Posts Tagged 'atitudini'


Părintele Justin Pârvu: grabnic ajutător întru necazuri. „NU DEZNĂDĂJDUI! ȚINE-TE DE POALA LUI DUMNEZEU!”


„NU DEZNĂDĂJDUI! ȚINE-TE DE POALA LUI DUMNEZEU!”

L-am cunoscut pe Părintele Justin în anii 2000-2001. Veneam la Petru-Vodă în fiecare an de 3-4 ori, din Oradea, cu diferite persoane, având foarte multe probleme. Eu sunt văduvă, soțul meu a murit la 45 de ani. Era consilierul primarului din Oradea, avea două Facultăți, vorbea patru limbi străine și a fost nepotul preotului Petru Vasilescu care a făcut și el temniță ca Părintele Justin, chiar dacă nu în aceleași închisori, în același timp. Pr. Petru Vasilescu este scris pe piatra memorială la Aiud, acolo jos, în monument.

Când am ajuns pentru prima oară la Părintele Justin, eram într-un moment foarte greu din viața mea. În 2003 soțul meu suferise un infarct și 40% din mușchiul inimii lui era afectat. A mai trăit încă trei ani până în 2006 spre 2007 și la sfârșitul anului, chiar de Anul Nou, l-am înmormântat. În perioada aceasta, veneam foarte des la Părintele, care ne dădea nenumărate sfaturi. Părintele mi-a spus: „Nu deznădăjdui! Ține-te de poala lui Dumnezeu!”. Mi-a dat Acatiste și Paraclise, iar la Psaltire mi-a spus că nu e suficient să citesc o catismă, ci să citesc trei catisme, întrucât Dumnezeu vrea ca eu să duc o văduvie curată. Cu ajutorul rugăciunilor Părintelui, cu ajutorul Maicii Domnului, am putut să îmi mențin această curăție după moartea soțului meu.

Altădată am venit la dânsul când era gata să fiu dată afară din serviciu. Lucram ca administrator, director de piață și când s-a schimbat conducerea, cei mai vechi, cum am fost și eu, am fost obligați să susținem un examen. Examenul din legi nu era o problemă, dar de examenul din calculator ne era frică, în ideea că generația mea nici nu auzise de mouse, darămite de calculator. Am venit disperată la Părintele și am zis: „Părinte, mă dă afară!”. S-a uitat la mine, de sus până jos și a zis: „Nu deznădăjdui! Rămânem pe loc! Rămânem pe loc! Rămânem pe loc!”, de trei ori. Am venit acasă și am văzut cum opt colegi de ai mei au fost dați afară, apoi alți 16. Într-o săptămână un coleg de al meu mi-a arătat un pic la calculator și am învățat programul în câteva zile, iar la examen săgeata calculatorului s-a dus exact pe deschiderea programului și am ieșit cu felicitări. Îi mulțumesc Părintelui și acum când nu mai este printre noi și mulțumesc Maicii Domnului și Domnului Iisus Hristos pentru că ei sunt care m-au ajutat, pentru rugăciunile Părintelui Justin.

Într-o zi am venit la Părintele și i-am zis: „Părinte, acum sunt văduvă, dar tot umblând prin spitale cu soțul meu, pe fiul meu l-am scăpat din mână. A luat-o razna”. „Roagă-te, citește Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, al Sf. Nicolae”. Zic: „Ajutați-mă! Rugați-o pe Maica Domnului să mă ajute, să îi găsească fată să se însoare, Părinte!”. S-a uitat la mine lung, n-a spus nimic, iar după ce am venit la 40 de zile sau după câtva timp, zice către mine: „Soacră mare, soacră mare, soacră mare!”. „Ce zice Părintele ăsta?!”, mă gândeam eu, că fiul avea o grămadă de relații, dar nu voia să se însoare. Ei, s-a întâmplat după trei ani de zile: „Soacră mare, soacră mare”…

Odată, a venit la mine la serviciu o fostă subalternă de a mea și a adus un astrolog, iar eu l-am întrebat pe astrolog și de fiul meu. Mă mai uitam și la televizor pe la horoscoape. Apoi am venit și i-am spus Părintelui ce am făcut. Așa s-a supărat pe mine, că a zis: „Acasă tu nu mai pleci! Trei zile te duci lângă icoană la Mănăstirea Paltin și stai lângă icoana Maicii Domnului și citești Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului și ceri iertare de la Maica Domnului pentru faptele tale! Păi, ce facem?! Ori cu Dumnezeu ori cu mamona?! Ce-i aici?!”. De atunci nu mi-a mai trebuit să ascult de astrologi și horoscoape.

