Posts Tagged 'coronavirus'


PĂRINTELE JUSTIN, UN PROFET NEMINCINOS. SOLUȚIA PĂRINTELUI JUSTIN PENTRU VREMURI DE PRIGOANĂ, DE MONAHIA FOTINI


Editorial Revista Atitudini Nr. 64, în avanpremieră:

PĂRINTELE JUSTIN, UN PROFET NEMINCINOS

Cu mai bine de zece ani în urmă Părintele Justin avertiza asupra unei prigoane ce se va abate asupra neamului omenesc, dar mai nimeni nu l-a luat în seamă atunci, considerându-l alarmist, influențat, demodat, traumatizat de tortura din pușcăriile comuniste. Iată că vorbele Părintelui încep să se adeverească și cu toții realizăm că am trecut indiferenți pe lângă mustrările și profețiile sale. Cu toții am fost cu nebăgare de seamă la atenționările și sfaturile sale salvatoare. Toți credeam acest sistem democratic tehnologic invincibil! Iată că sub privirile năucite ale societății de azi, se năruie modernismul, democrația și libertinajul. Câți dintre noi suntem pregătiți pentru aceste îngrădiri ale libertăților umane, pentru această prigoană tacită ce s-a abătut pe neașteptate asupra noastră? Un virus, fie el fabricat în laboratoarele umaniștilor, fie accidental răspândit, fie din rațiuni divine ivit, a frânat civilizația atotputernică a lumii de azi, a pus capăt hedonismului societății mutilate de azi, a schimbat și va schimba cursul omenirii. Abuzul plăcerii și al iubirii de sine a dovedit indubitabil că strică echilibrul omenirii, așa cum istoria ne-a dovedit-o de nenumărate ori. Cele mai elocvente și grăitoare exemple le găsim în vremea lui Noe, și a dărâmării turnului Babel, precum și a imperiului bunăstării Babiloniene. Turnul Babel semnifică și acum semeția umană care își caută fericirea și independenta în afara lui Dumnezeu, creatura uitând pe Creator. „Ce făcea omenirea pe când Noe îşi construia corabia? Ziceau că se termină corabia şi potopul nu mai vine şi trăiau în desfătări: Înseamnă că bătrânul ăsta n-are dreptate. Dar tocmai atunci a venit şi potopul. Aşa şi acum… Vor veni vremuri grele – nu ai să poţi să mai iei un medicament, o bucată de pâine, şi comunicarea şi întraju­torarea dintre noi va fi cu anevoie de făcut”[1], spunea Părintele. De fiecare dată când creatura a uitat de Creatorul Său, au apărut derapajele, abuzurile și auto-distrugerea umanității

Foto. Emanuel Tânjală

ÎNTOARCEREA LA SATE, LA VIAȚA SIMPLĂ ȘI SFÂNTĂ A ȚĂRANULUI ROMÂN

Să vedem însă soluțiile oferite de Părintele Justin, când profețea vremurile anevoioase prin care urma să treacă omenirea. De foarte multe ori îl auzeam pe Părintele sfătuind pe creștini, atât prin comunicatele publice, cât și prin îndemnurile personale, să își cumpere o bucată de pământ la țară, în preajma mănăstirilor eventual, unde să își poată construi o casă, pentru a se retrage în vremuri de restriște.  Fiecare să cultive ogorul său, procurându-și astfel singur cele necesare traiului. Ne spunea că creștinii nu vor mai putea intra în biserici și nu vor mai avea unde să se spovedească și împărtășească. După cum vedem și astăzi, bisericile stau închise în plină democrație și în acordul tuturor, spre „folosul” umanității înspăimântate de contaminarea cu viruși. „Va trebui să revenim, spunea Părintele, la viața simplă a țăranului român de altădată. Țăranul român de altfel nu are nevoie de alt ajutor, decât de ogorul lui pe care trebuie să îl lucreze cu osteneala mâinilor lui și sudoarea frunții sale. Aceasta este de altfel și o poruncă biblică, nu? Dar românul nostru s-a puturoșit, s-a învățat cu comoditatea și aparența luxului acesta îmbietor. Stă în fața calculatorului și umple barurile noaptea”[2].

