Posts Tagged 'atitudini'


Cimitir încătușat la Valea Uzului – Eroi români înlănțuiți și fără drept de cinstire în România


De ziua eroilor, doar în România se mai poate întâmpla așa ceva. Ca românii, în propria lor țară, să nu-și poată cinsti eroii, căzuți în război la datorie pentru patria lor. Ieri, la Valea Uzului, românii au găsit un cimitir ferecat cu lacăt mare la poartă și cu un gard înconjurat de un zid „inuman” de etnici maghiari, care au oprit intrarea românilor în cimitir. Români de pe întreg cuprinsul țării, printre care femei și copii, au venit cu flori și lumânări, nu cu topoare și cu arme. Au venit pașnic și cu inima arzând de dragoste și prețuire față de eroii lor. 149 de ostași români, căzuți la datorie pe câmpul de luptă, în cel de al doilea război mondial. Într-adevăr acolo nu sunt doar soldați români, sunt preponderent maghiari și austrieci, dar și de alte naționalități. Niciun cetățean de pe teritoriul României, indiferent de etnie, nu are dreptul să interzică cuiva să își cinstească eroii,  să își plângă morții. Cinstirea eroilor într-o zi națională dedicată eroilor unei națiuni este mai importantă decât orice conflict inter-etnic și alte ambiții personale sau ale vreunui grup politic. Românii nu au venit cu gând de luptă, românii au venit cu gânduri curate și nobile, dar au fost întâmpinați de cerbicia maghiară, care i-a provocat în mod tendențios pe cei câteva mii de români, prezenți acolo. Bineînțeles că o parte a mass-mediei din România, afiliată politic planurilor și intereselor maghiare sau oricum străine de neamul românesc, în loc să prezinte infracțiunea unor etnici maghiari, care s-au pus stăpâni ilegitimi ai unui cimitir național și internațional, au prezentat cu precădere imagini denigratoare la adresa românilor, prinși în ipostaze mai puțin decente și ajunși la capătul răbdării, după ce dialogul pașnic cu comunitatea maghiară a eșuat. Ce ați fi vrut domnilor jurnaliști? Să tolerăm să ne fie profanate mormintele părinților noștri? Puteau fi rudele oricui dintre noi. Să pupăm papucii tuturor străinilor și să ne compromitem prin trădare mârșavă, așa cum v-ați obișnuit? Nu! Acesta nu este românul autentic, ci acela pe care dumneavoastră reușiți să îl manipulați! Iată că la Valea Uzului au apărut și Români autentici! Români cu suflet românesc, dar care au fost lipsiți de orice protecție a națiunii lor. Dacă autoritățile și-au dovedit incompetența și au preferat mai degrabă să stea deoparte și să nu audă strigătul românilor, atunci și-au făcut singuri dreptate. Singura așa-zisă violență a fost aceea de a descătușa poarta unui cimitir închis! Aceasta este violență? Acesta este eroism! Dacă alții se ocupă cu vânzarea pe șest a resurselor românești, lăsați-ne în pace măcar mormintele eroilor noștri și lăsați-ne să credem că nu au murit pentru România, doar pentru ca alții să o vândă!

Prezentăm mai jos dovezi incontestabile ale respectului și bunei-cuviințe românilor prezenți ieri la Valea Uzului. Români care cântă cu flori în mâini, români care aprind lumânări și curăță și mormintele ungurești. Aceasta nu ați putut filma, dragi jurnaliști? Cinste românilor prezenți la Valea Uzului!