Când fiul meu a făcut un lipom de grăsime, am venit la Părintele și am zis: „Părinte, uitați, medicii ce spun, că ar fi ceva tumoare, acolo”. Părintele m-a trimis la mama Ana de la Borca și mi-a dat un sac de plante și niște unguente. Fiul meu le-a folosit și după câteva zile a mers la operație, la un medic din Oradea. După operație, medicii mi-au spus că e posibil să fie tumoare benignă. L-am sunat la telefon pe Părintele care a zis să nu mă tem și niciodată să nu mă tem de nimic. „Nu te teme! – zice – Roagă-te! Roagă-te!” și când a venit analiza peste o lună de zile – vă dați seama cum a fost inima mea – rezultatul a fost negativ și de atunci nu s-a mai întâmplat nimic. Lăudat fie Dumnezeu!

Altădată am venit la Părintele, vrând să-i las mai mulți bani. Părintele a ales din ce i-am dat o bancnotă, cea mai mică, iar pe cea mai mare a pus-o între palme. S-a uitat în sus, a binecuvântat-o și a zis: „Asta o ții în casă, pentru că tu ești mână largă, să ai spor în casă și de acum înainte când vii, te duci la maici, la Mănăstirea Paltin, că acolo sunt copii și sunt bătrâni, sunt doi preoți și ține-te de ei!”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut niște cojoace pentru mai mulți preoți, printre care și un preot de la Petru-Vodă. Lucrând la piață, am avut tangență cu mici meseriași și noaptea, după ce am dat acele cojoace mai multor preoți, l-am visat pe Părintele Justin cu cojocul pe dumnealui. A venit și s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. Atunci mi-am dat seama că Părintele mi-a mulțumit pentru gestul pe care l-am făcut. Și mi-am amintit cum mă îndruma tot timpul: „Milostenie, rugăciune, post! Milostenie, rugăciune, post, Psaltire!”. Dacă ne ținem de acestea nu avem de ce să ne fie frică. Amin!                                                                                                                                                                                            Persida Vasilescu, Oradea

(Material preluat din Revista Atitudini Nr. 58)



FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU, de Monahia Gavriila


FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU

de Monahia Gavriila

 Ani de zile, în liniștitul orășel nemțean, Roman, ușa modestei case a distinsei doamne Aspazia Oțel Petrescu se deschidea larg pentru tot sufletul care voia să-i treacă pragul și înseta să soarbă nectarul cuvintelor celei care a urcat fără vreo umbră de șovăire Golgota temnițelor românești.

Odată intrat în salonul de primire, unde te întâmpinau întotdeauna bunătățile pe care doamna Aspazia în mărinimia ei le pregătea cu migală pentru odihna oaspeților săi, timpul și spațiul se dilatau parcă și pe neașteptate căpătau alte coordonate, împrumutând din nemărginirea veșniciei. Cuvântul ei, plin de putere și de sevă duhovnicească, te scotea aproape imperceptibil din strânsoarea timpului care de obicei ne aleargă zorit și ne aruncă nemilos în avalanșa grijilor de fiecare zi. Evocările doamnei Aspazia din anii negri de detenție te țineau țintuit în scaun ceasuri întregi, cu trupul nemișcat în încremenirea tăcută a timpului.

Fiecare rostire a doamnei Aspazia îți îmbăia sufletul în apele curățitoare ale Cuvântului născut din adânc de suferință și din neprihănită iubire față de Dumnezeu și față de om. Dintr-odată durerile tale, care până atunci păreau copleșitoare și de neîndurat, deveneau ușoare ca fulgul în fața munților de suferință pe care sufletul doamnei Aspazia, oțelit de amare încercări, i-a mutat mereu, din loc, cu armele credinței.