Altfel Părintele încuraja și îi îndemna cu cuvinte îmbietoare pe toți românii ce îi cereau sfatul, să se reîntoarcă la frumusețea satului românesc, la viețuirea sănătoasă a țăranului de altădată, la bucuria muncii în natura binecuvântată de Dumnezeu. „Să trăim noi cu mierea al­binelor noastre așa cum au trăit strămoșii noștri, cu ceapa, cartoful și văcuța țăranului român; cu coasa și secera cu care am secerat pâinea cea de toate zilele, pe care ne-a dăruit-o Domnul. Și cred că în viitor românul va ajunge după cum a început, cu ogorul lui, în simplitatea și sfințenia lui. Ne vom întoarce vrând nevrând la originile și îndeletnicirile de la început, cu mijloacele cele mai rudimentare, în tovărășie cu vaca vecinului care va trage să scoată brazdele pentru a semăna sămânța ce își va da rodul la vremea ei”.

L-am întrebat personal cum va reuși omul de la oraș, de la birou, neînvățat cu munca fizică, să se obișnuiască cu munca ostenitoare a țăranului? Dar Părintele, emanând multă bucurie, ne făgăduia cu căldură și certitudine că acest mod de viețuire ne va folosi tuturor, prin care vom redobândi fericirea și bucuria unei vieți autentice, departe de stresul societății de azi. „Nevoia te învață toate. Orice învăț are și dezvăț și orice dezvăț are învăț. Eu am muncit toată copilăria și tinerețea mea, alături de părinții și frații mei. Nu e nevoie de niciun utilaj agricol, ca să îți întreții familia ta. Toată copilăria mea a fost în centrul muncii agricole. Și pe ogorul nostru nu au mers decât boul și calul, și semănatul tot cu mâna mergea. Iar aratul nu e deloc dificil, pe o lățime de 5-6 metri făceai cu plugul vreo 8, 10 brazde, semănai fru­mos, venea grapa care acoperea și rămânea hrană și pen­tru păsările cerului. Nu vedeți și ciorile cum se adăpostesc noaptea în podurile clădirilor din oraș, iar dimineața ies la țară, pe câmp, ca să se hrănească? Vezi seara cum vin câr­duri așa, de parcă sunt cocori, cum vin ciorile la oraș să-și găsească adăpost. Așa și cei de la oraș să se uite la ciori cum se hrănesc din hrana țăranului de pe ogor, chiar dacă trăiesc la oraș. Nu are nevoie omul nostru să-i vie apa la el, vorba olteanului, s-o beie din șurub, nu, o bea din fântâna lui, cu cumpăna lui cu care scoate apa, dulce și cristalină”.  Din cuvintele Părintelui înțelegeam cu toții că noi suntem cei ce am pierdut experiența frumoasă a viețuirii simple, aducătoare de bucurie și sănătate psihică.

„ÎN VREME DE PRIGOANĂ CREȘTINII SĂ SE ADUNE ÎN JURUL PREOȚILOR”

Pe lângă soluția practică de subzistență materială, Părintele ne învăța cum să ne pregătim totodată spiritual pentru vremurile de prigoană, încurajându-ne de multe ori prin experiența sa personală din temnițele comuniste. În primul rând ne sfătuia să ne retragem în jurul unui preot, care să ne poată hrăni duhovnicește, prin sfaturi și Sfintele Taine ale Bisericii: „În vreme de prigoană creștinii să se adune în jurul preoților. Acolo e biserica unde este un antimis și un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în pri­goana din secolul trecut cum plecau preoții prin sate și prin munți cu câte un antimis în spate și vase de slujit. Liturghia și Sfintele Taine vor da putere creștinilor să înfrunte foamea și să fie păziți de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului”.

Ne învăța și cum să ne rugăm în tumultul vieții de azi: „Apoi să zică rugăciunea lui Iisus și a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit și am putut supraviețui regimului comunist fără să cedăm în fața fiarei roșii. Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi și să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creștinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viața Bisericii, pentru că stârpește patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina”. „Să întreținem trezvia și să ne nevoim cât mai avem timp, căci această stare jalnică în care ne aflăm atrage după sine mânia lui Dumnezeu. Noi, prin nelucrarea noastră, suntem cei ce-L constrângem pe Dumnezeu să reverse asupra noastră necazuri și prigoană”.