 

 

(Pentru Revista Atitudini, M. Fotini)



Papa și beatificarea a 7 ierarhi uniați – o calomnie la adresa Bisericii Naționale a României, de Ierom. Eftimie Mitra


În avanpremiera un Editorial Revista Atitudini, de Ierom. Eftimie Mitra

Biserica Greco-Catolică din Ardeal și nevoia de a fabrica martiri

Vizita papei în România va fi pentru catolici importantă deoarece vor fi beatificați 7 episcopi greco-catolici. Aceștia vor fi martiri ai catolicismului, dar nu și ai poporului român. O insultă a neamului românesc este însăși motivația beatificării acestora „refuzul de a trece la ortodoxie”. Nu ne deranjează pe cine și cum beatifică Vaticanul, dar atâta timp cât aduce calomnii la adresa noastră, ca popor român și ortodox, nu putem rămâne indiferenți. Cu atât mai mult că o parte dintre cei beatificați au avut intenția de revenire la ortodoxie în 1939 (înainte de instaurarea comunismului), iar motivația beatificării lor nu este altceva decât un atac direct la adresa ortodoxiei românești. De altfel, cei ce vor fi beatificați au dat dovadă că au pus catolicismul mai presus decât românismul.

Strategii politico-economice de propagandă catolică în România

Agitația întreținută de către o parte a mass-mediei românești, după 1989, în jurul reînființării Bisericii Greco-Catolice a adus multe semne de întrebare. Vaticanul a folosit uniatismul în țările ortodoxe ca instrument de propagandă catolicizantă, găsind mereu justificări menite să îi acorde dreptul la tratate politico-administrative-religioase cu guvernele unor state, numite concordate. Aceste concordate aveau rolul de a facilita Vaticanul în anumite țări pentru a-și asigura o garanție de control asupra situației în zonele de interes. Un astfel de concordat s-a încheiat și cu guvernul de la București, prin șantaj asupra regelui Ferdinand, care, fiind de religie catolică, a fost oprit de la împărtășanie pe patul morții, primind dezlegare doar cu condiția[1] semnării acestui document contestat de intelectualitatea românească din acea perioadă. Concordatul cu România a fost susținut de partidele care aveau în frunte lideri catolici, printre care PNȚ și PNL. Unul dintre liderii care au luptat pentru validarea concordatului în Parlamentul de la București a fost și Iuliu Maniu, de religie greco-catolic.[2]

Astfel, prin concordat, Vaticanul avea dreptul la școli catolice pe cheltuiala statului român, iar clericii catolici, veniți din Ungaria sau alte state europene, nu aveau dreptul să fie controlați de stat, ceea ce a dat posibilitatea multor spioni maghiari să primească protecție din partea Bisericii Romei în perioada șederii lor în România.[3] Pe lângă multe alte astfel de „cadouri” oferite de către statul român prin concordat, mai amintim imobilele (clădiri, terenuri, pășuni, păduri etc.) care au devenit sursă de scandal în multe localități românești, sub pretextul retrocedărilor. Înainte de 1918, Statul Austro-Ungar nu a dat drept de proprietate Bisericii Greco-Catolice asupra respectivelor imobile deoarece se temea de posibilitatea unei reveniri la ortodoxie. Din acest motiv, Biserica Greco-Catolică avea doar dreptul de folosință (uzufruct) a acestor proprietăți.[4] Prin concordatul semnat la București în 1929, Bisericii Greco-Catolice i s-a dat dreptul de proprietate. Practic, prin concordatul semnat în perioada interbelică, statul Român, majoritar ortodox, a dat mai multe drepturi catolicismului, decât a dat Statul Maghiar, majoritar catolic. Cu toate acestea, Vaticanul nu a reușit să câștige și sufletele credincioșilor ortodocși din România, decât într-un procent foarte mic, dar a rămas cu o imensă avere materială. Această avere a fost confiscată de către regimul comunist prin anularea concordatului, iar cei șapte episcopi greco-catolici din Ardeal s-au opus cu înverșunare, în cele din urmă fiind arestați.