Poate că cea mai însemnată lecție de viață pe care doamna Aspazia ți-o încredința cu o delicatețe care îți topea ghețarii ascunși în talazurile inimii, era lecția iubirii de aproapele prin asumarea crucii suferințelor. Pentru doamna Aspazia, suferința era o treaptă peste care nu puteai să pășești în urcușul spre desăvârșire, iar încredințarea că ai adunat în tainițele sufletului tău comoara iubirii nemincinoase era ca aceasta din urmă să fi trecut prin focul curățitor al suferinței. Din preaplinul iubirii de Dumnezeu care mai mereu îi umplea inima, lacrimi sfioase se iveau adeseori în ochii doamnei Aspazia și frângeau tăria cuvintelor ei, prefăcându-le în șoapte domoale, aproape stinse.

Uneori o puteai auzi comparându-se cu „misticii”. Dorul ei de Dumnezeu era atât de fierbinte încât îi mistuia adâncul inimii, iar vorbirea ei cu Cel în mâinile Căruia își așezase sufletul din tinerețe, era vie și limpede ca mărgeanul. Între ea și Dumnezeu, ca de altfel și în relațiile ei cu semenii, compromisul sau jumătățile de adevăr nu aveau ce căuta. Intransigența ei față de principiile de la care nu acceptase să abdice o viață întreagă, devenise asemenea numelui pe care îl purta – de oțel – și nimic nu o putea clinti din convingerile ei, lămurite în experiența de foc a atâtor ani de dureroasă pătimire.

În preajma doamnei Aspazia, tot ceea ce părea fără noimă, se încărca de sens. Înțelegeai că gestul, făcut la întâmplare și care la prima vedere ți se părea banal și lipsit de semnificație, era de fapt învelișul tainei sufletului tău al cărei miez nu avuseseși răbdarea sau pătrunderea duhovnicească de a-l desluși la timpul lui.

Pentru doamna Aspazia nimic din ceea ce se petrecuse în existența ei, nu era întâmplător. Fiecare amănunt, fiecare nod, care îi curmase în trecut depănarea lină a firului vieții, însemna intervenția promptă a proniei dumnezeiești în curgerea destinului ei.

Model de dârzenie și de jertfire până la uitarea totală de sine, doamna Aspazia va rămâne de–a pururi vie în inimile noastre prin nobila și distinsa ei prezență ce încălzea sufletul tuturor celor care au simțit îndemnul lăuntric de a-și pleca fruntea zbuciumată de întunecate gânduri în căușul mâinilor ei pironite odinioară pe Cruce.

(Articol preluat din Revista Atitudini, Nr. 57)



PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: NEAMUL NOSTRU DĂINUIEȘTE NUMAI PRIN SMERENIE, RĂBDARE ȘI RUGĂCIUNE


Linia neamului este să te rogi mult, să postești și să te rogi. Ceea ce ne mai salvează pe noi la ora actuală este să ne rugăm ca satana să nu ne stăpânească pentru că este foarte iscusit. El lucrează de 7000 de ani, iar noi, acum, suntem începători. Are atâta experiență, una nemaipomenită! Dar și noi avem armele ca să învingem. Ce-i spune satana Sfântului Pahomie? „Păi și noi postim, și noi priveghem”. „Da, dar voi nu vă smeriți. De aceea nu mai intrați în Împărăția lui Dumnezeu și sunteți în osânda veșnică”. Și neamul nostru dacă dăinuiește, dăinuiește numai prin smerenie, răbdare și rugăciune.

Și acum este timpul de rugăciune pentru că altă faptă creștinească nu mai ai. Pentru că sunt vremurile de așa natură că nici să mergi în excursia cutare, nici să faci milostenie, nici să faci pravilă (nu e de ajuns). Măi, nu mă pot ruga? Dar fac altceva. Nu pot face a doua, o fac pe a treia. Nu o fac pe a treia, o fac pe a patra și tot timpul trebuie să fac ceva. Nu fac un Paraclis, fac un Doamne Iisuse. Nu fac Doamne Iisuse, fac o catismă. Și tot timpul trebuie să fac ceva, ca să nu mă osândesc pentru că e vorba de Judecata lui Dumnezeu. Și e foarte greu când ajungi acolo. Tremuri pentru că acolo este locul unde se desface cerul de pământ, acolo este starea de scrâșnire a dinților. Apăi, când te gândești la starea asta, te poți cutremura de aicea… Scrâșnirea aceasta, să o potolești de aici! Să te vaieți de aici mereu că n-ajungi la Liturghie, că n-ajungi la spovedanie, că n-ajungi la împărtășanie, că nu ajungi în locurile unde este salvarea noastră. Nu cere Dumnezeu niște lucruri extraordinare, să cari Ceahlăul și să-l duci în Bistrița! Nu! Ați văzut piatra aia de la Poiana Teiului, la viaduct? Nu ne pune Domnul să ridicăm piatra și să o ducem să înecăm Poiana. Că legenda așa e: că diavolul a luat-o de pe Ceahlău și când a ajuns să o pună de-a curmeziș, să dea Bistrița peste sat, a cântat cocoșul și acolo a scăpat-o și așa e până acum. Dar nu ne cere Dumnezeu nouă asta! Ne cere să fim mereu într-o atenție mărită, să nu dormim, să nu amorțim. Fericită sluga care va priveghea și pe care nu o va afla lenevindu-se.

