Despre Post

Din canoanele[1] Sfinţilor Părinţi

La Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol, din anul 692, Sfinţii Părinţi au interzis practica Episcopiei din Roma de a posti post aspru în sâmbetele posturilor lungi ceea ce cu timpul a devenit practică intrată definitiv în uzul acesteia. Astfel în canonul 55 spune: „De vreme ce am aflat, că cei din cetatea romanilor postesc în sâmbetele sfântului post al Patruzecimii (Păresimilor), împotriva rânduielii bisericeşti predanisite, – i s-a părut (Sfântului Sinod), că şi peste Biserica romanilor să aibă tărie în chip neschimbat, canonul care spune: Dacă vreun cleric s-ar găsi postind sfânta duminică sau sâmbătă, afară de una singură, să se caterisească, iar de ar fi laic să se afurisească”.

Tot în cadrul Sinodului VI Ecumenic, Sfinţii Părinţi au condamnat practica armenilor de a mânca ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile posturilor mai lungi, în special a Postului Mare, dispunând ca posturile să se ţină, după o singură rânduială şi nu după mai multe. Astfel în canonul 56 spune: „De asemenea am aflat că în ţara armenilor şi în alte locuri, unii mănâncă ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile sfintei Patruzecimi (Păresimi). I s-a părut aşadar şi aceasta (sfântul sinod), că Biserica lui Dumnezeu cea din întreaga lume, să ţie postul urmând unei singure rânduieli, şi să se înfrâneze (depărteze) şi anume de orice fel de sugrumări, ca şi de ouă şi brânză care sunt rodul şi facerile (produsele) celor de la care ne înfrânăm. Iar de n-ar păzi-o pe aceasta, dacă ar fi cleric să se caterisească iar dacă ar fi laic să se afurisească.

            Deoarece au existat unii preoţi care obişnuiau să nu mănânce cărnuri la diferite întruniri sau mese dând astfel impresia că sunt mai râvnitori sau mai credincioşi decât alţi preoţi (care din neputinţă sau din dorinţa de a nu se arăta că postesc), făcând astfel sminteală, Sfinţii Părinţi au hotărât ca aceştia să se oprească de la înfrânarea făţarnică. Astfel, canonul 14 al Sinodului local de la Ancira, anul 314, spune: „Presbiterii sau diaconii cei din cler, care se reţin de la cărnuri, sinodul a hotărât ca ei să se atingă de ele, şi apoi aşa de vor voi, să se înfrâneze de la ele; iar de nu vor vrea, şi nici legumele, ce sunt puse lângă cărnuri, nu vor să le mănânce, şi astfel de nu se vor supune canonului, să înceteze ei din treaptă”.

Ţinând seama de principiile iubirii de aproapele şi a făţărniciei celor ce postesc osândindu-i pe cei ce nu postesc şi cărora li se credeau superiori în cele ale înfrânării, Sfinţii Părinţi de la Gangra, în canonul al doilea condamnă postirea pătimaşă (patima mândriei) spunând: „Dacă cineva ar osândi pe cel ce cu evlavie şi cu credinţă mănâncă carne, afară de sânge şi de jertfă idolească şi de sugrumat, ca şi cum acela nu ar avea nădejde din cauză că se împărtăşeşte cu carne, să fie anatema”.

Deoarece unii învăţau greşit a se ajuna duminica sau a nesocoti cu dispreţ posturile rânduite de Biserică, asemenea eustaţienilor, la Sinodul local din anul 340 de la Gangra, în canonul 18 spune: „Dacă cineva, pentru asceză părută ar ajuna duminica, să fie anatema”, iar în canonul 19 al aceluiaşi sinod: „Dacă vreunul din cei ce practică asceza, fără nevoie trupească, ar dispreţui şi ar dezlega posturile cele transmise îndeobşte şi care se păzesc de Biserică, având acela şi mintea întreagă, să fie anatema”.

