἀλλὰ οὔτε θὰ μπορέσουν νὰ καταφέρουν τὸ παραμικρὸ, διότι ὅποιος κατέχει τὴν Ἀλήθεια δὲν ὑπολογίζει τὶς ἀπειλὲς τους. Πλησίον στὸν πατέρα Θεόδωρο αἰσθανόμαστε «ὡς ἡ ὄρνις τὰ νοσσία ἑαυτῆς»! Στῶμεν καλῶς Ἀρχιερεῖς!

Sursa: aktines



Neurochirurgul Ștefan Mindea – Un doctor pentru suflet și trup. „Sunt clipe in operatie cand simti ca te ajuta un sfant”




Biserica Greciei la ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta (III) de Mitropolitul Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, Ierótheos Vlachos


Ierotheos VlachosBiserica Greciei la ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta
(III)
de Mitropolitul Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, Ierótheos Vlachos

Comunicare depusă spre studiu la Actele întrunirii plenare
a Sinodului Bisericii Greciei, din 23-24 noiembrie 2016.

a) Teoria neortodoxă despre ”Bisericile eterodoxe”
Merită remarcat că după depunerea noii propuneri de către Delegația Bisericii Greciei, fără însă ca delegația să aibă vreo împuternicire din partea Sinodului Bisericii Greciei de a face modificări în deciziile acestuia, și după acceptarea hotărârii de către celelalte Biserici Ortodoxe, în esență nu au mai fost susținute următoarele hotărâri eclesiologice ale Sinodului nostru, cu excepția câtorva detalii, așa cum am prezentat acest lucru în alt text.
Propunerea finală a Bisericii Greciei la paragraful 6 a fost următoarea:
”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele…”.
Pentru început, menționez că nu cunosc încă exact cui aparține noua propunere, făcută în timpul nopții de vineri spre sâmbătă, dar îmi pot da seama că autorul acestei idei nu cunoaște învățătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești-Universale (Katholiki), așa cum se va vădi mai jos.
Apoi, nu s-a acordat suficient timp pentru a fi studiată și evaluată nouă propunere de către Delegația noastră. Hotărârea a fost luată în câteva minute, într-o stare de tensiune și fără o discuție esențială pe subiect. S-a văzut că unii dintre arhierei cunoșteau conținutul noii propuneri înainte de a fi comunicată de către Arhiepiscop membrilor delegației, în ce mă privește, însă, o auzeam pentru prima oară în acel moment. Mai mult, s-a prezentat în presă că noua propunere este în spiritul hotărârii Sinodului Bisericii Greciei și, în cele din urmă, a fost înfățișată ca o victorie a Bisericii noastre.
Justificarea hotărârii este următoarea:
”Prin această modificare reușim să impunem o hotărâre sinodală care pentru prima oară în istorie limitează cadrul istoric al relațiilor față de eterodocși, nu în ființă, ci DOAR în denumirea istorică a acestora ca Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe. Urmările eclesiologice ale acestei modificări sunt de la sine înțelese. Nu doar că nu influențează negativ într-un mod oarecare tradiția ortodoxă de veacuri, ci, dimpotrivă, eclesiologia ortodoxă este păzită în mod foarte clar”.
În Buletinul de Presă al Bisericii Greciei din ziua respectivă (25-6-2016) a fost formulată opinia că Delegația Bisericii noastre a făcut o nouă propunere ”în spiritul hotărârii Sinodului Bisericii Greciei”.

i) O proastă formulare a propunerii
Noua propunere formulată de către reprezentanții Bisericii Greciei, cu excepția mea, este problematică în următoarele puncte:
Mai întâi, noua propunere a alterat și alt cuvânt din hotărârea Sinodului Bisericii noastre. În hotărârea inițială, verbul ”recunoaște existența” fusese înlocuit cu verbul ”cunoaște”, în timp ce noua propunere a înlocuit pe ”cunoaște” cu ”acceptă”. Firește, după cum se poate vedea, altă greutate are verbul ”cunoaște” și alta verbul ”acceptă”. Așadar, există o diferențiere foarte clară față de hotărârea Sinodului și în acest punct.
Apoi, a fost înlocuit cuvântul ”ființă” prin cuvântul ”denumire”, ca și cum numele nu ar face trimitere la ”ființă”. Nu există nume fără ființă, pentru că, în acest caz, este exprimat un nominalism eclesial. Acest lucru nu poate fi acceptat nici în subiectele naționale și, din acest motiv, de pildă, Grecia refuză să recunoască denumirea de ”Macedonia” pentru ”Skopje”, cu toate că această denumire este folosită de Statul Skopje de mulți ani. După cum, de asemenea, Ciprul refuză să recunoască ”Republica Turcă a Nordului Ciprului”, cu toate că a trecut un interval de timp de când a fost cucerită de Turcia această regiune a Ciprului.
Mai mult, s-a afirmat că denumirea istorică este ”Biserici eterodoxe creștine”, deși acest lucru nu este menționat în mod constant în textele istorice. Grupările celor din afara Bisericii, în diferite texte, sunt denumite prin iconomie ”Biserici apusene”, dar nu ”Biserici eterodoxe”. Cuvântul ”eterodox” înseamnă ”eretic” și de aceea nici romano-catolicii, nici protestanții nu se autocaracterizează drept ”eterodocși”. Dimpotrivă, chiar, vedem contrariul în textele lor oficiale. Astfel, avem aici o expresie diplomatică, nu teologică, prin care sunt luați în derâdere deopotrivă și ortodocșii, și eterodocșii. Continue Reading »