TEMEIUL DUHOVNICESC AL PRIGOANEI

Părintele a profețit că vor urma ani grei de boală, foamete și război, culminând cu anii apocaliptici ai pecetluirii antihristice. Nu considera că mult controversatele cipuri sunt pecetea antihristică, dar atrăgea un semnal de alarmă asupra derapajului tehnicii ce îl va transforma pe om în rob al unui sistem tehnologic, prin care își va pierde libertatea dăruită lui de Dumnezeu. Dar mai întâi vor veni bolile și războiul, zicea Părintele: „Dar dacă tu vinerea și în post vii cu fripturi la grătar și te pui cu tot dinadinsul îm­potriva rânduielii lui Dumnezeu, cât crezi că va mai îngădui Dumnezeu? De aceea și cad oamenii în boli foarte grele azi. Oamenii s-au abătut de la rânduielile lui Dumnezeu, făcându-și voile lor. Nici bunurile pământului nu mai sunt după rânduială. Dumnezeu ne pedepsește și îngăduie aceste exploatări otrăvitoare, zăcăminte, care apar la suprafață… Toiagul lui Dumnezeu sunt și bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toții și care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri și războaie să ne mai gândim la Dumnezeu”. „Dacă vor păzi oamenii toate rânduielile puse de Dumnezeu, vor mânca roadele pământului și vor trăi, după cum zice Scriptura. Dar dacă nu vor asculta de poruncile Lui, amărăciune și război va veni peste neamul omenesc. Și iată că auzim numai vești de războaie, că începe vifornița. Dar cel mai important război este războiul acesta sufletesc, dragii mei. Războiul dinlăuntrul nostru, războiul neînțelegerii dintre noi, războiul neînfrânării noastre. Toate aceste boli și infestări ale mediului în care trăim sunt îngăduite de Dumnezeu și ele vin cumva să ne trezească, să ne aducă la o realitate. Iată că și pământul, și izvoarele și apele strigă împotriva nesimțirii noastre”.

CUM BIRUIM FRICA ȘI ANXIETATEA

Dumnezeu întotdeauna în istorie a descoperit urgiile și vremurile de pedeapsă celor mai blânzi și iubitori dintre sfinții Săi, tocmai pentru a ne încredința că din iubire de oameni Domnul îngăduie vremuri anevoioase, pedagogice iar cei ce își vor pune nădejdea în bunătatea Sa nespusă, nu vor suferi nicio vătămare. Cea mai înfiorătoare profeție a lumii este fără îndoială Apocalipsa. Dacă vom înțelege cui a rânduit Dumnezeu să vestească această profeție terifiantă, vom înțelege că Pronia lui Dumnezeu este plină de iubire și nevătămătoare. Dumnezeu nu a ales un sfânt militar, luptător neînfricat, ci l-a ales pe Ioan, Apostolul Iubirii, un feciorelnic firav dar plin de focul iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Tot așa, Părintele Justin era prin excelență un om al dragostei, bunătatea întruchipată ce nu lăsa pe nimeni să iasă din chilia sa nefolosit și nemângâiat. De aceea profețiile sale, care au cutremurat creștinătatea, erau spuse în duh de dragoste și blândețe, și aveau darul de a îmbărbăta pe creștini să întâmpine cu seninătate prigoana, suferința, Crucea. Crucea întotdeauna au propovăduit-o cei mai iubitori sfinți ai Săi. Părintele ne oferea drept pildă experiența sa din temuta prigoană comunistă: „Simțeam o așa putere de la Dumnezeu, încât osteneala ajungea să se transforme în bucurie și nu mai simțeam nicio greutate. Dumnezeu ne întărea trupul și cu atât mai mult sufletul. Simțeam forța Duhului Sfânt care era asupra noastră și ne dirija în ce trebuie să facem, ne dădea puterea și înțelepciunea să lucrăm și bucuria sufletească totodată”.

Predarea în voia și pronia divină era una din învățăturile sale de bază: „Eu mă gândesc la Domnul care a zis – nu vă gândiți ce veți răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Așa e și aici, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întărește. Păi, ce, mergeau uriași în fața lui Dioclețian? Niște prăpădiți de creștini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă.  „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i și peste tine. Și  până la urmă îl convingeau și pe ei”.

Pentru întărirea credinței ne îndemna la nevoință și să cerem stăruitor de la Domnul aceasta: „Pune mâna pe Biblie, ia viețile sfinților model. Prin cei slabi, măi, se dovedește puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Așa că stai liniștită, nu te teme! Creștinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân și Împărat, ostaș apărător, puternic și mergi cu El înainte. Să nu vă temeți de ce vă vor spune vouă, nu vă temeți deloc! Al Domnului este pământul și stăpânirea lui. Și noi suntem creștini, a noastră-i toată împărăția și asta de pe pământ și cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. Dacă El mă paște, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine. Dă Dumnezeu la fiecare!”.