Având în vedere greşita învăţătură a lui Eustatie, care cerea practicarea unei asceze rigide ajungându-se până la desconsiderarea tainei cununiei[2] şi osândirea celor ce mâncau carne, în cadrul aceluiaşi sinod de la Gangra susţin că adevărata asceză este cea propovăduită de Biserică, conform cu prevederile Sfintei Scripturi şi a canoanelor şi constituţiilor apostolice, adică cea practicată cu evlavie şi nu din mândrie. Astfel, în canonul 21 spune: „Acestea însă le scriem, nu spre a stârpi pe cei ce vreau să practice asceza în Biserica lui Dumnezeu potrivit scripturilor, ci pe cei ce iau pretextul ascezei spre mândrie, ridicându-se împotriva celor ce vieţuiesc mai simplu, şi pe cei ce introduc inovaţii împotriva scripturilor şi canoanelor bisericeşti. Aşadar noi încă admirăm şi fecioria cea cu smerenie, şi primim înfrânarea ceea ce se face cu demnitate şi cu evlavie şi aprobăm retragerea cu smerenie de la lucrurile lumeşti şi cinstim legătura venerabilă a nunţii, şi nu defăimăm bogăţia cea după dreptate agonisită şi împreună cu caritatea şi lăudăm simplicitatea şi cumpătul în îmbrăcăminte, care serveşte numai pentru simpla acoperire a trupului iar de la năzuinţele spre moliciune şi lux în îmbrăcăminte ne întoarcem şi casele lui Dumnezeu le cinstim şi adunările care se fac într-însele ca sfinte şi folositoare le îmbrăţişăm, nu închizând în casă cinstirea de Dumnezeu, ci cinstind toate locaşurile zidite în numele lui Dumnezeu şi adunarea ce se face în Biserică spre folosul obştei o aprobăm, şi facerile de bine îmbelşugate ale fraţilor, ce se fac potrivit predaniei bisericeşti pentru săraci, le lăudăm, şi scurt zis, dorim să se facă în Biserică toate cele predanisite de dumnezeieştile Scripturi şi de Predania Apostolică”.

Biserica învaţă ca acei clerici care vor să slujească Sfânta Liturghie să ajuneze[3]. Aşadar în canonul 47 al Sinodului local din Cartagina, anul 419, se spune: „…despre credinţă am auzit şi din expunerea de la Niceea: în privinţa sfintelor, care se săvârşesc după prânz, corect este să se aducă de cei ce-au ajunat, precum este cuviincios, şi atunci s-a întărit”.

Pe aceia care nu vroiau a se înfrâna prin post, sau aceia care se înfrânau nu doar în anumite zile ci pe toată viaţa doar de la anumite feluri de cărnuri[4], socotindu-le pe acestea a fi spurcate iar celelalte nu, indiferent de felul lor, Sfântul Vasile cel Mare îi mustră pentru nesocotinţa lor. Astfel, în canonul 28  spune: „Mi se pare că este absurd dacă cineva depune făgăduinţa să se reţină de cărnurile de porc. Drept aceea binevoieşte a-i învăţa să se reţină de la voturile şi făgăduinţele fără de rost; însă admite că întrebuinţarea cărnurilor de porc este indiferentă, că nici o făptură a lui Dumnezeu nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire (I Timotei 4, 4), deci făgăduinţa este ridicolă iar înfrânarea nu este necesară”.

Iar în canonul 86 spune: „Iar viclenilor eneratiţi în privinţa propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncăm noi orice, să ni se spună că noi ne îngreţoşăm şi de cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă leguminoasele de iarbă la noi sunt ca (şi) carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca şi în verdeţuri pe cea vătămătoare o separăm de cea asemănătoare, aşa şi între cărnuri despărţim pe cea folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carnea este şi cea de vultur, dar, totuşi cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge, de nu l-ar sili nevoie mare; aşadar cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate”.

[1] Canoanele Bisericii rânduite de Sfinţii Părinţi sunt valabile în întreaga ortodoxie, fiind stabilite la Sinoadele Ecumenice şi locale şi acceptate de toate sinoadele bisericilor ortodoxe din lume, astfel încât acestea să nu contravină învăţăturilor Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Apostoli.

[2] După învăţătura lui Eustatie, din principii de înfrânare exagerată, bărbaţii îşi părăseau soţiile şi invers (chiar şi atunci când aveau copii împreună), socotindu-i pe cei căsătoriţi ca fiind spurcaţi.

[3] …adică a nu se mânca din seara zilei precedente. Sfinţii Părinţi îndeamnă pentru cei ce săvârşesc Sfânta Liturghie ca ultima masă să fie la vremea vecerniei.

[4] Se referea mai ales la aceia care nu voiau să mănânce carne de porc.

(Articol apărut în Revista Glasul Monahilor, 2005)