Posts Tagged 'comemorare'


100 DE ANI DE LA NAȘTEREA PĂRINTELUI JUSTIN. Fragmente din Copilăria Părintelui Justin


M-am născut într-o familie de oameni de la munte, cu obiceiuri frumoase, şi am fost educat într-un duh de evlavie. Aveam o icoană cu care mă culcam şi mă trezeam înaintea ochilor: Sfântul Munte al Athosului, scăldat de Marea Egee, pe care se vedeau bărcile, iar pe munte se vedeau mănăstirile şi chiliile sihaştrilor, şi în înălţime era Sfânta Treime binecuvântându-i pe nevoitori. Şi acolo mi-era veşnic gândul, în copilărie. Îi spuneam mamei, din când în când: Trebuie să ajung la Sfântul Munte! Şi au trebuit să treacă ani şi ani de-a rândul şi să trec printr-o mulţime de încercări, ca până la urmă să ajung în Sfântul Munte şi să văd locul atât de visat al copilăriei.

Spuneam mai sus că deprinderile şi firea se alcătuiesc în copilărie, cresc odată cu copilul şi mor o dată cu omul. După 25 de ani de încercări, m-am întors pe meleagurile satului natal şi m-am dus la un arbore, unde ne adă­posteam noi, copiii; ne aşezam sau mâncam ceva sau ne odihneam, pe care crestam Sfânta Cruce şi scriam numele nostru dedesubt. Firesc, arborele acela crescuse acum: dacă atunci era subţirel, acum avea jumătate de metru în grosime şi se mai vedeau pe coaja lui, ca o cicatrice, integrate în arbore, numele şi Sfânta Cruce. Ei, cam aşa este şi viaţa noastră în trupul acesta mare al creştinătăţii, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „suntem mădulare unii altora”. Nu numai noi, oamenii, suntem părtaşi unii altora, ca mădularele unui singur trup – Biserica, ci suntem înrudiţi, prin firea pământească, şi cu animalele, cu plantele, cu pomii, cu pietrele, cu pământul, cu aerul şi cu apa. Trăim în ele şi ele trăiesc în noi. Tot aşa, mănăstirile sunt nişte oaze pentru rugăciune, mân­gâiere şi mântuire a poporului creştin ortodox. Mă­năstirile înseamnă rugăciune. Mănăstirile au fost şi rămân un loc unde s-a făcut educaţia şi formarea creştinului care îşi realizează idealul şi care îşi apără Biserica, îşi apără familia, îşi apără Patria, îşi apără şi neamul.

Părinte, ce v-a format cel mai mult duhovniceşte în copilăria Sfinţiei Voastre?

În viaţa de familie a mea, din zona asta a munţilor, ca de obicei, mamele joacă rolul cel mai important. Părinţii, fraţii sunt plecaţi mai mult în dreapta, în stânga; ei sunt pe terenul de luptă. Iar mamele sunt acelea care se ostenesc cu naşterea, cu creşterea, cu formarea caracterelor şi cu in­fluenţa şi viaţa spirituală pe care o are ea. Mie mi-a fost uşor să înclin înspre viaţa monahală, pentru că mama, Dumnezeu s-o ierte, aproape în fiecare zi de duminici şi sărbători, ne lua la Durău, la mănăstirea Secu, Sihăstria, pe la mănăstirea Neamţ; nu erau maşini, se întovărăşeau doi- trei vecini, puneau caii la căruţă, merinde în traistă şi hai la mănăstire, 20 de Km, 25, 30. Şi aşa, adeseori, înnoptam pe la bătrâni, pe la mănăstirea Durău (pe atunci era m-re de călugări). Mănăstirea Durău era un punct mare de atracţie şi important, cu deschidere spre Bucovina şi Ardeal. Era o mănăstire rară, cu cântăreţi şi slujitori buni şi dacă ai fi fost de piatră, tot dădeai o lacrimă. La o priveghere de săr­bătorile acestea mari eram impresionat adânc mai ales când am văzut copilaşi de anii mei îmbrăcaţi în veşminte, ieşeau la vohod acolo cu preoţii, cu lumânări înainte, ipodiaconi. Ei, şi aşa s-a imprimat viaţa asta a lor, încât când veneam acasă trăiam toată săptămâna viaţa Durăului sau a Secului. Acolo am luat legătura cu nişte bătrâni, Părintele Dometian, Părintele Pahomie. Aşa am intrat eu în mănăstire, dar până atunci multe năzdrăvănii am mai făcut, că şi Creangă s-ar minuna de istorisirile mele.