„Dragii mei, războiul acesta este într-adevăr unul ane­voios, dar nu fără știința lui Dumnezeu. Creștinul nos­tru de azi trăiește niște vremuri grele, de neputință. Poate că niciodată nu a fost așa de neputincios creștinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, și va fi până la sfârșitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputința noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apăra­rea Adevărului și a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru și prin noi. Noi nu suntem decât niște unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsam. Creștinismul, așa cum a avut un răsărit, tot așa trebuie să aibă și un apus.

Iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creștinătății, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că așa cum la sfârșitul vieții Sale pământești, Mântuitorul a simțit durerea maximă de pă­răsire a Tatălui Său, tot așa și creștinul, la sfârșitul vea­curilor, va trăi și va simți părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creștinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele și să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc?

Iată că acum trecem prin Postul Paștelui, care ne îndeamnă la o mai adâncă cugetare asupra noastră înșine, la pocăință, dar mai ales la patimi. Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea? Dacă noi ne-am aduna cu toții și dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ține loc de apărătoare împotriva tuturor acestor atacuri ale științei și tehnicii de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noștri. Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creștinesc”[3].

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Părinte Justin, nu ne uita pe noi și revarsă peste noi milele și îndurările Tale. Amin!

[1] Ne vorbește Părintele Justin, Vol. II, Fundația Justin Pârvu.

[2] Ne vorbește Părintele Justin, Vol. I, Fundația Justin Pârvu.

[3] Toate citatele Părintelui Justin sunt preluate din cărțile Ne vorbește Părintele Justin, vol. I, II și III, editate de Fundația Justin Pârvu.

(Articol preluat din revista Atitudini Nr. 64, în curs de apariție)



Pr. Gheorghe Calciu: Rugați-vă, rugați-vă adânc cinci minute!


Închizi ochii și îndrepți privirea interioară spre inimă. Inima nu este chiar aici unde bate, ci undeva deasupra. Aici e locul inimii spirituale. Când faci această legătură, atunci mintea urmează sfatul duhovnicesc al inimii și toată ființa ta se va schimba. Și atunci într-adevăr, puterea rugăciunii poate muta munții. Nu o să ajungem la noi la asta, dar măcar cât de cât, organizați-vă rugăciunea în așa fel încât să vă rugați cu mintea și cu inima. Când te rogi și mintea coboară în inimă, ai să simți o căldură. Dacă această căldură vine de jos în sus, este de la diavol. Dacă această căldură vine de sus în jos sau se localizează la nivelul inimii fără a trece prin partea inferioară a corpului, atunci este Duhul lui Dumnezeu care sălășluiește în tine. S-ar putea să ajungeți la aceasta după multă vreme. Nu fac o prezentare pe larg a Rugăciunii lui Iisus, ci numai așa pe scurt în câteva cuvinte. Rugați-vă, rugați-vă adânc cinci minute! În cinci minute, prin mintea ta să nu străbată niciun gând decât numai gândul la Dumnezeu, să simți cum fâlfâie în jurul capului tău prezența Duhului Sfânt. Și apoi o să simți cum Duhul Sfânt te vizitează rar, apoi mai des, apoi mai des, până când va rămâne mult timp în inima ta.

Am văzut un om care făcea rugăciunea inimii. Era părintele Benedict Ghiuș. Era bătrân, slujea foarte rar din cauza bătrâneții, stătea la mănăstirea Cernica și când îl vedeai umblând pe aleile Cernicăi sau în biserică era ca un sfânt, parcă nu atingea pământul. Deși nu zâmbea, avea o față luminoasă și zâmbitoare. Am avut o revelație cu el când m-am dus la Cernica și am slujit acolo și el nu slujea. Stătea într-un colț, pe un scaun din altar, în penumbră. Și cu cât avansa în rugăciune, pe atât colțul părintelui se lumina. Te uitai la dânsul și nu vedeai aureolă, dar vedeai că toată zona aceea, a colțului unde stătea el, era mai luminoasă decât restul altarului. Altarul era cu lumânări, nu cu becuri. Și atunci am înțeles ce înseamnă practica rugăciunii inimii. Părintele ajunsese la forme atât de înalte încât prin rugăciunea pe care o spunea inima lui tot timpul crea această lumină din jurul lui.

