Posts Tagged 'comunism'


DR. GALINA RĂDULEANU: INFLUENȚA DEVASTATOARE A COMUNISMULUI ȘI ÎN MEDICINA ROMÂNEASCĂ


Din păcate despre acest fenomen nu putem discuta la trecut, întrucât vorbim despre un  gaz toxico-letal care a pătruns î n cele mai intime celule ale organismului de unde nu poate fi eliminat, chiar dacă, aparent, i-am suprimat sursa. Așa încât strigătul manifestanților (conștienți) din Piața Victoriei de „ciumă roșie” reprezintă recunoașterea unei amenințătoare realități patologice.

Nu, comunismul n-a dispărut și, parafrazându-l pe Marx, e acea „stafie care umblă prin Europa” (lucru vizibil „cu ochiul liber”). Drept consecință toate eforturile celor care vor să ascundă „scheletul în dulap” sunt sortite eșecului. Majoritatea suntem infestați de acest microb care, din nefericire, a intrat în codul nostru genetic, modificându-l. În felul acesta îl transmitem și urmașilor, a căror psihologie, chiar și a celor născuți după 1989 poartă amprenta „roșie”.

Românul de azi e o persoană total diferită de cel de altădată, lucru care-i nedumerește și-i surprinde pe mulți iubitori de neam. În ceea ce mă privește, odată ieșită din închisoare, consideram medicina o oază, în care m-am refugiat, convinsă că reprezintă un „zid” în fața „mareei roșii”. Iluzie infantilă. Exemplul închisorii îl consideram ca făcând parte din „alt tărâm”, populat de niște „entități” care-și ziceau oameni. Acolo, în pușcării, pe acele ființe îmbrăcate în halate albe, care terminaseră aceeași facultate ca mine, care depuseseră, tot ca mine, jurământul lui Hipocrate și primiseră tot ca mine diploma de „salvator de vieți”, nu-i puteam numi „colegi”. Eram incapabilă să înțeleg ce forță malefică i-a „recreat” ca să fie în stare să se preumble și să privească cu ochi nepăsători și goi, oameni scheletici, înfometați, bolnavi, cărora, chiar în cazuri grave, acceptau să le administreze o … aspirină. Cu cât și-au putut vinde sufletul, ca să ignore starea de urgență a unui bolnav-deținut și unde orice întârziere ducea la pierderea omului. Probabil însă că asta se și urmărea cu ajutorul acestor „salvatori”.

Vârful „piramidei”, consider eu, îl constituia însă datoria de a-și da avizul pentru continuarea torturilor, medicul garantând prin știință și competență că victima poate suporta supliciul, rămânând totuși în viață. M-am întrebat dacă acest act de colaborare nu-l situează pe individul respectiv în rândul torționarilor. Și e vreo deosebire? Personal, nu cred.

Despre toate aceste „crime contra umanității” cu participarea medicinei, nu se vorbește, nici la noi, nici în altă parte a globului. Nu există comemorări cu ecou sau o condamnare oficială. Nu există nici un muzeu al comunismului. Nimic!

Și-mi amintesc de versurile profetice ale lui Blaga:

„Noi, cântăreții leproși, mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac

                        Pentru noi închise sunt porțile orașului…

Închise sunt și cetățile”.

Peste tot s-a tras o perdea „filozofică”: Ce-a fost, a fost. Acum trebuie să privim înainte. Mai exact, să arăm fraților  …peste cimitire!”. Continue Reading »



Doamna Zoe Rădulescu: „Forța rugăciunii este absolut de neimaginat”


Mărturii din Gulagul comunist

Doamna Zoe Rădulescu, ce părere aveți despre fenomenul Pitești?