Când făceam năzdrăvănii, teama mea cea mare era să nu plătească mama liturghii – asta era o mare dramă. Şi mă temeam, toată noaptea nu dormeam, mi-era frică şi trebuia să-i spun mamei neapărat ce trăsnaie am făcut eu în ziua aceea, că, dacă nu, auzeam că s-a dus la Durău sau la Secu, la mănăstire, şi plăteşte slujbe pentru răufăcători, care au căzut din pod, care au dat foc la cânepă…

Nunta în sat când se face, rămân casele pustii, rămân acasă doar copiii. Iar eu eram şeful bandei de copii. Eram vreo 12, toţi mărişori, cam de 12 anişori. Şi ce făceam noi era să controlăm fiecare casele noastre. Începea de la mine, şeful bandei. Umblam prin pod, umblam prin grajd, umblam prin şuri să vedem ce se potriveşte cu o trăznaie. Pe urmă mergem pe la vecini, dar nu eram satisfăcut. Nu găsisem nimic surprinzător la ceilalţi. Hai înapoi, la mine. În dolia casei (sunt unele case cu acoperişul prelungit în spate) şi acolo e un fel de magazie, unde pui de toate şi cânepă, şi bumbac, şi stative… vârtej de făcut frânghiile, hamuri noi şi vechi şi câte altele. Ei bine, aveam o movilă de cânepă. Cât a muncit mama să taie cânepa, – să o aduni, s-o smulgi, s-o baţi, să scoţi sămânţa, s-o pui la uscat, s-o pui la topitoare vreo două, trei săptămâni, s-o scoţi de acolo, s-o desfaci şi-o pui la soare să o încălzească, să o în­fier­bânte soarele; adu-o din nou, apoi după 2-3 săptămâni după ce se usucă bine-bine, scoate mama meliţoiul, adică îi desfaci toată fibra cu mâna stângă – beţişoarele acelea, încât rămâne numai firul de cânepă cu multă osteneală, până ajunge ca firul de bumbac. Şi mama făcuse treaba asta, muncă de un an – o singură dată în an se cultivă cânepa asta – şi acum era terminată, pusă acolo-ntr-un colţ. Şi-au plecat toţi la nuntă. Eu ştiam că tata are cartuşe în pod. Atunci nu era nicio istorie să ai cartuşe, puşcă. Tata avea un „tunac”, numai atâta, şi mergea noaptea cu el, când mergea să stea la vreo pădure, la vânătoare şi la fiecare săptămână tata venea cu câte un căprior, porc sălbatec… Aşa, ce facem? Mă urc în pod unde erau două cutii de cartuşe, din când în când le scotea tata şi le mai ungea cu un fel de grăsime. Am luat două cartuşe şi vin jos. Am făcut însă vreo două trăsnăi: am scos praful din cartuş şi puneam pe-o piatră, apoi loveam cu muchia toporului… măi, şi făcea un zgomot ca de tun, parcă se împuşca.

Îţi poţi imagina că se putea întâmpla să fie celălalt dincolo şi-l orbeai? Şi acum mă minunez de cum ne-a păzit Dumnezeu. Iau şi dau foc la câteva fire de praf care au ajuns şi până la cânepă. A împroşcat toată cânepa aceea, a luat foc grinda şi para se urca în pod de-acum. Am rămas singur, au fugit toţi. Am sărit aşa îmbrăcat şi am potolit focul, ardeam şi eu cu grămadă cu tot, căci cânepa arde întâi numai pe deasupra, ca fânul, înăuntru numai dacă îl stârneşti.