Atunci când faci rugăciunea inimii și ai ajuns la rugăciunea desăvârșită, poți să predici, poți să vorbești cu cineva, poți să vinzi lumânări, poți să faci alte lucruri, să sapi în grădină sau să plivești florile, iar inima ta și mintea cântă tot timpul: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Tot timpul, fără întrerupere și fără despărțire de Dumnezeu, ca și cum mintea s-ar secționa în două: una care lucrează ceea ce face omul și una care ține legătura cu Dumnezeu fără întrerupere. Nu ne va trebui nouă să ajungem acolo, dar Dumnezeu este mare. Duhul lui Dumnezeu face toate.

(Transcris după video: https://www.youtube.com/watch?v=-UTy_q1lOYE&feature=emb_logo&fbclid=IwAR3f4FKYnQAmWCvgmmnUXuTnT-yQGlC2VbpCtyvGEuGKgf9HCPFIotL9B4Q )



P.S. IGNATIE, Episcopul Hușilor: Tirania panicii poate fi învinsă prin frumuseţea trăirii credinţei


Scrisoarea pastorală a Părintelui Episcop Ignatie către preoţii şi credincioşii din Episcopia Huşilor, în vreme de epidemie, care se va citi, la Sfânta Liturghie, în Duminica a III-a din Postul Mare, a Sfintei Cruci, 22 martie 2020.

„Trupul nostru n-a avut nicio odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinlăuntru temeri (…). Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie” (II Corinteni 7, 4-5)

E vădit că furtuna din sufletul tău e mult mai puternică. Dar cu cât furtuna este mai puternică, apoi cu atât şi răsplata e mai mare, dacă înduri furtuna cu mulţumită şi cu bărbăţia cuvenită, precum şi o înduri. Un căpitan de corabie răstoarnă corabia dacă ridică peste măsură pânzele când bate vânt puternic, dar dacă le întinde cu măsură şi cum se cuvine, călătoreşte în deplină siguranţă[1]

Preacucernice Părinte,

Preacuvioase Părinte,

[Preacuvioasă Maică],

Dragii noştri credincioşi,

Din păcate, suntem contemporanii unei epidemii care ne descoperă, cu vârf şi îndesat, cât de fragilă este firea umană, cât de neputincioase sunt resursele de cunoaştere ştiinţifică acumulate până acum de umanitate şi cât de nepregătiţi suntem pentru a gestiona o asemenea situaţie de criză.

Poate mai mult ca niciodată, ne lăsăm purtaţi în caruselul ameţitor al unei avalanşe de informaţii sau ştiri false sau adevărate, mesaje de încurajare sau de sarcasm, transmise pe toate reţelele de socializare, despre virusul care ne dă frisoane, ne provoacă îngrijorări serioase şi ne adânceşte în gânduri nenumărate, mai mult pesimiste decît optimiste.

Parcă simţim o  nevoie naturală să primim cuvinte, care să ne întărească duhovniceşte, cuvinte care să ne încredinţeze că răul este de scurtă durată, cuvinte care să ne protejeze de orice fel de pericol sufletesc sau trupesc, cuvinte care să risipească pâcla de informaţii contaminate de virusul deznădejdii şi al neclarităţii, cu care suntem bombardaţi în orice clipă.

De unde răzbate această nevoie de cuvinte, care să conţină claritate spirituală şi bucuria unei nădejdi de mai bine? Omul, când se află în stare de prăbuşire psihică sau morală, are nevoie acută de cuvinte care să-l revigoreze spiritual şi să-l energizeze restaurator. Parcă acum, mai mult ca niciodată, realizăm puterea care se ascunde în taina fiecărui cuvânt.

În acest context, vă îndemn cu toată dragostea şi înţelegerea pentru situaţia în care ne găsim, să încercaţi să vă desprindeţi cât mai mult de toate informaţiile şi veştile care seamănă neghina panicii şi a fricii. Cerneţi orice cuvânt care vi se pune înainte. Ţineţi cont doar de ceea ce vă îndeamnă Biserica, prin slujitorii ei. Ţineţi cont doar de ceea ce vă este comunicat oficial de către autorităţile abilitate în gestionarea crizei, în care ne aflăm, şi de ceea ce spun specialiştii în domeniu. Restul este doar materie toxică, care întreţine inutil angoasa şi dezordinea gândurilor, pentru a ne arunca în deruta manipulărilor grosolane şi a şocurilor existenţiale.

