Posts Tagged 'comunism'


Profesorul Academician Radu Ciuceanu: AM GĂSIT O ROMÂNIE PREFĂCUTĂ


Ce Românie ați găsit când ați ieșit din pușcărie?

Mi-a fost aproape imposibil să mă adaptez. Am găsit o Românie prefăcută. Într-un fel se vorbea în familie, într-un fel se vorbea la serviciu, în alt fel la ședințele de partid și într-un fel găseai și presa care era complet schimbată. În Facultăți mai rămăseseră și câțiva profesori buni, care mai șopteau, mai spuneau câte ceva și ici și colo. Nu aveam ce mânca și m-a trimis fratele meu să mă angajez la un arhitect, director general al unui complex de clădiri care m-a ajutat mult. Au fost și oameni de calitate.

Cum vedeți România până și după momentul decembrie ’89?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar mă obligați[1] acum să fac o analiză de valoare și pe diferite planuri: pe plan economic am înregistrat o catastrofă, privatizările au fost făcute rând pe rând de o manieră revoltătoare, care depășește chiar și pe cei care ar fi dorit să ne prăbușim. Cu timpul, istoricii vor avea material de studiu pentru doctorate, să o ia crescendo până ajung la marile instituții și departamente ca să afle cum a fost.

Pe plan moral, s-a schimbat traiectoria. Pe plan spiritual, Biserica a avut un rol covârșitor în acea epocă: aproape 2000 de preoți arestați, o parte executați, preoți, mitropoliți, Patriarhul asasinat, Nicodim Munteanu. De Bobotează i-au luat cojocul de pe dânsul în timp ce afară erau -15º. Biserica a micșorat distanța dintre pământ și cer. A dat sfinți, a dat mărturisitori, a dat mărturii care vor obliga căpeteniile Bisericii noastre să le recunoască sfințenia, dăruirea și martirajul. Și noi am suferit și am scris, dar nu am avut această vocație către înălțime, a fost o suferință a noastră, fizică, ei însă nu, ei au dăruit-o, au pus-o la picioarele crucii, iar noi am beneficiat acolo de Ioan de la Vladimirești și de Adrian Făgețeanu. Au fost mulți preoți de înaltă ținută, zeci. Au fost coloana vertebrală a rezistenței noastre. Ei au fost Biserica, ce n-a șovăit să tacă atunci când a trebuit să vorbească, și invers. Mi-aduc aminte, a picat la noi un căpitan de Securitate, nu a stat mult, vreo două săptămâni și ne povestea că cele mai grele anchete erau cu preoții noștri și cu cei greco-catolici. Unii erau tăcuți, iar alții spuneau, dar nu era nimic adevărat.

Pe planul comunicării, era obturat, chiar inexistent. Era ca un pod pe care trebuia să te ferești să nu treci cu ceva care ar putea să dărâme, să nu cumva să ajungă ca interpretat ceea ce ai spus. Am un coleg care nu mai e în viață, mă refer la profesorul Vasile Bălănuț, Dumnezeu să-l odihnească,  care s-a dus din greșeală într-o zi la cineva în casă și când a intrat a auzit un cântec care i-a plăcut și a stat să-l asculte: „Plânge printre ramuri luna…”. Ulterior au fost arestați unii care erau și ei în acel moment în acea casă și s-a găsit unul la anchetă să zică că a fost în ultima cameră și un student care a ascultat acel cântec, iar pentru asta i-au dat 12 ani. 

radu ciuceanu interviu„PRIN CREDINȚĂ TREBUIE SĂ TE PURIFICI, SĂ FACI FAȚĂ VIEȚII”

Despre Părintele Justin Pârvu ce ne puteți spune, l-ați cunoscut personal?