În fine, am strâns tot şi stăteam tare cuminte, încât vreo două zile nici nu ştia mama că eram acasă. Nu ştia săraca de ce sunt aşa de cuminte. A trecut luni, marţi, îl aud pe tata: „Măi, babă (că aşa îi spunea mamei), vreau să fac un ham la cai şi mă duc să iau nişte cânepă. Când am auzit eu, vai de mine! … dimineaţa sub ţol stăteam. M-am îmbrăcat repejor, foarte cuminte şi tuleo la şcoală; n-am mâncat nimic, nici cărţi n-am luat. Vin de la şcoală, cuminte foc, nu m-am mai închinat, căci aşa era obiceiul. (Când veneam de la şcoală trebuia să merg la icoane, să zic un Tatăl nostru, după aceea Sărut mâna, mamă)… Şi acum, cuminte, parcă eram bolnav de 5 ani de zile de tuberculoză. Discutau, nu se terminase nici acum. „Măi, femeie, zicea tata, să ştii că a intrat cineva şi a dat foc la casă. Era să rămânem fără casă, uite că a ajuns para până sus la căprior, o mers pe draniţă”. Mama: „Măi, bărbate, eu am să mă duc la Secu”. Când am auzit eu… mă dau bine pe lângă sor’mea. Era purtătoarea de cuvânt a mamei. „Cine o fi fost oare, măi? Cine o fi fost?”, mă întreba ea. „Păi, nu ştiu, măi, dar treaba e încurcată rău. Dacă mama se duce la Secu, se duce şi la Durău”.

Şi s-a dus mama la Secu. Eu, numai ochi şi urechi să vedem ce spune mama şi am aflat că i-a spus un părinte, într-adevăr, că este mâna ori a unui vecin, ori din casă. Dar fratele Ghiţă Coscarul deschidea Psaltirea şi acesta i-a spus precis: „Nu vă mai necăjiţi că nu-i niciun străin, e de acolo”. Măi, care să fie, cum să fie? I-am spus la sor’mea, ea i-a spus mamei şi în felul acesta s-a acoperit treaba, nu i-a spus tatei. Că dacă-i spunea tatei, se cobora rău de tot. Tata niciodată nu mă bătea. O singură dată, o singură vargă mi-a dat. Varga aceea am ţinut-o minte toată viaţa. Mama mă plescărea în fiecare zi de vreo două trei ori; n-avea niciun spor, rar când punea mâna pe o nuieluşă, dar, nu dădea. Nu dădea mama în mine pentru nimic în lume. Mama ţinea foarte mult la mine. Ce spunea ea era sfânt pentru mine.

Dar tata de ce v-a bătut?

Mă trimisese la un vecin să-i duc un cleşte de cai. Nu m-am dus şi l-am aruncat pe undeva. Vine după cleşte vecinul. Măi, şi numai o singură dată m-a plesnit peste funduleţ, că n-am uitat toată viaţa. Am avut o dungă vreo două săptămâni, dar am simţit-o toată viaţa.

Când trec cu maşina pe lângă locurile astea în care am copilărit, îmi amintesc de năzdrăvăniile mele, încât fiecare metru pătrat e o poveste întreagă. Pârâul acesta de aici, nemaipomenit, câte grozăvenii făceam… Şcoala aceea, când mă uit la ea, aceeaşi sală mare neterminată nici până azi. Acolo am făcut şase ani în şcoala aceea. Nu s-a mai făcut nimic, măi. Cancelaria, acelaşi loc, aşa a rămas.