Ca păstor ştiu şi trăiesc până în măduva oaselor tristeţea preoţilor, dar şi a credincioşilor, că am fost nevoiţi, din raţiuni de solidaritate umană, să ne părăsim altarele noastre pentru a-L sluji pe Dumnezeu în afara zidurilor bisericii. Nu ştiu dacă este rău sau bine. Însă am o încredinţare că Domnul ne dă răgaz să înfrumuseţăm şi mai mult şi consistent bisericile din inimile noastre, prin rugăciune intensă, prin lectura cuvântului dumnezeiesc din Scriptură şi mai ales prin cuminecarea cu Trupul şi Sângele Domnului, care este „leac al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu prin Iisus Hristos, tratament curăţitor”[2], aşa cum ne spune Sfântul Ignatie Teoforul.

Ştim, de peste două mii de ani, că Liturghia nu a făcut rău nimănui. La fel şi toate celelalte slujbe ale Bisericii.

Asta nu înseamnă că biserica din zid îşi pierde din valoarea ei spirituală. Nu trebuie să uităm niciodată că biserica din inima omului este hrănită şi luminată spiritual de biserica din ziduri, pentru că aceasta din urmă este locul de formare al Bisericii lui Hristos ca Trup tainic al Său. Nouă ne revine datoria de a medita cât din credinţa noastră este asumare personală şi cât este emoţie religioasă la limita superstiţiei.

De asemenea, ne facem martorii unei realităţi,  pe care poate nu am gândit-o niciodată, deşi ea a fost adânc teologhisită de Părinţii Bisericii noastre: cosmosul ca Biserica cea mare a lui Dumnezeu. Prin slujirea slujbelor în afara lăcaşelor de cult, pământul României a devenit ca o biserică. Altarul este cerul, naosul este pământul, iar icoanele sunt sufletele credincioşilor. Ieşind din interiorul bisericilor de zid şi intrând în biserica din mediul înconjurător, a venit vremea să sfinţim pământul pângărit de poluarea excesivă, provocată de om şi tehnologie, pângărit de păcatul defrişărilor ilegale de păduri, pângărit de păcatele noastre şi de toate celelalte acţiuni egoiste şi iresponsabile generate de lăcomia omului.

Suntem trişti că nu mai avem impulsul firesc, atunci când ne întâlnim unii cu alţii, de a ne strânge mâna, de a ne îmbrăţişa, de a ne simţi fizic că suntem aproape. Şi aici cred că Domnul ne descoperă ceva profund: să simţim cât de răvăşitoare poate fi neobrăzarea de a-i întoarce spatele cuiva; să simţim cât de răvăşitor este ca cineva, pe care îl urâm, pentru că suntem defectaţi spiritual, să nu se poată bucura de iertarea noastră, care este cea mai minunată îmbrăţişare a unui suflet însetat de a redeveni casnicul inimii noastre; să simţim cât de răvăşitor este să nu poţi sesiza bucuria gesturilor mărunte, care au puterea de a învia suflete lipsite de sensul vieţii şi atinse de urâtul morţii.

Şi încă ceva: probabil că eram prea superficiali în relaţiile dintre noi. Mult prea formali între noi. Acum a sosit ceasul ca să ne asumăm unii pe alţii în adâncul universului nostru lăuntric, pentru a nu simţi durerea acestui post de a sta la distanţă unii de alţii. Mă gândesc şi la membrii familiilor, care, din motive de izolare sau carantină, sunt nevoite să nu se mai întâlnească. În asemenea situaţii dramatice, am convingerea că inima unei mame, a unui frate, a unui tată, a unui prieten sau a unei rude adânceşte în sine chipul celui drag şi suma tuturor lucrurilor frumoase şi generatoare de lumină sufletească. Astfel, învăţăm să ne comportăm frumos şi elegant unul faţă de celălalt, iar „când ne învăţăm să trăim cu celălalt, ne învăţăm să trăim cu milioane de oameni asemenea lui”[3].