Justin al nostru este un aventurier. Eu cred că omul ăsta a făcut un legământ încă de când eram împreună la Gherla: „Dacă scap de-aici, Doamne, fac o biserică pentru Tine!”. Eu așa cred. A avut și el destule. Ăhă, câte garduri a trebuit să sară până a reușit! Se duce la judecată fără nimic în spate pentru că tot ce a făcut el poartă în inima lui. Bravo lui! Eu, personal, vă spun sincer, după atâtea momente în care mi s-a dat voie să trăiesc mai departe, eu nu am făcut ce a făcut el. Am impresia că avem condici diferite. Am impresia că în condica lui s-a scris cu penița înmuiată în aur, în a mea, dacă scrie cu cerneală e bine, să nu fie numai cu creion simplu, că acesta se șterge. Este vorba aici de o operă întreagă de propovăduire, nu doar de a scoate un ban și a-l da la mănăstire. A fost un sufletist.

Credeți că noua generație are șanse să își revină? Există vreo șansă de resuscitare a societății românești?

Aș merge tot așa pe o figură de stil. În măsura în care un termometru îți arată la o temperatură scăzută că poți îngheța daca nu ai veșmântul potrivit, în aceeași măsură tineretul nostru nu își cunoaște limita rezistenței. Ceea ce mă îngrijorează este că au dispărut profeții, au dispărut părinții spirituali. Nu mai e un Ghiță Calciu care să îi adune pe tineri. Nu poți vorbi împotriva cuiva decât dacă știi că acela poartă în el aripa neagră a diavolului. M-am dus la Teologie invitat de câteva ori. Nu erau mai mult de 30-40 de studenți, deși îi chemase decanul. Nu au venit, nu-i interesează. Ne-am laicizat și asta este foarte grav. La Teologie, astăzi se învață numai teoria, dar nu se învață credința și cum poți prin credință să te purifici, să faci față vieții.

Experiența închisorii v-a apropiat mai mult de Dumnezeu?

Eu am fost alpinist, cunoșteam munții foarte bine. Când urma să urc un munte trebuia să fiu îmbrăcat potrivit pentru pădurea, zona și înălțimea respectivă. Așa spun eu, ca viața în credință este o probă de virtuozitate și ea presupune să ai toate simțurile egale și puse în priză. Nu poți fi un ortodox bun daca nu știi nimic despre celelalte confesiuni. Nu poți fi un creștin bun dacă nu faci o incursiune în istoria Bisericii până la izvoarele acesteia. Viața noastră creștină este o viață grea. Te ajută Cerul, dar tu trebuie să te zbați, să desparți răul de bine, lumina de întuneric, și asta este foarte, foarte greu. Trebuie să poți să depui jertfa de sânge, cum spune evanghelistul, adică suferința. Suferința nu este o țintă sau o dorință, este o cale nemijlocită pentru a ajunge la starea de trăire, și apoi de sfințenie, care e sus de tot. Nu poți să te înalți decât dacă ai „băut” vreodată o gură de aer curat, pentru că nu poți ști pentru ce te înalți și unde vrei să ajungi. Restul este fandoseală, ipocrizie.

[1] Radu Ciuceanu a fost și deputat în Parlamentul României, între anii 1990-1992 și 2000-2004.

(Fragment din Revista Atitudini Nr. 67)



CONSTANTIN OPRIȘAN – ICOANĂ A BIRUINȚEI ASUPRA IADULUI COMUNIST


costache oprisan„Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el”.

 FORMAREA. „MAGISTRU” ÎN FILOSOFIE ȘI PRIZONIER ÎN LAGĂRELE NAZISTE

„Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur”. (Dumitru Bordeianu)

