Cauzele cruciadelor

„Cruciadele sunt un fenomen complex şi adesea greşit înțeles, deoarece sunt privite numai din punctul de vedere al Occidentului şi doar ca fenomen de natură religioasă. În realitate, rolul cel mai important în desfăşurarea cruciadelor l-au jucat interesele politice şi economice, numai că ele au fost disimulate de ideologia eliberării locurilor sfinte. Papii înşişi, care doreau să lichideze schisma din 1054 şi să readucă Orientul sub autoritatea lor, nu au fost întotdeauna slujitorii puri ai unui ideal exclusiv religios”[1].

Papa Grigorie al VII-lea, supremația papală şi ideea de „cruciadă”

Prin schisma cea mare (1054), adunarea papistaşilor (numită acum „Biserica Catolică”) s-a rupt de Biserica Ortodoxă care este adevărata Biserică a lui Hristos. La scurtă vreme după schismă, rătăcirea adunării papistaşilor a început sa se vadă clar, exprimându-se nu doar prin formule pseudo-teologice, ci şi prin intrigi şi crime odioase. Teoreticianul „cruciadelor” este papa Grigorie al VII-lea (1020-1085, papă între anii 1073-1085), considerat sfânt de către papistaşi; el se gândea la organizarea unui imperiu „teocratic”, de fapt papocratic, în care includea şi Locurile Sfinte ca „patrimoniu al Sfântului Petru”, după concepția expusă în „Dictatus Papae”. Această lucrare expune, prin 27 de teze, doctrina puterii absolute a papei[2]. Conform acestei doctrine „singur Papa are putere să pună şi iarăşi să repună pe Episcopi. El singur, după împrejurări, poate da legi noi; el singur se poate folosi de insigniile imperiale; singur pe Papa au să-l onoreze toți Principii, sărutându-i picioarele. Papei îi este permis să depună pe Împărați. Niciun sinod neconchiemat de Papa nu se poate numi ecumenic. Niciun capitol, nicio carte nu e canonică fără autorisațiunea Papei. El singur poate respinge opiniunea tuturor, pe a sa nimenea”[3]. Pentru meritele sale în interesul papalității, papa Grigorie al VII-lea a fost beatificat de către papa Grigorie al  XIII-lea în anul 1584 şi sanctificat de către papa Benedict al XIII-lea în 1728.

Papa Urban al II-lea şi prima „cruciadă” (1096-1099)

Începutul colonialismului european

Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban al II-lea (1042-1099, papă între anii 1088-1099)[4].  Declarând oficial că voieşte să apere şi să extindă Creştinătatea, el pune în mişcare o armată de 80 000 de soldați, însă nu pentru a ajuta Răsăritul amenințat de musulmani, ci pentru a-l cuceri[5]. Oamenii simpli, însuflețiți de expediția eliberării, vor primi numele de „Militia Christi” sau „Milites Sancti Petri”. Mergând să săvârşească fapte „pentru Dumnezeu”, ei îşi vor pune cruci pe arme; datorită acestui fapt, se vor numi „cruciați”; acțiunile lor vor fi numite „cruciade”. Pentru a da o motivație soldaților, papa le-a acordat o „indulgență plenară” prin care considera că le iartă toate păcatele trecute, prezente şi viitoare. În plus, proprietățile soldaților au fost considerate „sacre”. Înşelați de aceste promisiuni, soldații au comis apoi, fără mustrări de conştiință, orice fărădelege. „Cruciații” au ajuns la Constantinopol, unde au fost primiți de împăratul bizantin Alexie Comnenul. Subliniem faptul ca împăratul bizantin nu ceruse latinilor decât soldați pentru a-l ajuta să apere Creştinătatea împotriva atacurilor păgâneşti; el nu accepta ideea de „cruciadă” şi nu putea să dorească succes unei acțiuni militare care ar fi dus la supunerea Răsăritului față de Apus. Continue Reading »