Suntem trişti că, din motive extrem de întemeiate şi pentru binele nostru şi al celor din jurul nostru, ni se cere să stăm acasă. Asta pentru că virusul nu umblă de unul singur, ci este „transportat” de oamenii contaminaţi. Cred că şi în această recomandare Dumnezeu ne dă un semnal că este benefic să ne smulgem din zgomotul lumii, din alergătura epuizantă a sărmanei fiinţe omeneşti, care nu mai are resursele necesare de a se interioriza, pentru că este împrăştiată în cele trecătoare şi în cele fără de niciun sens pentru lumina sufletului nostru. A venit vremea să trăim pe pielea noastră cuvântul Domnului care ne spune: „intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). În felul acesta, avem şansa de a ne bucura de adevărul constatării Sfântului Teolipt al Filadelfiei că „depărtarea de lume aduce adăpostirea lângă Hristos”[4].

În mod paradoxal, „distanţarea socială” sau spaţială de oameni coincide cu o apropiere mai profundă de Hristos şi, implicit, o apropiere sufletească mai intensă între noi.

Suntem trişti, gândindu-ne că, probabil, pandemia medicală va atrage după sine şi o pandemie a necredinţei. Trag nădejde că Domnul ne va păzi de aşa ceva. Cert este că pentru mulţi dintre noi se va cristaliza credinţa în raport cu frica. Vom descoperi în adâncul conştiinţei noastre cât putem duce pe umerii credinţei noastre şi cât de mult ne poate paraliza frica. Sau în ce măsură putem trăi cuvântul psalmistului David, care ne spune: „Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele” (Psalmul 89, 17).

Să nu ne tulburăm. Însuşi Hristos a trăit, ca om, frica de moarte în grădina Ghetsimani. El Însuşi „a purtat frica lumii pentru a da în loc ce-i al Său: bucuria Sa şi pacea Sa”[5]. De aceea, să nu îi judecăm pe cei care sunt mai slabi în credinţă, dar nici să nu ne lăsăm amăgiţi că ei sunt norma modului de a vieţui în Hristos prin Tainele Bisericii. Atunci când ni se clatină credinţa, este indicat să medităm la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, tocmai pentru a şti mai cu adevărat că însăşi puterea credinţei este un dar al lui Dumnezeu, nu al omului. Domnul îi grăieşte Sfântului Apostol Pavel aşa: „Puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10).

Prin urmare, puterea credinţei nu stă în triumfalismul ei, ci în smerenia ei. Este contraindicat, duhovniceşte vorbind, să pleci urechea sugestiei diavolului, care îţi poate şopti să te urci pe aripa templului „credinţei de granit”, conform propriei tale evaluări, şi să te arunci în hăul prăpastiei distructive atât pentru tine, cât şi pentru semenii tăi. Credinţa puternică se validează prin smerenia pe care trebuie să o conţină. Doar credinţa smerită face minuni. Credinţa mândră face doar gălăgie de cuvinte. Nu ajută la nimic şi încurcă mult lucrurile. De aceea, să cerem întotdeauna de la Domnul să avem credinţă smerită şi de cea mândră să ne ferească, pentru că aduce doar tulburare şi confuzie.

Vă rog, în egală măsură, să aveţi grijă de familiile dumneavoastră, de copiii dumneavoastră, de părinţii dumneavoastră, de bunicii dumneavoastră, înmulţind rugăciunea, gândurile bune, faptele de milostenie şi protejându-i de orice pericol care le poate zdruncina sănătatea.

Nu îi judecaţi şi nu îi trataţi cu ură şi respingere pe cei care sunt infectaţi de coronavirus. Acum ei au nevoie cel mai mult de dragoste şi înţelegere din partea noastră. Nu devin peste noapte monştri. Rămân tot bunicii noştri, părinţii noştri, copiii noştri, fraţii noştri, vecinii noştri, prietenii noştri şi colegii noştri. Este păcat să contribuim, prin nepăsare şi osândire, la amplificarea deznădejdii şi neliniştii din sufletele lor. O rugăciune pentru ei face mai mult bine decât un cuvânt dispreţuitor la adresa lor.

Nu vă revoltaţi nicio secundă pe românii din diaspora, pentru că ei nu poartă nicio vină în toată criza cu care ne confruntăm. Să ne gândim că îşi trăiesc discret, dar frumos, identitatea de credinţă şi de neam. Că aceşti oameni minunaţi au contribuit şi contribuie la economia ţării noastre prin toţi banii şi investiţiile demarate. Atitudinea noastră să fie una de solidaritate şi compasiune, că sunt atâţia cărora le este greu, nu mai au mâncare, nu mai au un loc de muncă, nu  mai au bani şi resurse din care să trăiască, sunt izolaţi de membrii familiilor lor, sunt blocaţi în vămi, se simt marginalizaţi şi părăsiţi, au gânduri de deznădejde că nu vor mai putea să se întoarcă curând acasă, la cei dragi, şi că totul pare nesigur pentru ei.