Fiu de răzeș, Constantin Oprișan (cunoscut celor mai mulți sub numele de Costache) vede lumina zilei la 16 martie 1921, în localitatea băcăoană Oncești. Lumea bucolică a copilăriei sale, brăzdată geografic de coastele și văile Podișului Moldovei avea să-și pună impetuos amprenta asupra structurii sale sufletești. În anul 1940, după ce absolvă liceul în Bacău, Constantin, se va alătura Frăției de Cruce într-o vreme de mari încercări pentru țară. Activitatea lui asiduă din cadrul Frăției va fi curmată brusc de începutul prigoanei împotriva legionarilor, ordonată de generalul Ion Antonescu. Tânărul Costache va alege drumul sinuos al exilului, ajungând în Germania la începutul anului 1941. Hărăzit cu un talent poetic și filosofic de excepție, nu pierde ocazia de a audia cursurile susținute de renumitul filosof german, Martin Heidegger. Exilul, însă, nu îl va scuti de hărțuirea naziștilor înverșunați ca și comuniștii în strădania lor de a-i încarcera pe legionari. Astfel, la începutul anului 1943, împreună cu alți nouă tineri legionari, Costache Oprișan se vede ostracizat în lagărul nazist de exterminare de la Buchenwald. În urma unui bombardament declanșat asupra lagărului, în ziua de 24 august 1944, Oprișan scapă din prizonierat împreună cu o mare parte dintre deținuți. Odată eliberat, va încerca în repetate rânduri să se întoarcă în patria mamă. După ce termină cursurile unei școli militare germane, va fi încadrat în grupul desemnat să fie parașutat în România cu misiunea de a lupta împotriva bolșevicilor. Din cauza unor schimbări politice neașteptate, în primăvara anului 1945, planul de parașutare a grupului de români este anulat. Hotărârea nu-i împiedică pe cei trei reprezentanți ai grupului (Marinescu, Oprișan și Crețu) să plece spre România, străbătând pe jos Ungaria, riscându-și astfel viața în marșul clandestin peste frontiere.

ctin oprisanAjuns în România, Costache Oprișan este numit șef al Frățiilor de Cruce din întreaga țară. Neobosit căutător al adevărului, mereu însetat de cunoaștere, se înscrie în anul 1946 la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, unde va studia sub îndrumarea profesorilor Lucian Blaga, Ștefan Bezdechi și Dumitru Roșca pe care îi uimește cu cultura lui vastă și profunzimea cunoștințelor acumulate în timpul șederii sale în Germania. „Și nu rareori, prelegerile lui le înlocuiau pe ale profesorului, bineînțeles cu îngăduința admirativă a aceluia”[1]. Grăitoare în acest sens este mărturia lui Petre Hossu, asistent universitar al prof. D.D. Roşca și martor ocular al unei pledoarii susținute de eminentul student: „Oprişan ajunse şi la Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger, nici D.D. Roşca nu era acasă, domnia sa, fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, D.D. Roşca i-a spus: «Domnule Oprişan, dumneata eşti un om serios!». (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era, când îi spunea vreunui student: «Dumneata eşti un ocoş!», adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licențiat «magna cum laude» la Roşca şi Blaga?!”[2]. Dumitru Bordeianu, care a împărțit suferința temniței cu Oprișan, vreme de 11 luni, îl descrie astfel: „Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică și artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut”[3]. În anul 1947, studentul Costache Oprișan se căsătorește cu Constanța Grama, membră a Cetățuilor, dar continuă în același timp și reorganizarea structurilor legionare, cu toate că rușii invadaseră țara. La sfârșitul anului 1948, Ordinul nr. 48.000/30 decembrie emis de Minis­te­rul Afacerilor Interne dezlănțuie în România avalanșa arestărilor sortite întemnițării legionarilor. În noaptea de 14 mai 1948, Constantin Oprișan, student în anul III al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj este reținut și încarcerat la Jilava, ca închisoare de tranzit, fiind nevoit să lase în urmă familie, carieră şi tot ce însemna pentru tânărul de atunci bucurie şi desfătare lumească, ca să îmbrace hlamida purpurie a răstignirii pe Cruce în temniţele comuniste.

ctin oprisan 2ÎN ZEGHEA PĂTIMIRII LA PITEȘTI

„Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea Iov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise”.

