Posts Tagged 'convorbiri'


PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ÎN DIALOG CU PĂRINTELE IOANICHIE BĂLAN: SĂ NU CĂDEM DIN HAR!


10 Februarie: ziua când doi mari coloși ai Ortodoxiei românești au văzut lumina zilei, luminând în toată viața lor sufletele celor încărcați de dureri.

Pentru rugăciunile lor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Un frate ascultător: Mulți părinți au venit în mănăstire nepregătiți duhovnicește. În rândul tineretului este și această problemă, că ei vor să aibă o stabilitate duhovnicească prin Biserică, nu neapărat prin duhovnici cu viață sfântă și făcători de minuni. În Sf. Munte, călugării vin la cele șapte laude și merg acolo mai mult ca să beneficieze de aceste slujbe. La noi, dacă nu ai rugăciunea minții, nu te poți încadra în ascultare: muncești cu muncitorii mireni sau cine știe unde și nu te poți ruga. Dacă nu înveți pe de rost un Paraclis, un Acatist, nu te poți ruga. Adică ai nevoie în vremurile astea de un program ca să poți citi un Paraclis, să-ți poți face un canon.

Justin (P.J.): Încă mai poți rupe din ascultarea asta să faci un Paraclis, să faci o rugăciune.

 

Ioanichie Bălan (P.I.): Îi greu, dar se mai poate.

 

P.J.: Măcar la umbră, la o amiază și tot mai faci ceva. Aici tot mai găsești un refugiu. Dar în Sf. Munte, nici după-masă duminica, n-ai zi liberă.

Sfințiile voastre ați ajuns la o vârstă la care ați înțeles ce aveți de făcut.

P.J.: La ora asta, cam ce face fiecare în numele lui Dumnezeu, face bine și Dumnezeu primește chiar dacă nu faci numaidecât Ceasurile, cele șapte laude și dacă dă Dumnezeu să mai suporți și necazuri din partea unora și a altora și te ții pe poziție, ce vrei mai mult? Zilele trecute la fiecare masă am avut 100 de oameni. Păi, nu-i așa de simplă nevoința călugărului care muncește și se ostenește pentru mângâierea asta a lumii!…

Orice lucru cât de mic pe care îl faci în mănăstire, dacă îl faci cu Dumnezeu, Dumnezeu ți-l primește ușor, dar cu unul pe care nu-l duce mintea, e greu să stai de vorbă. Îi zice gândul că dacă merge în Grecia, doar acolo o să sporească.

P.J.: Și acolo cine știe când te duci la Liturghie că e mănăstirea mare și călugării noștri nu prea se duc la mănăstirile mari.

Părinte, dar după ce nu o să mai fiți sfințiile voastre, noi unde o să mergem?

P.I.: Foarte grea întrebare.

Părinții ăștia noi care sunt, nu au echilibru duhovnicesc, nu-și pun problema mântuirii…

P.J.: Vremurile care sunt și care vor veni sunt din ce în ce mai defavorabile vieții duhovnicești.

P.I.: Nu ai cu cine vorbi deloc, nici măcar cinci minute. Părinte dragă, dă-mi și mie un cuvânt de dus acasă…

iustin parvuP.J.: Cum vă spuneam, și călugării și mentalitatea lumii vor lua din ce în ce mai mult o întorsătură spre modernism, ca să dispară încetul cu încetul, cum spune ei, „balastul ăsta canonic învechit”, să dispară oricum.

Acum e o tendință nu numai în lumea monahală, că ai teama că te urmărește cineva, ai o frică nejustificată.

P.J.: Măi, n-ai de ce să te temi. Călugărul nu are de ce să se teamă. În viața aceasta pe care o ducem noi, ei vor să imprime frica în sufletul omului, să fie mereu pus în nebunia asta, în teamă, că așa îl pot consuma și așa îl pot înnebuni pe om, că sunt oameni care o iau razna din cauza tensiunii în care trăiesc. La un moment îți iei câmpii, că ei au metode pentru asta.

Părinte, ce făceați în închisoare când nu aveați cu cine vă sfătui?

