Posts Tagged 'centenar'


Imnul României adormite… la 100 de ani de la Marea Unire


Imnul României adormite… la 100 de ani de la Marea Unire
de m. Serghia

Ai adormit, române, în somnul tău de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum, ca niciodată, ţi-ai bătut joc de soartă,
Cum n-au știut s-o facă nici cei mai cruzi dușmani!

Acum, ca niciodată, ai dat dovadă-n lume
Că sângele ce-a curs a fost jertfit în van…
În ignoranța noastră, am terfelit un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Umil, plecat-ai fruntea, înstrăinat de tine,
Și nu mai stau ca brazii voinici sute de mii;
Căci glasul ce-l așteaptă, e clar că nu mai vine
Să cheme azi la luptă pe tineri, pe copii…

Plângeți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, pe-ai voștri strănepoţi:
Cu brațele înfrânte, sunt astăzi o rușine,
O nație coruptă, de desfrânaţi și hoți!…

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați!
Dar noi – goliţi de suflet, cu creiere spălate –
Jurăm ca niciodată, în veci, să nu fim frați!…

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare,
Pretinde de la fiii-și azi mână de-ajutor,
Și blastămă cu lacrimi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericol, s-ar face vânzător!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Și martor ne stă Domnul, cum astăzi o primim!…

N-ajunse despotismul, cu-ntreaga lui orbire,
Al cărui jug, din seculi, ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba. Noi, bucuroși, o dăm!…

Români din patru unghiuri, acum ca niciodată,
V-aţi dezbinat în cuget, în crez și în simțiri,
Strigând în lumea largă că ţara vi-e trădată
De propriile intrigi, viclene uneltiri…

Preoți cu crucea-n frunte renunță să s-arate,
Căci gloata e coruptă și scopul ei – păgân!
Murim, dar fără luptă, în hăul de păcate,
Servili, supuși deplin la noul nost’ stăpân!…



CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – BASARABA – Erou martir al Unităţii şi Independenţei naţionale; de conf. univ. dr. G.D.Iscru


Constantin BrâncoveanuCONSTANTIN BRÂNCOVEANU – BASARABA –

Erou martir al Unităţii şi Independenţei naţionale

Crima politică din 1714[1]

de conf. univ. dr. G.D.Iscru

Context istoric

Biruind din nou opoziţia pământeană/naţională antigreco-levantină, avându-i în frunte pe Cantacuzini, dintre care unul, cel mai energic şi mai răzbătător, oarecum contradictoriu, Şerban, a ajuns Domn (1678-1688), altfel s-au „pus la cale” problemele Ţării Româneşti. A scris Ion Neculce despre Şerban Cantacuzino că gândea „să fie el împărat”[2] (al unui Bizanţ renăscut, n.n.) iar Nicolae Iorga a interpretat pe cei doi „ţ” de pe sigiliu că ar însemna „Ţar Ţarigradscoi” – ceea ce n-ar fi exclus, ca vis himeric; a fost Şerban-Vodă o fire temperamentală, dar actele lui politice nu-l arată ca pe un dezechilibrat şi hrănitor de himere. Reţinem însă, la el, o soluţie de unire cu Moldova, dar nu inadecvată momentului, ca odinioară la Vasile Lupu, ci prin metode mai „combinate”, mai „turco-bizantine”, printr-o „alianţă” dinastică. A nutrit, el şi boierii pe care se sprijinea, speranţa eliberării de sub turci şi de aceea i-a fost, discret, de folos regelui Jan Sobiesky la despresurarea Vienei (1683), dar a înţeles bine politica expansionistă a Habsburgilor şi a căutat să evite căderea ţării sale sub „suzeranitatea” lor. Şi numai sub presiunea forţelor imperiale, pătrunse în ţară, a trimis o delegaţie la Viena pentru a încheia un Tratat, dar instrucţiunile date delegaţiei – un program politic veritabil! – erau astfel formulate încât nu puteau fi acceptate de un imperiu acum eliberat de pericolul otoman. Tratativele puteau să dureze – şi se mai câştiga timp! Or, Habsburgii, în euforia victoriei, dornici s-o valorifice din plin, erau foarte grăbiţi. Reţinem, între altele, că Şerban dorea să fie şi în Moldova Domn Cantacuzin – dar, desigur, nu un depravat ca vărul său, Dumitraşcu, pe care n-a ezitat să-l înlocuiască! – ceea ce, fireşte, „nemţii cei mari” au respins, cum consemnează, neprieten, anonimul brâncovenesc. În Domnia lui s-a reluat renaşterea culturală. Dacă ar fi numai traducerea şi tipărirea Bibliei – un unic instrument de credinţă şi de limbă în sprijinul unităţii Neamului! –, încă ar fi suficient! În Ardeal a reuşit să impună pe mitropolitul Sava Brancovici, fratele prietenului său, Gheorghe Brancovici şi a sprijinit ortodoxia împotriva presiunii calvine. Erau gânduri, materializate prin acte politice, fireşti la un Domn român, pentru Neamul său întreg în care familia sa de greci, puternic „împământeniţi”, se integrase.