Aia e baza și judecata noastră: lenevia. Românului îi e caracteristică lenevia. El e și evlavios, dar se și lenevește. Așa că voi să fiți modele peste tot, ca să arătați că sunteți creștini. Să se spună despre voi: „Da, ăștia merg în Basarabia, o cuceresc. Au și nordul Bucovinei, apără și Ardealul, se pun luntre și punte peste tot să apere locașul acesta sfânt al României”. Pământul acesta al nostru e metru pătrat și osciorul de martir. Ați fost pe la Aiud? Ia să vedeți ce mireasmă au sfinții de la Aiud! Ce-ți mai trebuie canonizare? Câți sfinți și câți martiri nu avem necunoscuți? Sunt mai mulți decât cei cunoscuți. Eu am văzut o minune făcută de Sf. Ilie Lăcătușu. Era un părinte călugăr de la mănăstirea Ciolanu foarte pornit pe părintele Ilie Lăcătușu, că „nu se poate, nu se poate așa ca preot să fie expus”. „Ei, și acum ce vrei?”. „Să-l pună în pământ înapoi! Am să-i spun eu Preafericitului să-l îngropăm”. „Măi, nu te lua, măi, cu sfinții că nu se știe cum e la Dumnezeu!”. Și ne-am despărțit. Și am aflat apoi că părintele acesta s-a îmbolnăvit, s-a îmbolnăvit așa de rău că în șase luni a intrat în pământ. De aceea, zic că toți cei care s-au opus sau se opun mărturisirii adevărurilor acestora ortodoxe, nu au viață. Tot așa ne-am tot învârtit și ne-am tocmit și cu Sf. Ioan Iacob. Ca ocrotire a neamului nostru, putem spune că avem sfinți, avem sfinți foarte mari: Cuvioasa Parascheva, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Sf. Dimitrie Basarabov care sunt rugători înaintea lui Dumnezeu pentru neamul nostru.

Ce ne trebuie nouă acum? Să ne izbăvim de cel viclean că nu e ușor să poți să te strecori printre cursele celui viclean. Trebuie multă prudență. Să stai liniștit acolo să lucrezi, să nu te afișezi dacă vrei să nu fii prins. Nu spune Mântuitorul: „Să nu știe stânga ce face dreapta?”. Nu vedeți că în politică astăzi totul e o minciună? Propaganda politică este propaganda minciunii. Nu are nicio legătură cu poporul pentru că ăștia sunt comandați de mafia din spate ca să dezmembreze unitatea noastră. Ce înseamnă partid politic? Partid politic în plus înseamnă o spargere a unității noastre. Pentru că la noi nu există o unitate și o conștiință politică, o educație cetățenească care să pătrundă în conștiință. Politica înseamnă arta de a conduce și în politică, așa este rânduit de Dumnezeu, ca să intre numai oamenii cei mai deștepți. Acum s-au inversat rolurile. Nu se mai poate face mare lucru. Doar să poți să-ți probezi crezul în familie, să naști copii sănătoși, ortodocși care să-și iubească patria, neamul și Biserica. Familia e cărămida. Ai o familie sănătoasă? Ai un neam sănătos. Viitorul țării este exact cum suntem noi la ora actuală. Continue Reading »



Sfântul Nectarie – Nectarul Ortodoxiei. Portret


Sfântul NectarieAlcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

Copilăria

Sf. Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în oraşul Silivria din nordul Greciei. Se trăgea dintr-o familie săracă, de oameni simpli şi cu frica lui Dumnezeu. La botez a primit numele Anastasie, fiind al 5-lea copil din cei 7. Micul Anastasie a crescut într-un moment istoric anevoios pentru provincia sa, care se afla sub ocupaţie otomană. Adesea îşi amintea cum împreună cu bunica sa, de la care a deprins primele rugăciuni şi învăţături de credinţă, la fiecare apus trăgeau perdelele la ferestre ca să nu vadă cum turcii făceau prăpăd afară. Şi astfel, după ce aprindeau candela, îngenuncheau şi se rugau lui Dumnezeu pentru neamul grec ortodox.

