Scurtă Autobiografie:

Sunt un fost deţinut politic. Fac parte din GENERAŢIA 1948, „Generaţia care NU a avut tinereţe”. Am executat 8 ani de închisoare; de la etatea de 21 de ani până la etatea de 29 de ani (Arestat la 7 mai 1949 şi eliberat la 30 apr. 1957). Am fost anchetat la securitatea Calea Rahovei din Bucureşti şi am fost încarcerat în închisorile Jilava, Uranus din Bucureşti, Piteşti, Gherla, Marmezon din Bucureşti şi altele. M-am declarat peste tot ca funcţionar (am fost şi funcţionar la Ministerul Justiţiei – Cazierul judiciar) şi în dorinţa de a ajunge la ”Înalta Universitate din blestemata închisoare Aiud”. Dar pentru că am fost judecat şi condamnat într-un lot de studenţi am avut parte de iadul de la Piteşti (din februarie 1950 până la desfiinţarea iadului în 1952).

În urma evenimentelor din decembrie 1989 (o ordinară lovitură de stat) au explodat în mine idealurile tinereţii mele: ”Credinţa Strămoşească – Ortodoxă, Dragostea de Neam şi Ţara”, pentru care am fost condamnat şi am suferit toată viaţa.

Am participat, după 1989, la realizarea expoziţiei ”Cartea interzisă”, din subsolul fostului sediu al Direcţiei a-5-a a securităţii din Bucureşti; Conferinţe la ASCOR privind trecutul neamului; la Monumentul de la Balaciu – Ialomiţa, “Mormântul celor fără de mormânt”, am ridicat mai multe troiţe; am participat la ridicarea Bisericii Ortodoxe de la Institutul Agronomic Bucureşti (de la iarbă verde până la sfințirea bisericii). Am participat la realizarea Paraclisului – bisericuţă din fosta închisoare pentru femei de la Mislea şi alte acţiuni de-a lungul timpului

După Paştele din 2003, ca de obicei m-am dus la mănăstirea Petru Vodă la părintele Iustin Pârvu. Sfinţia sa era îngrijorat de soarta casei monahale de la Aiud care a fost începută în vara anului 2002. Decedase camaradul Emil Cociş, cu care părintele Iustin a fost în închisoare la Baia Sprie, şi care s-a ocupat de construirea casei monahale de la Aiud, construcţie ce a fost abandonată după moartea acestuia. Îngrijorarea părintelui m-a sensibilizat şi, când m-am întors în Bucureşti, mi-am anunţat familia de intenţiile mele de a pleca la Aiud şi a relua lucrările lăsate în paragină unde am rămas (şi nici nu aş fi plecat dacă nu aş fi fost nevoit să plec) până în 2009.

Ajungând acolo am găsit locul într-o stare jalnică, era „sediul” oamenilor fără căpătâi ai Aiudului; clădirea nu avea pereţi interiori, geamuri, uşi, instalaţii, cu acoperişul prost făcut, atât de prost ca din holul de la parter se vedea cerul, tavanul dintre parter şi mansarda nefiind făcut.

Trebuie să menţionez că la întreprinderea Teleconstrucţia, unde am lucrat 30 de ani, am executat şi lucrări de construcţii şi am dobândit multă experienţă, fapt ce m-a ajutat în lucrările de la Aiud

La Monumentul ”Calvarul Aiudului” construcţia era terminată. Interiorul monumentului era placat cu marmură pe care erau inscripţionate numele martirilor închisorilor comuniste, Sfânta Masă era construită. Ferestrele erau din tâmplărie metalică neetanşe şi datorită acestui lucru se făcea un curent de aer înăuntru încât se stingeau lumânările, am pus ferestre fixe şi am rezolvat problema, s-a construit şi montat Catapeteasma împreună cu strană. S-au montat 2 convectoare de mare capacitate pentru încălzire. În altar s-a confecţionat proscomidiarul, veşmântarul, cu paracliserul şi scaunul episcopal. S-a pus un covor de la intrarea în biserică şi până în altar şi deasemeni s-a amenajat interiorul monumentului cu tot ceea ce a fost necesar pentru a-i da aspect de biserică. Continue Reading »

Subsemnatul m-am născut în 1910, Sept. 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul – în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii”, iscălită: „Boca Zianu cl. IV. Lic.”
La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fii-său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul, – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni, – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă, şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut nici un ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: o deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i fie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa, de pildă, mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit întrucât tocmai în anul acela, 1929, Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia şi m-am pomenit cu vreo câteva colege. Iar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică – Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistică comparată a diferitelor religii superioare, ca să văz: prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văz dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale. Continue Reading »