P.J.: Acolo era vorba de harul lui Dumnezeu care lucrează. Nu mai ai pe nimeni. Când te vezi acolo, te gândești că nu ești de pomană, că ai ajuns cu un scop, ori că te mai întorci înapoi ori că nu te mai întorci. Oricând erai gata să mori, pentru că ori că trăiești ori că mori, ai Domnului suntem. Așa e viața creștinului. Ori dacă trec, la Domnul sunt. Dacă trăiesc, la Domnul sunt.

Sfinția voastră, cum ați biruit suferința, că până la urmă, omul se teme de suferință.

petru vodaP.J.: Măi, nu te mai impresiona de nimic! Spune-ți: tot ce fac, fac cu socoteala că dau răspuns înaintea lui Dumnezeu și a omului. Lasă totul în grija Domnului!

P.J.: Ne-am cunoscut în vremuri anevoioase la Bistrița. Am stat acolo împreună vreo 12 ani.

P.I.: Părinte, mai rabdă un pas și du-mă cu gândul și cu speranța că mă voi mântui și eu.

P.J.: Păi, ne găsim amândoi, ne găsim neapărat.

P.I.: Domnul și Maica Domnului să nu ne lase! Părinte, ești ca tatăl meu.

P.J.: Dumnezeu să ne binecuvinteze și să dea Domnul să ne mântuim!

P.I.: Părinte, s-a mâniat cineva pe mine. Ce e de făcut?

P.J.: Nu ne lăsăm, nu ne lăsăm!

P.I.: Da, nu ne lăsăm. Și sper ca bunul Dumnezeu să-mi dăruiască și mie mântuire. Și să nu cădem din cele bune în cele rele.

P.J.: Să nu cădem din har! Părinte, bogdaproste că ați trecut pe aici, că ne-am mai văzut oleacă.

P.I.: Aș dori să vă văd sănătos și bun și să mai calc pe pământul mănăstirii Părintelui Justin. Acum ce-o mai fi… Domnul și Maica Domnului![1]

[1] Convorbirea a avut loc în chilia Părintelui Justin Pârvu, mănăstirea Petru Vodă, anul 2007.

(Material publicat în Revista ATITUDINI Nr. 65)



Părintele Proclu în dialog cu Pr. Crăciun Oprea. Cuvinte despre viața duhovnicească


Părintele Proclu: Eu le-am zis oamenilor: Dacă nu crezi ce ți-am spus, mai întreabă și conștiința: „Conștiință, spune-mi drept, dacă mor amu, mă mântuiește Dumnezeu? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc sau nu?”. Și le-am spus așa, că vor avea bucuria asta, dacă o să păzească acest cuvânt: „Ce nu-ți place, altuia nu face”. Duhul Sfânt o să-i mântuiască și oamenii au zis: „Bogdaproste!”. Totdeauna, când omul tace și zice rugăciune în gând, acela iubește veșnicia, iar cei care hodorogesc ca și mine, nu știu, iubesc veacul acesta. De multe ori am căutat să mă ascund de mine și unde caut să mă ascund, tot de mine dau. Și acum s-a întâmplat că mi-am făcut aici oleacă de cuib, dar eu atâta știu, că m-am retras aici ca să nu mă știe nimeni, să pot plânge păcatele mele. Vai de capul meu! Felul cum sunt nu-mi place, crede-mă! Și la mine aici vin persoane și cu duhuri și le-am spus că: „Dacă ați venit cu atâtea duhuri, tare mă tem că se amestecă, se pun cu ale mele”. Le-am spus că am și eu duhuri ca și ei.

Pr. Crăciun: Și se bat unele cu altele.

P. P: Apăi, au coarne și când se împung, mă doare pe mine. Vai de mine și de mine! Am rămas foarte în urmă și cred că de îndată trebuie să plec de aici, să mai stau o perioadă undeva, că vorbind pierd mântuirea. Felul cum sunt nu-mi place. Eu sunt moșneag stricat de cap, nu-s complet. Vai de capul meu

Pr. C.: Până la 110 ani mai aveți.