În primii ani de şcoala, Anastasie s-a arătat foarte interesat în învăţătură şi mai ales în a deprinde limba greacă veche, dorindu-şi cu ardoare să desluşească scrierile Sf. Părinţi şi cărţile de cult. Era foarte inteligent şi înzestrat cu o memorie deosebită prin care putea să reţină pasaje întregi de predici şi învăţături.

Ajungând la vârsta de 14 ani, Anastasie avea un singur gând – să-şi continue studiile. Deoarece situaţia sărăcăcioasă din familia sa nu-i permitea să-şi realizeze acest vis, hotărăşte să plece de lângă căminul părintesc înspre marele oraş Constantinopol, unde să-şi poată câştiga bani pentru a se întreţine şi pentru a studia.

Orice început e greu, copile!

În Constantinopol, Anastasie a muncit o bună perioadă de timp, din zori şi până-n seară, fără o altă plată înafara porţiei zilnice de mâncare. Chiar dacă i se păreau de nesuportat aceste condiţii, tânărul Anastasie îşi făcea curaj amintindu-şi de vorbele tatălui său: Orice început e greu, copile!

A fost nevoit să lucreze într-un atelier unde stivuia baloţi de tutun, pe care-i punea apoi în lăzi şi cutii. A găsit însă o mare alinare în această slujbă, când a început să copieze pe hârtiile de ambalat, citate din Sf. Scriptură şi din Sf. Părinţi, nădăjduind că oamenii, deschizând pachetul, vor citi acele cuvinte simple. Făcea aceasta cu mare bucurie seara, pe ascuns, când rămânea singur. De când venise Anastasie, afacerea patronului său sporise de două ori, că abia prididea cu distribuţia. Stăpânul însă era un om hain la suflet, întunecat şi nemulţumit de nimic. Într-una din serile geroase de iarnă Anastasie, având hainele şi pantofii rupţi, îndrăzni să-l roage pe stăpânul său să-i cumpere ceva de îmbrăcat. Stăpânul, pe un ton aspru, l-a ameninţat că-l dă afară dacă mai are o astfel de îndrăzneală. Supărat şi plâns, Anastasie îl visă în acea noapte pe Mântuitorul, care-l întreba de ce plânge; dar el nu putea să spună niciun cuvânt.

Trezindu-se dimineaţă, luă hotărât o hârtie şi începu a întocmi o scrisoare: Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpă­dit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici, şi n-am trimis mai­cii mele niciun bănuţ… Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, ….

A pus scrisoarea într-un plic pe care a scris destinatarul: „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în ceruri”. Din rânduiala lui Dumnezeu, scrisoarea a fost deschisă de un om bogat, care i-a trimis tână­rului haine, mâncare şi bani într-un colet pe care scria cu litere mari: „De la Hristos pentru Anastasie”.

Îndată ce stăpânul îl văzu îmbrăcat, cuprins de furie oarbă şi bănuindu-l că a furat bani, a început să-l bată nemilos ore în şir, încât dacă nu intervenea unul dintre vecini, Anastasie îşi dădea duhul.

Această întâmplare îl determină pe tânărul Anastasie să-şi părăsească stăpânul şi să pornească pe alt drum în viaţă. O vreme a muncit în prăvălia vecinului, în condiţii mai umane şi mai îngăduitoare, încât avea timp să se ocupe de rugăciune şi scrierile sfinte. Mergea des la biserica Sf. Tecla din Constantinopol şi aici s-a împrietenit cu primul său duhovnic care, văzându-i năzuinţele, l-a sfătuit să urmeze calea monahală.

Sfântul NectarieActivitatea de profesor

Calităţile sale nu puteau să rămână neobservate de către cei din jurul său. Astfel, ajunse să fie remarcat de conducătorii Şcolii Metocului Sfântului Mormânt, care l-au angajat la scurt timp ca pedagog şi dascăl pentru clasele mai mici. Acolo a lucrat până la vârsta de 20 de ani. În tot acest timp nu şi-a uitat nicio clipă părinţii şi fraţii mai mici, cărora adesea le trimitea bani din micul său câştig.