Mitropolitul Ierotheos Vlachos despre jocul incorect al Ecumenismului. Un text mai vechi dar actual și azi.


ierotheos vlachosDialogul ecumenist – un joc incorect

de Mitroplitul Ierotheos Vlachos [1]

Tema participării Bisericii noastre la Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi „cea romano-catolică”, dar mai ales a modului în care participă, este vastă, însă aici mă voi limita doar la a prezenta în rezumat câteva puncte de vedere:

  1. Dialogul este necesar, dar cu indispensabilele condiţii teologice, eclesiologice şi canonice. Adică: Biserica nu trebuie ca în numele dialogului să se lepede de teologia ei, de eclesiologia şi de Dreptul ei canonic.
  2. Chiar dacă există teme în suspans, precum tema Uniaţiei şi alte teme teologice de bază, cum ar fi învăţătura despreactus purus”, care influenţează foarte vizibil întreaga teologie („Filioque”) şi eclesiologie a papismului, cu toate acestea se poate dezbate tema raportului dintre primat şi sinodalitate, dat fiind că a fost o temă de bază, care a preocupat primul mileniu. Consider că îndepărtarea treptată a Romei celei Vechi de către Patriarhiile Răsăritului a început cu primatul papei în Biserică, iar mai târziu cu introducerea „Filioque-lui” de către franci în teologia Romei celei Vechi. Adică: Papa nu a putut accepta niciodată ca aceleaşi privilegii de onoare să fie acordate de către Sinodul al IV-lea Ecumenic episcopului Noii Rome.
  3. Cu toate că dialogul referitor la raportul dintre sinodalitate şi primat este important şi că prin prisma acestuia se consideră că se va înainta şi la alte chestiuni, cu toate acestea există câteva probleme care trebuie semnalate.
  4. Modul în care Biserica noastră participă la dialog nu este cel potrivit. Se face cu o extremă secretomanie. Textele care au fost semnate la întrunirile de până acum (Monaco, Bari, Noul Valaam şi Ravenna) şi de către reprezentanţii Bisericii noastre sunt problematice. Niciodată nu a avut loc în cadrul Ierarhiei o dezbatere referitoare la chestiunea: Care ar trebui să fie poziţia reprezentanţilor noştri în cadrul acestor întruniri? Şi niciodată textele nu au fost dezbătute în cadrul Ierarhiei după ce au fost semnate. Înseamnă că în acest punct nu funcţionează sistemul sinodal. Noi, ierarhii, ca interpreţi şi păzitori ai Credinţei, suntem abandonaţi la periferie, în „întuneric”.
  5. Declaraţiile făcute de către reprezentanţii ortodocşi şi romano-catolici arată problematizarea, pentru că demonstrează că există o încercare de a impune „unirea bisericilor” nu într-un mod cinstit. Există aceste declaraţii, care – dacă va trebui – pot fi citate.