P. P.: Vai, Doamne Iisuse! Nu! Că Părintele Paisie, care a plecat la veșnicie, mi-a făcut o rugăciune după ce m-am mărturisit: „Doamne, să nu-l iei pe Proclu negata, să-l iei când a fi gata”. Și gata n-am mai fost de atunci până acum, tot negata, asta e treaba. Și amu vreau să mă ascund să-mi vie mințile acasă. Toată ziua hodorogesc și nimic nu fac. Vai de mine!

Pr. C.: Bine că puteți da sfaturi.

P. P: Nu! Am pus capac, gata! Sunt bolnav și trebuie să mor. Eu nu mai dau niciun sfat. Numai atât îi fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, se duc la biserică și se păzesc de secte, că pe cei care au legătură cu sectele, o să-i cam doară capul. Doamne ferește-i! Nu! Eu am mortul meu.

Pr. Cr: Și noi avem.

P. P.: Dacă sfinția voastră m-ai fi văzut că eu bocesc mortul vecinului și am mortul în casă, ce-ai zice? Că moșneagul acesta e stricat de cap. În loc să-și plângă mortul lui, el plânge mortul vecinului. Odată le-am spus așa unor domni: „Când te vei duce la biserică, să pui în minte că toți sunt mai buni acolo, în biserica aceea și cu cât pui în minte că toți sunt mai buni și că eu sunt cel mai păcătos, cu atât Duhul Sfânt nu te va lăsa în părăsire”. Dar cât timp mă uit în jos la celălalt pot pica și-n în cap, dar nu cu capul acesta, cu mintea pot pica.

Pr. C.: Părinte, cum ar trebui să fie viața monahală în zilele noastre?

P. P.: Vai de mine! Mi-e și rușine să zic de viața monahală! Cine s-a trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. Dar să nu plângă ce-i aici, să plângă ce ne așteaptă dincolo.

Pr. C.: Dar cum să trăim noi viața monahală? Cum ați prins sfinția voastră la Părintele Cleopa? Ce ați văzut că ar trebui să facem?

P. P.: Nici nu știu cum să zic, dar așa au spus niște părinți: Și când nu ai să mai ai după cine te lua, trebuie să te iei după cărțile lor. M-a salvat că am apucat timpurile acelea, dar eram neputincios, bolnav, nu puteam să mă nevoiesc. Și am văzut călugări care așa se nevoiau: cu plâns se culcau și cu plâns se sculau și toți erau prezenți noaptea la Utrenie. Și era o dragoste!… Se ocupau toți de ascultare, de dragoste, de smerenie, de păzirea minții și cât a fost Părintele Cleopa stareț, m-am simțit ca într-un colțișor de rai. Și, ca să spun așa, e de plâns că tineretul e crescut rău. Uite, au venit ieri niște copii și unul zicea ca are vreo opt ani și nu voia să îi fac semnul Sfintei Cruci și a hulit. Aoleu! Să știți că ne așteaptă o primejdie mare, că și copiii creștinilor sunt tot una cu ceilalți. Vor crește fără Dumnezeu și vor fi oameni mari și vor da ordin să omoare toată moșnegăraia și cei care sunt mari vor fi și ei omorâți, din cauză că ei i-au crescut fără Dumnezeu. Că lor li se pare o jucărie. Și Dumnezeu va lăsa ca pedeapsă să-i chinuiască și pe ei și pe mine, pe toți. Adică, pe mine pentru păcatele mele și pe ei pentru felul cum i-au crescut pe ei. A venit o doctoriță și a spus că avea un copil de 19 ani. A dat slujbe pe la biserici și s-a rugat și a reușit cu școala și i-a dat o carte. I-a zis cum să se comporte în biserică, cum să se roage, cum să respecte pe cei bătrâni, cum să fie un băiat civilizat, cum să se ducă la mărturisit, cum să fie pildă pentru tineretul care crește sub el. El a zis: „Mamă, dacă mă enervezi cu credința, uite cuțitul acolo! Ori ți-l bag în inimă, ori îți tai gâtul”. Parcă era o găină, că găina o tai cu cuțitul. Continue Reading »