Eu am trăit în Poiana asta, dormeam şi mă sculam numai cu Muntele Ceahlău. Dimineaţa, seara dormeam cu Ceahlăul, dimineaţa mă sculam cu Ceahlăul. Nici Ion Creangă n-a dus o viaţă aşa teribilă cum am dus-o eu. Biata mama dimineaţa când mă scula cu greu. „Hai, măi, că, uite, strigă bobocii. Ieşi cu viţeii…” Eu nimic. Numai când auzeam că-i smântâna gata, mă sculam şi eu. Mâncam ce era mai bun, ceaunele cu lapte erau mari şi cu smântâna groasă deasupra şi-ţi imaginai că nu-mi era uşor s-o gătesc degrabă. Săraca mama, nu exista ceva să nu aducă ea copilaşului ei cel mai mic. Şi-mi amintesc că, până să mă duc la seminar la Cernica, dormeam cu mama. Şi „moarte de om” a fost pentru mine când m-au condamnat regulile şcolii să nu vin un an acasă în vacanţe. Mi-era greu să vin de la mama şi de la munte în viesparul acela de călduri, ţânţărimea, să stai tu cu plasa de sârmă la geam, să nu poţi dormi. Mama când o auzit de Bucureşti: „Pti, unde să te duci? Unde-o fi Bucureştiul?” Când am venit eu de la Bucureşti: „Mamă, ştii unde-i Bucureştiul? Unde se apropie cerul de pământ, vezi acolo? E mai încolo! Vezi matale muntele Hangu? Ei, mai încolo”. Să te îmbraci în haine călugăreşti, să-ţi pui bagajul pentru un an întreg, cu plapumă, pături… S-o iei prin Piatra Neamţ, la gară, să iei bilete, să te informezi unde-i Bucureştiul, biletul cât costă. Coborai în Bucureşti după o noapte de călătorie, atunci trenurile mergeau rapid, nu jucărie, cum merg trenurile acum. Scria acolo să nu te pleci. Stăteam cuminte şi, când pe la Buhuşi, iaca, apare un copchilaş mai mititel ca mine, cu un păr galben auriu, vopsit ca cucoanele de azi, tot aşa mergea la Cernica. „Unde mergi, frate?” „La Cernica”. „Hai, mergem amândoi”. Şi mi-am revenit când am văzut că de acum înainte mai am pe cineva. Când ajungem noi la Bucureşti acolo, măi, erau lustragiii ăştia şi pescuiau că eşti din provincie. O, ghete, pune mâna, dă-te încoace! Dacă nu ştiai să te pui oleacă în gură cu el te costa cât drumul de la Piatra Neamţ la Bucureşti. Te ducea cu maşina la scară. Unde mergeţi, părinţele? Hai urcaţi. Când cobor din maşină, în faţa porţii…un ierarh, foarte aspru. Înalt, cu camilafcă, rasă, metanii frumos aranjate. Nu ştiam noi cine este. Ne ducem la dânsul şi plecăm genunchii. „De unde veniţi?” „De la Mănăstirea Durău”. „Păi, numai de la Durău puteaţi veni cu maşina”. De la început ne-a luat tare. „Sunteţi pentru admitere cumva?” „Păi, da”. Ne-a dus la dormitor şi a doua zi am şi fost la examinare. Ne-a dat regula patrulaterului. Ce să umbli, ce să copii? N-aveai cum… Şi tot timpul, doi ani de zile ne-a ţinut minte. Acela era directorul, Chesarie Păunescu, viitorul episcop de mai târziu al Constanţei.

Toate-s legate de amintirile cu mama. Mama, săraca, când veneam acasă… să nu mă mai duc la mănăstire, să stau aici. Murise preotul din sat, rămăsese parohia fără preot. Mă rugau şi sătenii să stau în sat. Iar eu mă împotriveam: „Dar de ce să stau în sat, măi? Eu am alt rost”. „Las’ că avem noi pe aici fete bune” „Hă, hă, bată-vă să vă bată”.

Şi cum s-a împăcat până la urmă mama cu intrarea în mănăstire?

S-a împăcat, dar e o istorie întreagă, cu biciclete. Aici în sat erau două biserici în care se slujea. Eu mă duceam cu bicicleta la Durău. Pleca de-acasă toată lumea la biserică, nu stătea decât unul. Dacă nu mă găsea într-o biserică, eu spuneam că-s în cealaltă. Dar eu eram dus tocmai la Durău. Veneam târziu cam pe la ora asta aşa (ora 21). Mult îmi plăcea. Şi-n cele din urmă am pus eu o voie puternică să mă duc la mănăstire. O jumătate de an au durat toate tratativele acestea cu mama. Mama într-adevăr era cumva mai de acord, tata, să nu audă. Îmi povestea el despre toată istoria mănăstirilor, cât se pricepea el să mă poată descuraja. Dar eu nu-l auzeam deloc. Nu-l auzeam. Mama, la un moment dat, dacă a văzut că eu ţin cu tot dinadinsul, mergea la Durău şi vorbea cu Părintele Dometian (Dumnezeu să-l ierte) şi-i spunea „Lasă-l să moară creştin acasă, măi. Nu-l mai aduce la mănăstire”. Şi într-adevăr m-a respins de multe ori. Când am venit la mănăstire, m-a mustrat. Niciodată să-l fi văzut plângând pe tata. Nu… Dar acum, când m-am despărţit de el, dimi­neaţa când ne-am sculat (suna clopotul de deşteptare), tata pleca înspre casă şi eu rămâneam aici. În sunetul clopo­telor, tata cu căruţa cu cai. Plângea tata ca un copil, ca după mort. Mi-a rămas imaginea aceasta şi cu asta am şi rămas, că nu l-am mai văzut. Au început concentrările, războiul şi nu ne-am mai găsit. Au venit ruşii, pe tata l-au surprins răzvrătindu-se împotriva comuniştilor şi UTC-iştilor.

