Posts Tagged 'biserica'


NICHIFOR CRAINIC: ROMÂNISM ȘI BISERICĂ


n crianicUniversală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viaţă, Biserica ortodoxă e cea mai potrivită formă de creştinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor. Ea nu-i sileşte natura etnică, ci i-o desăvârşeşte. Pacea si buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, acelaşi pentru toţi. Dar în aceasta operă de transformare si de omogenizare socială pe un plan superior, Biserica ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăşi le pune la dispoziţie. Neamul e unitate socială naturală. Ca organizaţie militantă, Biserica porneşte de la această unitate, potrivindu-şi forma pe măsura ei. Câte neamuri sunt ortodoxe, atâtea forme naţionale creează Biserica. Aceasta plasticitate formală o deosebeşte fundamental de romano-catolicism care, peste unităţile naturale popoarelor si nevrând să ţină seama de ele, impune forma unică, universală, juridică şi rigidă a statului papal. Istoria Occidentului e plină de conflictele războinice dintre puterea papala şi diversele naţiuni, care refuzau pe rând să adere la statul juridic universal şi căutau să-şi întemeieze state naţionale independente.. Aceste conflicte durează acolo din Evul Mediu până în zilele noastre, când le actualizează într-o formă atât de răsunătoare statul hitlerist în luptă cu Vaticanul.

În ortodoxie, asemenea conflicte sunt necunoscute. Biserica ortodoxă nu concepe un Stat juridic supranaţional, pe care să-l impună popoarelor. În această privinţă ea nu e rigidă, ci plastică, adică se organizează după unităţile naturale ale neamului. Biserica ortodoxă e una în dogmă, şi în spirit, dar multiplă în formele de organizaţie socială. Sub acest raport, ea e cu totul apolitică, pe când romano-catolicismul are un caracter politic acuzat. Pacea pe care o urmăreşte ortodoxia nu e uniformitatea juridică a statului papal (Pax ro­mana), ci armonia liber consimţită a diversităţilor naţionale în sfera sublimă a ecumenicităţii spirituale.

Noi avem un Patriarhat ecumenic la Constantinopol. Dar faţă de el, din punct de vedere al organizaţiei formate, fiecare Biserică naţională e independentă sau autocefală. Această autocefalie se obţine cu uşurinţă când respectiva naţiune ortodoxă a ajuns la un stadiu de conştiinţă independentă. Regimul acesta e necunoscut în romano-catolicism. În locul principiului autocefal, romano-catolicismul cunoaşte compromisul concordatelor.

Din imperiul medieval, fărâmiţat prin războaiele de independenţă ale naţiunilor occidentale, statul papal e redus azi la petecul de pământ al cetăţii Vaticanului. El n-a renunţat însă la universalismul juridic. În această pers­pectivă, el îşi revendică pe catolicii din toate statele unde trăiesc. Peste calitatea lui naturală de cetăţean naţional al statului unde trăieşte, un catolic e cetăţean al statului juridic roman. Regimul concordatelor dintre Vatican şi diferitele state naţionale unde trăiesc catolici e un compromis între putere politică şi putere politică, prin care se recunoaşte, pe plan juridic, existenţa statului papal §i dreptul lui de imixtiune înlăuntrul graniţelor statelor naţionale.

Pentru noi, ortodocşii, e greu de conceput un aseme­nea regim. E ca si cum am fi odată cetăţeni ai statului românesc, iar pe deasupra cetăţeni ai Patriarhatului de Constantinopol. Dacă guvernul român, bunăoară, ar lua anume măsuri, care n-ar stânjeni întru nimic interesele noastre religioase, dar ar stânjeni interesele politice ale Patriarhatului de Constantinopol, am primi imediat ordin să luam atitudine împotriva statului nostru naţional. E cam ceea ce se întâmplă azi intre Vatican şi statul german. Pentru mentalitatea noastră ortodoxă ar fi o situaţie absurdă. Principiul de la care pleacă ortodoxia în acţiunea ei pământească e respectarea unităţii naturale a colectivităţii naţionale, a neamului. Idealul ei social de pace şi de bunăvoire între oameni îşi găseşte elementele naturale în alcătuirea omogenă a neamului: sângele comun, sufletul comun, organizaţia politică comună. Toate aceste elemente sociale naturale alcătuiesc baza organică de la care porneşte acţiunea de spiritualizare sau de perfecţionare a ortodoxiei. Departe de a stingheri aceste elemente ale vieţii naţionale, ortodoxia le ajută, să se perfecţioneze.