Dacă stai să analizezi fenomenul Pitești, nu a fost făcut după ureche: „Hai să batem!”. Acolo a fost bătaie științific aplicată până la limita la care poate suporta omul, cu desființarea psihică a omului astfel încât omul să nu mai aibă niciun fel de respect față de el, să nu se mai iubească, să nu se respecte. Dimpotrivă! Când ai creat un astfel de om, prin teroare, l-ai terminat. Și totuși oamenii ăștia au găsit resurse în ei și între ei și s-au ajutat pentru că îmi povestea dl. Cușa că el a ajuns la Gherla și aici s-a întâlnit cu Dumitru Bacu, cel care a scris despre Pitești. Și îi spunea: „Nu vorbi cu mine că eu sunt student de la Pitești”. Era ca un animal hăituit care se chircea tot într-un colț și spunea: „Nu vorbiți cu mine”, de frică să nu fie obligat după aceea să toarne ce îi spun colegii de cameră. Și ăsta care crescuse cu el, dormiseră în același pat, făcuseră liceul împreună la Bazargic, era înnebunit. Nu înțelegea ce s-a întâmplat cu prietenul lui. Și încet-încet, cu răbdare, cu dragoste, cu rugăciune, ăsta și-a deschis sufletul și și-a revenit.

Dar destul de greu. Mai toți rămâneau cu trauma aceasta și nu mai vorbeau mulți ani de zile decât în șoaptă sau nu vorbeau deloc.

Da. Mi-amintesc că se citea la Europa liberă de un Paște din anii ’80 și ceva din cartea Patimile după Paști, a lui Eugen Goma. Și în vinerea Paștilor din anul acela au citit episodul în care au fost împărtășiți cu rahat și spovediți cu urină și duminică după prânz, în ziua de Paște, a venit Gogu la noi să-i ureze „La mulți ani” bunicii, că trăia bunica. Și când a plecat, l-am întrebat: „Gogule, așa a fost la Pitești?”. Și s-a făcut cum e haina dumneavoastră, negru la față, s-a întors și din profil mi-a răspuns: „Mai rău!”. Și nu a mai avut forță să vorbească mai mult.

În zilele noastre se vorbește foarte mult de probleme psihologice, de depresii întâlnite mai ales la cei care au avut o copilărie traumatizată. Pe dumneavoastră, totuși, experiențele acestea v-au călit și v-au întărit mai mult. Ce credeți că se poate face ca să nu ai în viața ta repercursiuni de genul acesta?

Din ce îmi amintesc eu și din cât am cunoscut-o, acum târziu, pe Aspazia Oțel, ele acolo au trăit în rugăciune permanentă, rugăciune care vrând-nevrând se răsfrângea și asupra mea.

Deci, rugăciunea întărește într-un necaz…

Categoric. Aspazia Oțel îmi povestea trei lucruri pe care, dacă le asculți, oricât de ateu ai fi, nu poți să spui că nu există Dumnezeu. Eu m-am îmbolnăvit acolo, pentru că nu aveam scutece. Iarna m-au adus de la Constanța într-o dubă de fier, cu mama. Să fi avut 10 zile și m-am îmbolnăvit foarte tare. Și îmi povestea Aspazia Oțel că se uitau la mine și vedeau cum se scurgea viața din mine. Și atunci mama s-a dus la Aspazia și i-a zis: „Pazi, vreau s-o botez. Nu vreau să moară nebotezată. Măcar atât să facem pentru copilul acesta”. Și au încropit botezul acela despre care știți. Nu am avut scutece, nu am avut medicamente, dar pe zi ce trecea după botez, căpătam viață.

zoe raduleanu fotografie familieDeci, așa cum a fost botezul acela, el a lucrat.

Da. M-au încredințat lui Dumnezeu. Apoi, au venit într-un control la ele în celulă. Erau 24 de paturi și le-au răvășit tot: saltele, paiele din ele. Ce era acolo!… Nor de praf și de paie tocate… Știți cum sunt paturile de fier: au picioarele într-un unghi care e gol pe interior. Acolo, ele aveau improvizată o candelă care ardea și n-au văzut-o. Nu au văzut-o. Dar nici candela nu s-a stins și nu s-a răsturnat în toată nebunia aceea pe care au creat-o. După aceea, s-a îmbolnăvit soția lui Codreanu, Lilica. Și era pe moarte și Pazi a zis: „Haideți să-i facem rugăciunea neîntreruptă de 40 de zile”. Și fiecare avea rândul ei și spunea partea ei de rugăciune, 5-10 minute, cât puteau, că nu aveau cum să stea mult pentru că adormeau. Erau foarte obosite. Și spre sfârșitul celor 40 de zile, era o fată mai tânără care era la rând și spunea rugăciunea lângă Lilica, care până atunci era ca moartă: nu vorbea, nu voia nimic, nu bea, nu mânca, doar respira. Și fata aceea, spunând rugăciunea, a început să ațipească și povestește Aspazia că s-au trezit toate într-un răcnet al Lilicăi Codreanu, ce nu și l-ar fi putut imagina. Deci, femeia aceea care nu era în stare să scoată o șoaptă, a răcnit: „Rugăciunea mea!”. Și s-a trezit fata și a continuat rugăciunea, iar Lilica  a trăit până în ’94-’95. Forța rugăciunii este absolut de neimaginat. Continue Reading »



Primăria Sectorului 4 București îl osândește pe marele savant român Mircea Vulcănescu!


