Posts Tagged 'centenar'


Sf. Andrei la neamul stră-român. POEZIE COMPUSĂ DE IOASAF POPA ŞI DEDICATĂ PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU


POEZIE COMPUSĂ DE IOASAF POPA ŞI DEDICATĂ PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU

HRISTOS DIN CINCIZECIME, SE NAŞTE LA ROMÂNI

 

Venind „Crăciun”, Iisuse, la neamul stră-român,

dintr-însul plăsmuit-ai o nouă creatură,

Când sfân’ Andrei – Apostol, din Cincizecime, – a pus

în inimile noastre credinţa cea-întru Tine.

 

Născutu-Te-ai de-atunci în neam şi-n noi mereu,

crescut de sfinţii preoţi prin har, prin grai şi fapte;

şi fost-a firea noastră ne-nfrântă de barbari,

că-n noi Ţi-era, Hristoase, statura Ta deplină.

 

De-aproape dou’ milenii, aici sălaş avem,

că n-ai lăsat duşmani, credinţa, să ne-o surpe,

n-am pângărit nici viaţa cu mlaştini de păcat,

ci rugi Ţi-am dat şi trude să fim creştini şi-n fapte.

 

Acum când suflă-n lume furtuni de făr’delegi

şi draci, în chip de îngeri, vor firea să ne strice,

să faci activă-n preoţi şi-n noi, românii toţi,

ca-ntru strămoşi, credinţa şi „lupta pân’ la sânge”.

 

Din desfrânate laturi cu dogme şi drăceşti,

purces-au mulţi să nască – se zice – „eră nouă”

în miez cu antihristul, sub sceptrul dictator,

silind să i se-nchine creştini şi lumea toată.

 

Iisuse, fă minunea, cum Însuţi ştii şi poţi:

să pierzi Irozii care voiesc să Te ucidă,

să fim păscuţi de Tine, divine Prunc-Păstor,

sub har şi dăscălirea de sfinţi păstori ca Tine.

„Crăciun fericit” şi „La mulţi Ani” 1996.

Un nins de ani monah, coleg de la Cernica

Arhim. Dr. Ioasaf Popa

(Scrisoare publicată în cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol. III)



Imnul României adormite… la 100 de ani de la Marea Unire


Imnul României adormite… la 100 de ani de la Marea Unire
de m. Serghia

Ai adormit, române, în somnul tău de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum, ca niciodată, ţi-ai bătut joc de soartă,
Cum n-au știut s-o facă nici cei mai cruzi dușmani!

Acum, ca niciodată, ai dat dovadă-n lume
Că sângele ce-a curs a fost jertfit în van…
În ignoranța noastră, am terfelit un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Umil, plecat-ai fruntea, înstrăinat de tine,
Și nu mai stau ca brazii voinici sute de mii;
Căci glasul ce-l așteaptă, e clar că nu mai vine
Să cheme azi la luptă pe tineri, pe copii…

Plângeți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, pe-ai voștri strănepoţi:
Cu brațele înfrânte, sunt astăzi o rușine,
O nație coruptă, de desfrânaţi și hoți!…

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați!
Dar noi – goliţi de suflet, cu creiere spălate –
Jurăm ca niciodată, în veci, să nu fim frați!…

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare,
Pretinde de la fiii-și azi mână de-ajutor,
Și blastămă cu lacrimi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericol, s-ar face vânzător!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Și martor ne stă Domnul, cum astăzi o primim!…

N-ajunse despotismul, cu-ntreaga lui orbire,
Al cărui jug, din seculi, ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba. Noi, bucuroși, o dăm!…

Români din patru unghiuri, acum ca niciodată,
V-aţi dezbinat în cuget, în crez și în simțiri,
Strigând în lumea largă că ţara vi-e trădată
De propriile intrigi, viclene uneltiri…

Preoți cu crucea-n frunte renunță să s-arate,
Căci gloata e coruptă și scopul ei – păgân!
Murim, dar fără luptă, în hăul de păcate,
Servili, supuși deplin la noul nost’ stăpân!…



CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – BASARABA – Erou martir al Unităţii şi Independenţei naţionale; de conf. univ. dr. G.D.Iscru