Tocmai din această pricină, naţionalismul, ca tendinţă de afirmare amplă şi intensă a geniului etnic, nu se găseşte niciodată în conflict cu ortodoxia. El se găseşte însă in conflict aproape inevitabil cu catolicismul: atunci când se întâlneşte cu interesele supranaţionale ale statului juridic papal. Pentru ortodoxie, naţionalismul nu e decât lucrarea firească de perfecţionare a unităţii etnice, pe care Biserica e chemata s-o spiritualizeze. Astfel, naţionalismul e regimul politic care, cultivând şi intensificând principiile de omogenitate ale neamului, convine de minune ortodoxiei, care are de ridicat aceasta omogenitate la nivelul spiritual al dragostei creştine. Între naţionalism şi ortodoxie nu poate exista decât cea mai strânsă colaborare în vederea operei de solidarizare socială şi de înnobilare a sufletului etnic în lumina idealului creştin.

(Articol din Revista Sfarmă-Piatră, 1937, republicat în Revista Atitudini Nr. 2)

 



CATEHEZĂ. Mitropolitul Ierótheos Vlachos: Temelia hristologică a Bisericii. Biserica nu este chipul Sfintei Treimi, ci Trupul lui Hristos (partea a III-a)


3. Iisus HristosBiserica nu este chipul Sfintei Treimi, ci Trupul lui Hristos

Mai înainte s-a menționat că Biserica este Trupul lui Hristos și societatea îndumnezeirii. Ca să nu se creadă însă că în Biserică predomină un anume hristonomism, trebuie să se spună că Logosul lui Dumnezeu este ”unul din Treime” și toate în Dumnezeul Treimic sunt comune, în afară de însușirile ipostatice. Sfântul Ioan Damaschin scrie: ”Căci cunoaștem un singur Dumnezeu, iar deosebirea o înțelegem numai în însușirile paternității, filialității și purcederii, potrivit cauzei, cauzatului și desăvârșirii ipostasei, adică modului de existență” .
Însă a Doua Persoană a Sfintei Treimi S-a întrupat prin bunăvoința Tatălui și împreună-lucrarea Sfântului Duh. Hristos este Capul Bisericii, dar, întrucât este întotdeauna unit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, de aceea prin Hristos Îl slăvim pe Dumnezeul Treimic.
Prin urmare, una este că prin Hristos ne împărtășim de energia-lucrarea necreată a Dumnezeului Treimic, care este [o] învățătură ortodoxă, și alta este să se spună că Biserica este imagine a Dumnezeului Treimic, care este o opinie eretică. Sfântul Ioan Damaschin semnalează: ”Căci este cu neputinţă să se găsească în creație o imagine care să exemplifice în ea însăşi în mod exact modul de existenţă al Sfintei Treimi” . Nu poate cineva să cunoască cele mai dinlăuntru ale Sfintei Treimi și să le socotească drept imagine a lucrurilor create, nici chiar imaginea Bisericii.
În textele teologilor contemporani, care au trecut și în hotărârile Sinodului din Creta, dar și în alte texte aflate în pregătire, în afară de faptul că se scrie că Biserica este Trupul lui Hristos, în același timp se adaugă că Biserica este imaginea Sfintei Treimi. Acest lucru îl susțin pe baza învățăturii Sfântului Maxim Mărturisitorul, și anume pe scrierea sa cu titlul ”Mistagogia”, însă cred că îl răstălmăcesc astfel pe acest mare Părinte al Bisericii din motive pe care le voi arăta în continuare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie în ”Mistagogia” sa:
”Spunea, deci, acel fericit bătrân (în mod evident, se referă la Sfântul Dionisie Areopagitul), că după un prim înțeles al vederii lui dumnezeiești, Sfânta Biserica este tip și icoană a lui Dumnezeu, pentru că imită aceeași energie-lucrare a Aceluia și [împrumută] chipul acestei [lucrări]” .
Folosirea acestui pasaj al Sfântului Maxim Mărturisitorul de către teologii moderni pentru a caracteriza Biserica [drept] imagine a Sfintei Treimi constituie o răstălmăcire a acestui mare Părinte. În această scriere a sa, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu vorbește despre cele mai lăuntrice relații dintre Persoanele Sfintei Treimi, adică despre modul de existență al Persoanelor Sfintei Treimi ca ”icoană” a celor relațiilor omenești în Biserică, ci despre energia-lucrarea lui Dumnezeu. Și așa cum Dumnezeu a creat, menține și unește întreaga lume prin energia¬-lucrarea Sa necreată, la fel și Biserica lucrează în mijlocul nostru, îi unește pe oamenii din orice seminție și neam. Arhetip este Dumnezeu și Biserica este imaginea Lui.
Punctul crucial [în acest text] este [precizarea] că Biserica este tip și icoană a lui Dumnezeu ”ca una ce are aceeași lucrare ca El, prin imitare și închipuire”. Punctul care interesează aici este cuvântul ”energie-lucrare”. Aceasta înseamnă că Biserica nu este icoană a celor mai lăuntrice relații dintre Persoanele Sfintei Treimi, ci că Însuși Dumnezeul Treimi, prin energia-lucrarea Sa necreată a adus la existență ființele și, în continuare, ”le susține, le adună, le cuprinde și le strânge întreolaltă si la Sine prin purtarea de grijă, atât pe cele înțelegătoare (noetice), cât și pe cele supuse simțurilor”.
Dumnezeu le păstrează pe toate într-o unitate, fără să existe confuzie, poartă de grijă ființelor și, mai mult chiar, după cum spune Sfântul Maxim, Biserica este cea care îi conduce pe toți la Hristos cu scopul îndumnezeirii lor. Acest lucru este tâlcuit în chip minunat de Sfântul Maxim în continuarea textului său [unde vorbește] despre felul cum Biserica le susține și le adună pe toate într-o unitate. Sfântul Maxim nu vorbește despre relațiile dintre oameni ca icoană a relațiilor Persoanelor Sfintei Treimi. Nu există nici [o cale de] acces la relațiile [dintre Persoanele] Sfintei Treimi.
Recapitulând Sfântul Maxim întreaga învățătură despre Biserică, scrie că Sfânta Biserică este ”tip și icoană a lui Dumnezeu. Căci unirea neamestecată, pe care o întreține Acela prin puterea și înțelepciunea Lui infinită între diferitele ființe ale celor ce sunt, legându-le ca un Făcător în chip suprem cu Sine, o realizează, legând în chip unitar pe credincioși întreolaltă, prin harul și chemarea unică a credinței, pe cei activi și virtuoși prin identitatea voirii celei una, iar pe cei văzători și cunoscători de Dumnezeu prin acordul nesfâșiat și nedivizat al cugetului” .
Desigur, Sfântul Maxim nu rămâne la acest tip, ci merge mi departe, pentru a sublinia că Biserica este ”tip deopotrivă al lumii înțelegătoare și sensibile; simbol al lumii înțelegătoare (noetice) are sfântul altar, iar al celei înțelegătoare naosul” . Mai mult încă, Biserica ”este icoană a omului, deoarece prin sfântul altar este imitat sufletul, iar prin naos pune înainte trupul. Dar este tip și icoană și a sufletului, când este înțeles în sine, pentru că prin sfântul altar prezintă strălucirea vederii lui Dumnezeu, iar prin naos cuviința făptuirii” .
Astfel, pentru Biserică folosește multe tipuri și imagini, între care și pe cea a lui Dumnezeu, în sensul că Biserica îi cuprinde pe toți, precum Dumnezeu cuprinde și se îngrijește de toate ființele prin energia-lucrarea Sa. Continue Reading »