Când v-a venit ideea de mănăstire?

Ideea de mănăstire mi-a venit când dormeam acasă pe cerdac şi mă sculam cu Ceahlăul, iar la poalele Ceahlăului era Durăul. Şi apoi mai era şi Mănăstirea Neamţu cu tipografia, pe care o au şi acum, iar eu eram foarte atras de cărţi. Erau 2-3 călugări care umblau cu cărucioarele şi transportau cărţi pe valea Bistriţei, ajungeau până pe la Broşteni, până sus la Rarău, cu căruciorul cu patru roate pe care-l trăgeau doi călugări; aveau câte 2-3 saci cu paraclise, acatiste. Apoi, când veneau părinţii, ieşeam la Petru Vodă în vârf acolo şi îi ajutam la ridicat cărucioarele. Când ajungeam jos aici acasă, veneam cu 3-4 acatiste: Sf. Neculai, Sf. Gheorghe, Paraclisul Maicii Domnului, Acatistiere, toate le aveam de când eram mititel. Şi acum mai am din cărticelele astea. Erau Părinţii, fraţii Urmă, care lucrau cu cărţile şi tipăreau multe cărţi, şi nu dădea nimeni niciun ban, totul se dădea gratuit. Iar bătrânii noştri se adunau duminicile şi de sărbători şi citeau aceste cărţi, unul citea şi ceilalţi ascultau, dar ascultau cu multă evlavie, nu să se joace sau să discute; se făcea cruce în momentele potrivite şi aşa îşi petreceau o jumătate de zi. Aşa că foarte mult au folosit aceşti călugări de la Mănăstirea Neamţu şi toată valea Bistriţei era numai urma lor. Mai târziu transportau cu căruciorul cu cai. O călătorie ca aceasta dura vreo două săptămâni. Când venea înapoi, Dumnezeu să-l ierte, Părintele Marcu mai povestea câte ceva noaptea, unde se adunau mai mulţi credincioşi, prin posturi; mai aducea diferite vieţi de sfinţi. Bunicele torceau, mai împleteau şi Părintele povestea iar copiii ciuleau urechile şi prindeau într-adevăr chestiile astea; a încălzit toată starea de lucru. Numai aşa se explică faptul că aici, pe distanţă de 8 km, sunt vreo 18 preoţi.

(Preluat din Ne vorbește Părintele Justin, vol. 1)

 

 

 



Slujba de pomenire a martirilor din temnitele comuniste la Aiud


Sâmbătă, 24 martie, vom participa la Aiud, la comemorarea vrednicului de pomenire, Arhimandritul Justin Pârvu precum și a martirilor din temnițele comuniste, care și-au pierdut viața în temuta închisoare Aiud, dar și în celelalte lagăre de muncă forțată de pe întreg cuprinsul României. Acești eroi ai Neamului și martiri ai Bisericii lui Hristos nu au pregetat să-și jertfească anii tinereții pentru un ideal mai nobil – unitatea Neamului românesc și credința Bisericii străbune, pentru ca noi, astăzi, să purtăm mai departe cu demnitate și fără de frică credința în suflete și o Românie liberă și neatârnată.