Pregătirea înaltei trădări de către Cantacuzini şi Dimitrie Cantemir

A stârnit şi adversităţi, chiar la fraţii săi, iar la ceilalţi  boieri ai „partidei”  naţionale poate şi suspiciuni, prin orgolii nedisimulate ce puteau evolua în mai rău – şi de aici preferinţa, în 1688, ca Domn, pentru echilibratul şi înţeleptul, mare logofăt, Constantin Brâncoveanu; şi el un Cantacuzin, dar numai „pe jumătate” (după mamă). Pe direcţia ideii care ne preocupă în acest subcapitol – ideea unităţii politice –, întristătoare va rămâne în veci, cum ar spune un istoric al epocii, disputa politică şi neprietenia lui Constantin Brâncoveanu (cu boierii pe care el se sprijinea) cu familia Cantemireştilor moldoveni, în principal cu Dimitrie Cantemir. Parcă regizată de cineva anume, neprieten al Neamului românesc!

Era prea benefică pentru ţară şi pentru întregul Neam, ba chiar şi pentru întregul Orient creştin, Domnia lui Constantin Brâncoveanu – şi forţele ostile, concertate sau nu, i-au găsit „antidotul”. Iar prinţul culturii româneşti din etapa renaşterii naţionale, Dimitrie Cantemir, cu planurile lui croite „din cuţite şi pahară” (cum spunea Eminescu), a „jucat” pe o asemenea „carte”, deloc potrivită momentului. Au venit apoi Cantacuzinii, cei atât de integraţi până atunci în viaţa şi speranţele ţării, şi au dat „lovitura de graţie”, din interior. Turcilor le-a rămas doar să culeagă „roadele”. Continue Reading »



Vicu Merlan: Patriotismul – factor esențial al unității românilor


Zestrea principală a oricărui popor este tradiția. Aceasta formează în timp amprente ce se sădesc adânc în conștiința neamului, formând o structură aparte, numită morfogenetica sau Egregorul Neamului Românesc.

Românii, ca oricare alt popor al Planetei, are o morfostructură unică, marcată activ de rezonanțe cu locul, cu obișnuințele, cu preocupările predominante, cu resursele biosferice etc. Toate acestea sunt predispoziții spre un destin de neam, de cultură, spre infrastructura a ceea ce numim patriotism. De-a lungul timpului populațiile carpato-danubiano-balcanice au purtat mai multe denumiri: pelagi, traci, geși, daci, români.

Așadar, în timp, dar și pe un spațiu determinant, poporul român și-a format o matrice constituțională, matrice ce s-a dezvoltat, a evoluat sau involuat, în funcție de factorii care i-au apărut, dar mai ales de intențiile colective ce implicau curaj debordant, acțiuni responsabile, omenie, altruism, ajutor fratern etc.

Ancorele fraterne se întâlnesc în toate locurile unde au locuit și s-au osârduit populațiile românești. Sufletul Neamului Românesc are profunde rezonanțe doar acolo unde românii s-au manifestat, au creat și s-au bucurat de roadele pământului.

Știința actuală a demonstrat (pe baza AND-ului uman prelevat din siturile arheologice din rămășițele umane) că  oamenii preistorici aveau același combinații genetice cu românii de astăzi. Așadar, românii din spațiul carpato-balcanic, sunt aceeași de acum peste 7000-10000 de ani în urmă, că nu au venit de nicăieri, că am fost aici de la …începuturi. Civilizațiile carpatice, obiceiurile, tradițiile, legendele toate duc spre același etalon: statornicie și continuitate.

Dorul de neam și de glie, de pământul bogat și variat, a fost ancora subtilă ce i-a atras magnetic pe toți cei care au plecat și pleacă de pe pământul strămoșesc.

Oriunde ne-am duce, esența noastră subtilă se manifestă acerb prin patriotism și dor de glia strămoșească. Orice element comun ce are analogii cu teritoriul românesc sau cu obiceiurile de acasă, produc vibrații vii în conștiința și sufletul nostru, oriunde ne-am afla, chiar la mii de km distanță de locul natal.

Pământul românesc a fost de-a lungul timpului ținta multor popoare barbare, a multora care au venit cu un singur scop: jefuirea avuțiilor, a recoltelor, a bunului cel mai de preț – pământul.

Cel mai bun aliat al românului a fost Bunul Dumnezeu, ce l-a călăuzit la vremuri de restriște, l-a îndrumat să se ascundă în codrul des, sau chiar să lupte cu dușmanul nemilos. De aceea Bunul Dumnezeu i-a sădit adânc în suflet și conștiință dorul de glie, de păduri și râuri, tradiții și veselie. Continue Reading »