Ioan Vlăducă: Întrebări şi răspunsuri despre ecumenism. Despre Dragoste și Adevăr


adevarÎntrebări şi răspunsuri despre ecumenism

Ioan Vlăducă

  1. Întrebare: Ce este dragostea ?

Răspuns: „Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte niciunul dintre lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti”. [1]

            „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stăruieşte pe lângă ea neîncetat cu mare dor”. [2]

„Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită”.[3]

 Întrebare: Cum se dobândeşte dragostea ?

Răspuns: „Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu. În sfârşit, frica de credinţa în Domnul.

            Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu”.[4]

  1. Întrebare: Se cuvine să iubim pe toţi oamenii la fel ?

Răspuns: „Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel, ca făpturi ale Sale, dar pe cel virtuos îl slăveşte, ca pe unul ce şi-a însuşit cunoştinţa şi prin aplecarea voii, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru bunătatea Sa şi îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot aşa şi cel bun fără patimă în aplecarea voii sale iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru fire şi din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric”.[5]

„Dragostea desăvârşită nu sfâşie firea cea unică a oamenilor, luându-se după părerile şi înclinările diferite ale voii lor. Ci, privind pururea la ea, iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cei buni şi strădalnici, ca pe prieteni, iar pe cei leneşi (care se lenevesc în lucrarea mântuirii – n. n.), ca pe duşmani, făcându-le bine, răbdând îndelung şi suferind cele ce-i vin de la ei. Ea nu ia în seamă câtuşi de puţin răul de la aceştia, ci chiar suferă pentru ei dacă vremea o cere, ca să şi-i facă şi pe ei prieteni de este cu putinţă; iar de nu se poate, cel puţin să nu cadă din dragostea proprie faţă de ei, arătând pururea, la fel, roadele iubirii faţă de toţi oamenii. De aceea şi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, arătându-şi dragostea Sa faţă de noi, a pătimit pentru toată omenirea şi tuturor le-a dăruit la fel nădejdea învierii, chiar dacă atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe sine vrednic fie de slavă, fie de chinuri”. [6] Continue Reading »