La vârsta de 20 de ani, Anastasie părăseşte Constantinopolul şi se retrage în insula Chios. Aici, în satul Liti, va fi numit din nou învăţător. În paralel, va aprofunda studiile sale teologice şi, de multe ori va fi rugat să predice în bisericile din satele vecine. Cuvântul său teologic era atât de bogat şi de atrăgător, încât a devenit foarte iubit de către toţi locuitorii insulei Chios. Ducea o viaţă simplă, curată, în permanentă rugăciune şi comuniune spirituală cu duhovnicul său.

Adeseori mergea la Mănăstirea Nea Moni, unde-i plăcea să cânte la strană. Cu timpul, Anastasie a reuşit să-şi aducă în insulă întreaga familie şi după ce i-a aranjat pe fiecare la locul lor, Anastasie se hotărăşte, la vârsta de 27 de ani, să intre ca frate în Mănăstirea Nea Moni. Continue Reading »



LA MĂNĂSTIREA VĂRATEC, SFÂNTUL GHEORGHE (LAZĂR) – MEREU ÎN PRIVEGHERE de Pr. Stavr. Constantin Catană


Sfântul Gheorghe (Lazăr)Fără să alunecăm în exagerări, vom spune că pentru noi, sfinții laolaltă constituie călăuze sigure în cunoașterea și trăirea Evangheliei lui Iisus Mântuitorul. De la unii ne împărtășim din scrierile și faptele lor, iar de la alții, culegem flori de trandafir din smerenia lor adâncă cu post și rugăciune, pentru că au supraviețuit ca mari făuritori de viață spirituală, fiind adevărați cenzori ai moravurilor veacului lor și ai slăbiciunilor omenești, de totdeauna, arătând drumul care duce spre dobândirea desăvârșirii și a unei vieți fără de păcat.

Ca ortodocși români, avem marea bucurie ca printre mulți sfinți, să avem trecută în calendarul ortodox și pomenirea Sfântului Gheorghe (Lazăr), la 17 august, ale cărui sfinte moaște se află puse spre cinstire la Sfânta Mănăstire Văratic, unde sfântul umbrit de Duhul Sfânt printr-o minune grăitoare aici, în grădina Maicii Domnului, s-a împodobit cu virtuțile cerului, moaștele sale fiind o mărturie a adevărului că „prin viața sa de sfințenie s-a făcut trăitor al Ortodoxiei și s-a adăpat din izvoarele limpezi ale Bisericii, printr-o nevoință și o asceză rar întâlnită chiar și în Sinaxarele Vieților de Sfinți”.

Moșul Gheorghe Lazăr, așa cum a fost cunoscut și cinstit până când a fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, și-a odihnit osemintele „în tăcerea solemnă și tainică a gropniței de sub Biserica Sfintei Mănăstiri Văratic”, alături de celelalte rămășițe pământești ale unor monahii și slujitori bisericești. Acolo, la lumina candelei, osemintele moțului din județul Alba au stat vreme îndelungată. Pelerini din toate colțurile țării și de peste hotare veneau aici pentru închinare, ca la un sfânt.

Cel pentru care învățătura creștină a devenit normă de viață, convins de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, a fost și este căutat tot mai mult de credinciosul îmbunătățit, ca pe un Sfânt „care a imitat pe Hristos atât cât i-a fost cu putință unui om, în cuvinte, fapte și gânduri”. Deși Sfântul Gheorghe (Lazăr), cel bogat în nevoință, aparține unor vremuri trecute, el a rămas un izvor nesecat de binefacere celor care îi cer ajutorul și mijlocirea către Dumnezeu, în primejdiile sau bucuriile vieții lor.