Cu dor de o Românie demnă de altădată, cu dor pentru eroii cu suflete curate de crin, ce astăzi nu mai sunt, cu dor de Părintele Justin, să ne adunăm spre a lor cinstire și într-o inimă de rugăciune, așa cum ne obișnuia să ne învețe și Părintele Justin, la mănăstirea Înălțarea Sf. Cruci, din Aiud, prin săvârșirea unui parastas de pomenire a celor adormiți și totodată a unui acatist de mulțumire pentru acești sfinți ai închisorilor, sfinți ai României.

Slujba de pomenire va începe la ora 13.00, în vechiul osuar al mănăstirii.



Sfintii inchisorilor, comemorati la Aiud, sambata, 18 Martie


Sâmbătă, 18 martie, la Aiud, la Schitul Inaltarea Sf. Cruci, schit înălțat pe gropile comune ale temutei inchisori comuniste, va avea loc o mică comemorare a martirilor și marturisitorilor din temnitele comuniste, ce s-au savarsit in temnita Aiudului, precum si in celelalte lagare de detentie, ce au umplut pamantul tarii in perioada de trista amintire.
Urmand pilda Parintelui Justin Parvu, care el insusi, neimpiedicat de propira-i batranete sau neputinta trupeasca, alerga de fiecare data, in preajma sarbatorii Bunei-Vestiri, sa cinsteasca ceata sfintilor martiri, camarazi de suferinta si de sfintenie – tot asa sa ne adunam si noi, spre bucuria lor in ceruri si spre folosul nostru sufletesc, cinstindu-le memoria precum se cuvine.
Comemorarea va incepe cu slujba de parastas, la ora 11.00 dimineata.

Părintele Justin Pârvu despre CINSTIREA SFINȚILOR MUCENICI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE

Ţara noastră este ţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.
În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere şi cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.
Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Ştiau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau aşa de preocupaţi.
În toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune. În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe care erau. În bucăţelele acelea de pâine acolo era tot aurul, toată bogăţia. Pe lângă rugăciunile puternice, au fost poeziile frumoase ale lui Radu Gyr şi alţii care au scris ca o rugăciune. Dacă s-a menţinut viaţa spirituală acolo, a fost datorită poeziilor lui Radu Gyr. Şi a dat Dumnezeu ca aceşti oameni de mare talent să fie aduşi la noi, prin osemintele lor sfinte, să ne călăuzească, să ne apere prin rugăciunile lor de răutăţile care sunt şi care vor veni.
Viaţa acestor martiri este deja cunoscută în sfinţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit, în sfârşit, că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei. Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi.
Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pă¬mântul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.
Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat dru¬mul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm ne¬voinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a bine¬cuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi ceho¬slovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr.1 al pedepsei şi al per¬secuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat taurul de coarne al comu-nismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut con¬ştiinţa şi neamul. Însă nu este suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi.
Când în puşcăriile noastre judeţene, cum era de pildă în Suceava, prin 1949, se făceau odioasele arestări, zăceau copii de 15-16 ani, şi copii de sân care au fost luaţi de la creşele lor şi aduşi cu mamele lor la anchetă, cu taţii lor, aduşi aici întemniţaţi. Ce jertfă mai plăcută şi mai curată poate fi decât a acestei generaţii în faţa căreia noi trebuie să ne închinăm?
Tineretul din 1948, ei au fost elita neamului nos¬tru; res¬tul… trepăduşi pe lângă ei.
Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam, trebuie să fii tare pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. El va gusta din învăţătura ta şi bineînţeles că pâinea clădită în lacrimi şi suferinţă îi va părea mai gustoasă decât cea a negustorilor de azi. Bine-înţeles că e greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Şi eu, când am intrat pe dru¬mul acestei cruci, am fost descumpănit la început şi neîncrezător în biruinţa asupra suferinţei.
Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simţământ a fost că celula va fi mormântul meu. Dar lucrurile nu s-au întâm¬plat aşa deloc. Aici am găsit tineri care erau condamnaţi de Antonescu din ’40 – ’41, deci care aveau deja câţiva ani buni de închisoare. Atâta caracter şi atâta tărie sufle¬tească am putut găsi la aceşti tineri, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc.
(Preluat din Cartea „Din învățăturile și minunile Părintelui Justin Pârvu”, Fundația Justin Pârvu)