III. În primul mileniu Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu tema privilegiilor papei Romei. Aceasta s-a întâmplat în cadrul Sinodului convocat de Sfântul Fotie ce Mare (879-880 d.Hr.), (sinod) care este considerat de către mulţi ortodocşi ca al VIII-lea Sinod Ecumenic. La acest sinod au fost prezentate cele două tipuri de eclesiologie, adică a „bisericii papale” şi a Bisericii Ortodoxe. Patriarhul Fotie a recunoscut privilegiile de onoare ale papei, dar în cadrul ecleziologic ortodox: papa are doar privilegii de onoare în Biserică şi nu poate să se situeze deasupra Bisericii. Prin urmare, în dezbaterea care are loc asupra primatului papal trebuie să se acorde o maximă importanţă hotărârii acestui Sinod. Desigur, în cadrul acestui Sinod, împreună cu primatul a fost dezbătut şi adaosul „Filioque”. De aceea, atunci când dezbatem astăzi tema primatului, trebuie să o considerăm în cadrul privilegiilor de onoare. La fel, cu dezbaterea ereziei „Filioque”. Continue Reading »



Viața Părintelui Paisie Olaru, alcătuită pe scurt de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă


Paisie OlaruPărinte Paisie Olaru, rugător pentru toată lumea

Binecuvântatele meleaguri natale
Blândul și smeritul duhovnic, Ieroschimonahul Paisie Olaru, povățuitor către Hristos al multor suflete – călugări și mireni – , s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, primind la Botez numele de Petru. A avut ca înaintași duhovnicești pe aceste meleaguri, pe Cuviosul Monah Vitalie Athonitul (1891-1945), care a sihăstrit în pădurile din jurul Mănăstirii Caracalu din Sfântul Munte Athos, Protosinghelul Ghedeon Verenciuc (1891-1945), egumen al Schitului Sihăstria Voronei, Cuviosul Pustnic Gherasim († 1940) care a viețuit în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria și Cuviosul Pustnic Gherasim Greeruș († 1925), învrednicit de Dumnezeu de darul facerii de minuni și al înainte-vederii, Cuviosul Părinte Ioasaf Apostoliu (1764-1833), unul dintre cei mai vestiți duhovnici ai Mănăstirii Neamț, ucenic al Sfântului Paisie Velicikovschi.
În acest binecuvântat colț de țară s-a născut, câțiva ani mai târziu (în 1900), Schimonahul Marcu Dăncilă, un smerit isihast cu o înaltă viețuire duhovnicească. Tot aici, în 1912, a văzut lumina zilei marele nostru duhovnic, Cuviosul Arhimandrit Cleopa Ilie, care avea să-i fie ucenic Părintelui Paisie și care, în plină dictatură comunistă, a îndrumat mii de suflete pe calea Ortodoxiei. Aici s-a născut și Ieroschimonahul Onufrie Frunză, cel plin de râvnă pentru Ortodoxie, care despre heterodocși spunea așa: „Dacă vine la Dreapta Credință și se face ortodox, vorbesc și îi spun. Dacă nu vrea, nu discut cu el”. În același an, 1913, s-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltiniș – Botoșani, Sfântul Ioan de la Neamț Hozevitul, ale cărui Sfinte Moaște sunt cinstite cu mare evlavie la Hozeva, în Țara Sfântă și ale cărui poezii și sfătuiri duhovnicești dăruiesc mângâiere și povățuire întregului neam românesc binecredincios.
În atmosfera duhovnicească a rugăciunii acestor cuvioși a viețuit Părintele Paisie Olaru.

Părinții și educația
Părinții săi, Ioan și Ecaterina, erau oameni săraci în cele pământești, însă bogați în cele duhovnicești, având dreaptă credință, evlavie și frică de Dumnezeu. De aceea, au dat celor cinci copii ai lor o bună creștere duhovnicească. El a fost cel mai mic dintre frați. Tatăl său era pădurar, iar mama sa, casnică.
Părintele Paisie își amintește: „La noi în sat nu se învățau mai mult de trei clase primare. În acești trei ani am fost premiantul clasei. La sfârșitul anului îmi cântau băieții: «ai ascultat, ai învățat, coroană ai luat!». Pe atunci se dădeau ca premii cărți cu Viețile Sfinților. Sigur că mă mândream. Părinții mei, Ioan și Ecaterina, au trăit în pace și mergeau la biserică regulat, mai ales la sărbători mari. Țin minte, la Paști, după Înviere, venea tata de la biserică cu pască sfințită și cu ouă roșii într-un ștergar frumos. Noi îl așteptam să vină și când intra în casă, zicea: «Hristos a înviat!», iar noi răspundeam: «Adevărat a înviat!». Apoi tata ne atingea cu pasca sfințită la frunte. Ca sfaturi, părinții mai mult ne învățau cu viața lor, fiind oameni simpli. Nu i-am auzit niciodată să se certe sau să înjure. Tata știa Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum și alte rugăciuni și se ruga cu glas tare că auzeam și noi. Iar mama era prietenoasă cu toată lumea și ne spunea de multe ori: «Măi băieți, să fiți cuminți, ca să nu dăm cinstea pe rușine!»”. Continue Reading »