Dacă ar fi să încercăm a lămuri mai pe îndelete valoarea deosebită pe care o are pentru slujitorii Bisericii și pentru credincioși, cel de Dumnezeu iubit Sf. Gheorghe (Lazăr), ar trebui să nu mai bătătorim calea pământului, ci calea cerului, calea împărătească. Căci, acest sfânt, înainte de a bătători calea pământului, a bătătorit calea cerului, prin citirea neîntreruptă a Ceaslovului și a Psaltirii. Sensul pelerinajului său era de a propovădui cu râvnă sfântă învățătura creștină, care pentru el era norma de viață, iar prin sfaturile sale, determina pe foarte mulți oameni să-și verifice crezul propriu, de aceea mulți creștini îl căutau cu înfrigurare și simțeau tot mai mult folos din cuvintele lui. Continue Reading »



Un lucru este sigur pentru mine: părintele Justin este sfântul ocrotitor al familiei mele de la Oradea. Marturii ale închinătorilor


Un lucru este sigur pentru mine: părintele Justin este sfântul ocrotitor al familiei mele de la Oradea

La îndemnul unei măicuțe de la Mănăstirea Paltin vă scriu și eu o parte din minunatele întâmplări și schimbări din viața mea pe care le-am trăit după ce l-am întâlnit pe părintele Justin de la Petru Vodă. Pe părintele Justin l-am cunoscut personal în anul 1998. Înainte cam cu trei ani de căsătorie, am intrat în chilia sa și i-am spus să îmi dea binecuvântare de călugărie sau de căsătorie și mi-a spus: „Lasă că o să te căsătorești cu Liana de la Cluj”. Eu am crezut că glumește, dar după vreo trei ani, m-am căsătorit exact cu Liana de la Cluj, care venise în Oradea să facă Facultatea. Când am cunoscut-o pe soție, părintele mi-a zis să am grijă de ea și m-am gândit să venim împreună la Petru-Vodă. Când am intrat părintele ne-a zis să ne căsătorim acolo, la mănăstire peste două săptămâni. Minunea s-a întâmplat și am făcut cununia la Petru-Vodă cu un sobor de patru preoți.

La un an de la căsătorie s-a născut prima fetiță căreia i-am dat numele părintelui. Când soția a făcut ecografie, doctorii i-au spus că fetița are malformații și să hotărâm ce vrem să facem mai departe. Soția, care a terminat medicina, a venit plângând acasă și l-am sunat pe părintele Justin care ne-a zis să nu mai facem ecografii și să stăm liniștiți că fetița nu va avea nimic și va fi sănătoasă. Și așa a fost chiar dacă ecografiile arătau cu totul altceva.

Același lucru s-a întâmplat și unor fini de ai noștri care fuseseră vreo 8 ani prin Germania unde doctorii le spuseseră că nu vor putea avea copii. După ce au fost la părintele Justin și le-a dat canon, minunea s-a întâmplat și acum sunt părinții a doi copii.

Când am fost cu binecuvântarea părintelui în Germania unde soția a lucrat la un spital clinic universitar, ne-am întors după un an pentru că nu ne-a plăcut să fim departe de țara noastră și la întoarcere părintele s-a bucurat că ne-am întors, zicând: „Uite niște români adevărați!”.

Altădată am fost la părintele cu o doamnă care avea un băiat care nu mergea la biserică și după ce și-a spus durerea părintelui, băiatul a început să meargă la biserică fără ca mama lui să îl constrângă cu ceva.

Odată când i-am adus părintelui un pomelnic de la niște bătrâni din bloc, am primit banii înapoi, iar pe pomelnicul pe care scria „pentru Sf. Liturghie”, părintele a tăiat cu pixul și a scris altceva. Când le-am înapoiat vecinilor mei banii de pe pomelnic și le-am spus cele întâmplate, ei mi-au spus că precis părintele știa că nu sunt căsătoriți și că trăiesc în concubinaj deși erau bătrâni pensionari.

Odată i-am cerut părintelui binecuvântare să merg până la Putna și am căpătat binecuvântare să merg până la Moscova și mai departe. Când am ajuns acasă am primit un telefon de la o prietenă care lucra la bancă și mi-a spus că ea s-a înscris într-un pelerinaj în Rusia, dar că s-a întâmplat ceva la serviciu și nu poate să mai meargă și m-a trimis pe mine în locul ei. Așa că peste nici o săptămână eram la Moscova și mai departe, la Valaam, Solovăț și Oranki.

Ar fi atât de multe de spus despre cei 15 ani în care l-am avut pe părintele ca povățuitor, despre minunile pe care le-a făcut cu mine și cu familia mea! Un lucru este sigur pentru mine: părintele Justin este sfântul ocrotitor al familiei mele de la Oradea[1].

(Mai multe marturii aflati in Revista Atitudini, Nr. 47)

 

 

 

[1] Relatare primită prin scrisoare poștală la adresa Redacției.