Potrivit sentinței, care îi „prescria” 25 de ani de muncă silnică, în regim de urgență, la 3 februarie 1949 studentul Oprișan cel cu „privirea blândă şi visătoare”[4] este trimis la închisoarea Pitești, împreună cu toți ceilalți studenți arestați. Este prima filă a martirologiului pe care Costache o va scrie cu șuvoaie de sânge, trecând prin tenebrele reeducării din care se va slobozi cu sufletul luminat în focul lămuritor al suferinței. Bănuit a fi comandantul legionar al închisorii, va fi schingiuit ca nimeni altul. „A fost supus celui mai mare supliciu, a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”[5]. Despre puterea distructivă a reeducării de la Piteşti, Aurel Vişovan, unul din martirii care a trecut și el prin același calvar, ne mărturisește: „Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu şi atâţia alţii… Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi… Sunt acum frânţi la Piteşti! Urgia capătă forme demonice. Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc Apocalipsei”[6]. În cuștile de beton ale Piteștiului, tortura a căpătat proporții de iad, iar sufletele sfârtecate de chin au îngenuncheat zi și noapte, crispate de durere pe lespezile reci de piatră. La Pitești, totul a îmbrăcat zeghea unei teribile suferințe care părea fără sfârșit: mâncarea, somnul, nevoile fiziologice, până şi respiraţia erau crunt cenzurate, iar deșertul lăuntric, de multe ori, nu cunoștea hotare. Continue Reading »



DR. GALINA RĂDULEANU: INFLUENȚA DEVASTATOARE A COMUNISMULUI ȘI ÎN MEDICINA ROMÂNEASCĂ


Din păcate despre acest fenomen nu putem discuta la trecut, întrucât vorbim despre un  gaz toxico-letal care a pătruns î n cele mai intime celule ale organismului de unde nu poate fi eliminat, chiar dacă, aparent, i-am suprimat sursa. Așa încât strigătul manifestanților (conștienți) din Piața Victoriei de „ciumă roșie” reprezintă recunoașterea unei amenințătoare realități patologice.

Nu, comunismul n-a dispărut și, parafrazându-l pe Marx, e acea „stafie care umblă prin Europa” (lucru vizibil „cu ochiul liber”). Drept consecință toate eforturile celor care vor să ascundă „scheletul în dulap” sunt sortite eșecului. Majoritatea suntem infestați de acest microb care, din nefericire, a intrat în codul nostru genetic, modificându-l. În felul acesta îl transmitem și urmașilor, a căror psihologie, chiar și a celor născuți după 1989 poartă amprenta „roșie”.

Românul de azi e o persoană total diferită de cel de altădată, lucru care-i nedumerește și-i surprinde pe mulți iubitori de neam. În ceea ce mă privește, odată ieșită din închisoare, consideram medicina o oază, în care m-am refugiat, convinsă că reprezintă un „zid” în fața „mareei roșii”. Iluzie infantilă. Exemplul închisorii îl consideram ca făcând parte din „alt tărâm”, populat de niște „entități” care-și ziceau oameni. Acolo, în pușcării, pe acele ființe îmbrăcate în halate albe, care terminaseră aceeași facultate ca mine, care depuseseră, tot ca mine, jurământul lui Hipocrate și primiseră tot ca mine diploma de „salvator de vieți”, nu-i puteam numi „colegi”. Eram incapabilă să înțeleg ce forță malefică i-a „recreat” ca să fie în stare să se preumble și să privească cu ochi nepăsători și goi, oameni scheletici, înfometați, bolnavi, cărora, chiar în cazuri grave, acceptau să le administreze o … aspirină. Cu cât și-au putut vinde sufletul, ca să ignore starea de urgență a unui bolnav-deținut și unde orice întârziere ducea la pierderea omului. Probabil însă că asta se și urmărea cu ajutorul acestor „salvatori”.

Vârful „piramidei”, consider eu, îl constituia însă datoria de a-și da avizul pentru continuarea torturilor, medicul garantând prin știință și competență că victima poate suporta supliciul, rămânând totuși în viață. M-am întrebat dacă acest act de colaborare nu-l situează pe individul respectiv în rândul torționarilor. Și e vreo deosebire? Personal, nu cred.

Despre toate aceste „crime contra umanității” cu participarea medicinei, nu se vorbește, nici la noi, nici în altă parte a globului. Nu există comemorări cu ecou sau o condamnare oficială. Nu există nici un muzeu al comunismului. Nimic!

Și-mi amintesc de versurile profetice ale lui Blaga:

„Noi, cântăreții leproși, mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac

                        Pentru noi închise sunt porțile orașului…

Închise sunt și cetățile”.

Peste tot s-a tras o perdea „filozofică”: Ce-a fost, a fost. Acum trebuie să privim înainte. Mai exact, să arăm fraților  …peste cimitire!”. Continue Reading »