Stupoare la Primăria Sectorului 4 București, unde primarul Daniel Baluță a semnat impreună cu consilierii săi schimbarea denumirii Liceului tehnologic „Mircea Vulcănescu” în Liceul tehnologic „Traian Popovici”, în urma solicitărilor absurde ale Institutului Elie Wiesel.

Se pare ca Administrația locală a Sectorului 4 București a uitat că are datoria morală de a cinsti mai întâi memoria propriilor martiri, în acest caz victime ale holocaustului comunist, apoi ale celorlalte națiuni. Acești aleși locali au impresia că pot face orice abuz la memoria eroilor și valorilor naționale românești. Oare au uitat că în funcțiile pe care le dețin au fost aleși de către cetățenii români și pentru cetățenii români? Acești cetățeni români își cinstesc valorile și memoria martirilor din temnițele comuniste și doresc ca aleșii lor să facă asemenea. A călca în picioare martirajul și munca colosală a acestui mare savant de talie internațională, Mircea Vulcănescu, este o crimă la adresa memoriei neamului românesc și propriilor valorile naționale. A ucide din conștiința poporului român pe marele economist, filosof, filolog, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică română, Mircea Vulcănescu, cel care a murit martirizat în temnița Aiudului, fără cruce și lumânare, aruncat în gropile comune ale pușcăriei Aiud – este cu totul nedemn de niște aleși ai României. Amintim acestor administratori locali că nu au fost aleși de către Partidul comunist care l-a acuzat prin sentință judecătorească pe Mircea Vulcănescu ca și criminal de război, ci de către democrația românească, cea care a abolit toate hotărârile rușinoase ale odiosului regim.

Dar o lăsăm pe doamna Măriuca Vulcănescu, fiica marelui savant român,  să le răspundă acestui edil și acestor administratori ai capitalei României, de la care avem pretenția să revendice rușinoasa hotărâre:

Când l-aţi văzut ultima dată pe Mircea Vulcănescu?

Când era la Văcăreşti. Ţin minte gratiile. Şi ultima oară m-am luat după camionul care îi transporta pe deţinuţi şi am vrut să mă urc în camion. Pe urmă, când m-au arestat, a fost ca şi când m-aş fi urcat în camion. Pentru mine a fost o cinste faptul că m-au arestat. Aşa am simţit atunci. Pentru mama a fost foarte greu. Bine că locuiam la nişte oameni foarte drăguţi, medicii Sturza, care şi ei erau luaţi la ochi oarecum.

V-au confiscat casa?

Da, ne-au luat casa din Popa Soare prin judecată. M-am dus o dată cu Ştefan Fay să-i punem placa care este până astăzi. Erau două case acolo, una era a surorii tatălui meu care era pentru chiriaşi, iar dincoace era casa noastră. La parter erau două încăperi mari unde se primeau musafirii, la etaj erau dormitoarele noastre şi sus era mansarda, unde tata avea cărţi, unde mai învăţam şi noi. Ziceam că jos era un palat, la etajul întâi era oraşul şi sus era ţara. Era o casă modestă, mai e şi astăzi, dar nu e îngrijită deloc. Nu ne-a fost restituită nici acum.

„Pentru noi e un exemplu şi ne străduim să fim vrednici de sacrificiul lui”

Mircea Vulcănescu a fost închis şi la Jilava?

Da. Am fost şi în celula în care a fost închis. Când am fost eu acolo erau paie pe jos şi umezeală multă. Tata iubea rugăciunea şi ne-a învăţat şi pe noi rugăciuni. Doamne şi Stăpânul vieţii mele… o ştiu de la el. Dar nu ne învăţa cu sila. Parcă ne arăta nişte flori… aşa ne învăţa. Continue Reading »