Să îi avem în dragostea inimii noastre pe medicii, rezidenţii, asistenţii medicali, care lucrează în condiţii de presiune, surmenaj, oboseală psihică şi mai ales cu resurse materiale specifice (aparatură medicală, ustensile medicale, echipament, medicamente) sensibil diminuate. Efortul lor, fără nicio rezervă,  merită, cu asupra de măsură, rugăciunea, recunoştinţa şi mulţumirea noastră. Ei săvârşesc, prin priceperea, experienţa şi dăruirea lor, cea mai autentică liturghie pe altarul suferinţelor, ezitărilor, bolii şi nesiguranţei aproapelui nostru.

Le mulţumesc, în mod special, tuturor preoţilor din parohiile şi mănăstirile Episcopiei noastre, care au înţeles dificultatea acestor vremuri de încercare şi s-au adaptat condiţiilor neobişnuite de slujire, ţinând cont de toate recomandările autorităţilor statului în privinţa măsurilor de prevenire a contaminării cu coronavirus. Le rămân profund îndatorat pentru faptul că sunt alături de cei aflaţi în nevoi.

Doamne, ai grijă de cei bolnavi, de cei sănătoşi, de bătrâni, de tineri, de copii şi de îngerii sănătăţii noastre, care sunt medicii şi asistenţii medicali.

Păzeşte, Dumnezeule, Biserica Ta de molima necredinţei, de cei care, din ură şi neştiinţă, se năpustesc asupra ei, crezând că o vor distruge şi îi vor închide definitiv porţile.

Miluieşte-i pe toţi cei care se îndoiesc de credinţa în Tine, Doamne, pe toţi cei care îşi trăiesc smerit şi plini de dragoste bucuriile credinţei, pe toţi slujitorii Tăi, episcopi şi preoţi, care sunt îngerii pământeşti ai sufletelor noastre.

În încheiere, îngăduiţi-mi, dragi Părinţi şi iubiţi credincioşi, să vă aduc în atenţie câteva rânduri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se potrivesc de minune cu contextul dificil pe care îl trăim: „Dar cu toate că văd acestea nu-mi pierd bunele nădejdi, pentru că mă gândesc la Cel ce cârmuieşte acest univers. Acesta n-are nevoie de arta cârmaciului, ca să biruie furtuna; El cu un semn potoleşte tulburarea. Dar nu potoleşte răul de la început, nici îndată ce s-a ivit – aşa e obiceiul Lui –, ci când a crescut, când a ajuns la sfârşit, când deznădejdea  a cuprins pe cei mai mulţi; atunci face minunea, arătându-Şi şi propria-I putere şi deprinzând cu răbdare pe cei ce au îndurat răul. (…)  De se năpustesc asupră-ţi mii de tulburări şi mii de necazuri, de vin în faţa ta furtuni, nimic să nu te tulbure. Dumnezeu iese în întâmpinarea noastră chiar când totul ne duce la pieire. Dumnezeu poate să scoale şi pe cei căzuţi, poate să întoarcă şi pe cei rătăciţi, poate să îndrepte pe cei ce se poticnesc, poate să scape de păcate pe cei ce sunt plini de mii şi de mii de păcate, poate să facă drepţi, poate să dea viaţă celor morţi, poate să facă mai strălucitoare pe cele dărâmate, poate să înnoiască pe cele învechite”[6].

Al vostru frate şi părinte întru Hristos Domnul, Nădejdea, Pacea şi Bucuria noastră,

Părintele Episcop Ignatie

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconiţa, O viaţă – o prietenie – o corespondenţă, ediţie îngrijită de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 101.

[2] Ignatie Teoforul, episcopul Siriei, Către Efeseni 20, în Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei (I). Canonul apostolic al primelor secole, Sibiu, Editura Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 433.

[3] Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhvniceşti (I), traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 47.

[4] Mitropolitul Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti, în Filocalia 7, traducere, introducere şi note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1977, p. 43.

[5] Hans Urs von Balthasar, Creştinul şi frica, traducere din limba germană şi note de Lorin Ghiman, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2016, p. 62.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconiţa, op. cit., pp. 106, 108.

Sursa: Episcopia Husilor