Constantin BrâncoveanuCONSTANTIN BRÂNCOVEANU – BASARABA –

Erou martir al Unităţii şi Independenţei naţionale

Crima politică din 1714[1]

de conf. univ. dr. G.D.Iscru

Context istoric

Biruind din nou opoziţia pământeană/naţională antigreco-levantină, avându-i în frunte pe Cantacuzini, dintre care unul, cel mai energic şi mai răzbătător, oarecum contradictoriu, Şerban, a ajuns Domn (1678-1688), altfel s-au „pus la cale” problemele Ţării Româneşti. A scris Ion Neculce despre Şerban Cantacuzino că gândea „să fie el împărat”[2] (al unui Bizanţ renăscut, n.n.) iar Nicolae Iorga a interpretat pe cei doi „ţ” de pe sigiliu că ar însemna „Ţar Ţarigradscoi” – ceea ce n-ar fi exclus, ca vis himeric; a fost Şerban-Vodă o fire temperamentală, dar actele lui politice nu-l arată ca pe un dezechilibrat şi hrănitor de himere. Reţinem însă, la el, o soluţie de unire cu Moldova, dar nu inadecvată momentului, ca odinioară la Vasile Lupu, ci prin metode mai „combinate”, mai „turco-bizantine”, printr-o „alianţă” dinastică. A nutrit, el şi boierii pe care se sprijinea, speranţa eliberării de sub turci şi de aceea i-a fost, discret, de folos regelui Jan Sobiesky la despresurarea Vienei (1683), dar a înţeles bine politica expansionistă a Habsburgilor şi a căutat să evite căderea ţării sale sub „suzeranitatea” lor. Şi numai sub presiunea forţelor imperiale, pătrunse în ţară, a trimis o delegaţie la Viena pentru a încheia un Tratat, dar instrucţiunile date delegaţiei – un program politic veritabil! – erau astfel formulate încât nu puteau fi acceptate de un imperiu acum eliberat de pericolul otoman. Tratativele puteau să dureze – şi se mai câştiga timp! Or, Habsburgii, în euforia victoriei, dornici s-o valorifice din plin, erau foarte grăbiţi. Reţinem, între altele, că Şerban dorea să fie şi în Moldova Domn Cantacuzin – dar, desigur, nu un depravat ca vărul său, Dumitraşcu, pe care n-a ezitat să-l înlocuiască! – ceea ce, fireşte, „nemţii cei mari” au respins, cum consemnează, neprieten, anonimul brâncovenesc. În Domnia lui s-a reluat renaşterea culturală. Dacă ar fi numai traducerea şi tipărirea Bibliei – un unic instrument de credinţă şi de limbă în sprijinul unităţii Neamului! –, încă ar fi suficient! În Ardeal a reuşit să impună pe mitropolitul Sava Brancovici, fratele prietenului său, Gheorghe Brancovici şi a sprijinit ortodoxia împotriva presiunii calvine. Erau gânduri, materializate prin acte politice, fireşti la un Domn român, pentru Neamul său întreg în care familia sa de greci, puternic „împământeniţi”, se integrase.

Pregătirea înaltei trădări de către Cantacuzini şi Dimitrie Cantemir

A stârnit şi adversităţi, chiar la fraţii săi, iar la ceilalţi  boieri ai „partidei”  naţionale poate şi suspiciuni, prin orgolii nedisimulate ce puteau evolua în mai rău – şi de aici preferinţa, în 1688, ca Domn, pentru echilibratul şi înţeleptul, mare logofăt, Constantin Brâncoveanu; şi el un Cantacuzin, dar numai „pe jumătate” (după mamă). Pe direcţia ideii care ne preocupă în acest subcapitol – ideea unităţii politice –, întristătoare va rămâne în veci, cum ar spune un istoric al epocii, disputa politică şi neprietenia lui Constantin Brâncoveanu (cu boierii pe care el se sprijinea) cu familia Cantemireştilor moldoveni, în principal cu Dimitrie Cantemir. Parcă regizată de cineva anume, neprieten al Neamului românesc!

Era prea benefică pentru ţară şi pentru întregul Neam, ba chiar şi pentru întregul Orient creştin, Domnia lui Constantin Brâncoveanu – şi forţele ostile, concertate sau nu, i-au găsit „antidotul”. Iar prinţul culturii româneşti din etapa renaşterii naţionale, Dimitrie Cantemir, cu planurile lui croite „din cuţite şi pahară” (cum spunea Eminescu), a „jucat” pe o asemenea „carte”, deloc potrivită momentului. Au venit apoi Cantacuzinii, cei atât de integraţi până atunci în viaţa şi speranţele ţării, şi au dat „lovitura de graţie”, din interior. Turcilor le-a rămas doar să culeagă „roadele”. Continue Reading »