Câteva comparații

Habsburgii erau conștienți că Biserica Ortodoxă trebuie desființată, deoarece prezenta pericolul legăturii sufletești a românilor din Ardeal cu românii din celelalte principate românești de peste munți. Aveau nevoie de o Biserică a românilor care să nu aibă legături cu românii din Moldova sau Muntenia. Astfel s-a înființat Biserica Românească Unită cu Roma, adică Biserica Greco-Catolică. Românii erau majoritari în Ardeal, reprezentând o forță mai greu de controlat, atâta timp cât aveau susținere de la românii de peste Carpați. Vaticanul a pierdut mulți credincioși prin reformele protestante și avea nevoie să reîntregească numărul de credincioși cu adepți racolați de la ortodocși, căci de la protestanți nu mai erau șanse de revenire. Ținând seama de situație, Vaticanul și împărații habsburgi aveau scopuri comune. Astfel s-a înființat Biserica Greco-Catolică din Ardeal.

Comuniștii, când au venit la putere, știau că, din punct de vedere politic, greco-catolicismul prezintă un pericol, deoarece era o Biserică formată din etnici români dar care era supusă intereselor politice occidentale. Motiv pentru care au desființat concordatul prin care se ofereau puteri politico-economice catolicismului, în special Bisericii Greco-Catolice. Astfel au trecut la reprimarea celor care se împotriveau anulării concordatului.

Dacă e să facem un calcul al „convertirilor”, observăm cu ușurință că la 1700 românii au refuzat să treacă la noua „Biserică românească”, aceasta fiind înființată doar din clerici care urmăreau beneficii lumești. În 1948 majoritatea credincioșilor greco-catolici au revenit la ortodoxie, rămânând doar cei 7 episcopi, o parte a clericilor și puțini credincioși în Biserica Greco-Catolică, aceștia având un devotament foarte mare față de papa de la Roma.

Desființarea Bisericii Greco-Catolice a avut loc la puțin timp după revenirea marii majorități la Biserica Ortodoxă. Aceasta făcându-se cu ușurință deoarece în Biserica Română Unită cu Roma au rămas puțini membri, majoritatea clerici, dar care posedau averi imense dobândite în perioada ocupației austro-ungare și prin concordat. Dacă la 1700 Biserica Ortodoxă din Ardeal nu a putut fi desființată se datorează faptului că majoritatea covârșitoare a românilor au rămas în ortodoxie, rezistând presiunilor și amenințărilor, cât și refuzând promisiunile venite din partea împăraților pentru cei care vor accepta unirea cu Roma.

Dacă e să facem o comparație, observăm că toate crimele și distrugerile de biserici și mănăstiri pe care habsburgii le-au făcut în Ardeal, când au înființat uniatismul, sunt incomparabil mai mari decât crimele făcute de comuniști când a desființat Biserica Greco-Catolică.

Comparațiile evenimentelor din 1700 și 1948 sunt foarte importante, deoarece ne ajută să înțelegem care a fost starea sufletească a românilor din Transilvania și cum au reacționat ei în cele mai importante momente istorice.

Realități ascunse și justificări

Vaticanul avea nevoie să justifice existența Bisericii Greco-catolice din Ardeal. În perioada ocupației Imperiului Habsburgic spunea că noua Biserică înființată la 1700 de către împărații de la Viena avea rolul de a salva românismul în Ardeal, deși scopul era contrar. Aceasta o arată însăși scrisoarea împăratului Iosif al II-lea către episcopul greco-catolic Samuil Vulcan de la Beiuș care a primit responsabilitatea de a găsi un om influent în Ardeal, de naționalitate română, pe care să îl pună episcop ortodox, ca mai apoi să treacă cu toată eparhia la greco-catolicism: „Iubite Episcop Vulcan! Având tot interesul să promovez prin toate mijloacele posibile unirea dintre români și aflând Eu ocaziunea potrivită spre acest scop îndeplinirea episcopiei din Arad, să-mi propui, cu observarea celei mai desăvârșite discrețiuni și după ce vei luat informațiuni, câțiva indivizi și fruntașii clerului acelei sau altor eparhii neunite (ortodoxe- n.n.) de la cari s-ar putea aștepta, ca după obținerea episcopiei să treacă la unire și cari ar avea destulă vază și ar fi în stare să o propage și în clerul și poporul din dieceza lor. Totodată în curând să-mi înaintezi o opiniune bine cumpănită despre toate mijloacele prin cari s-ar putea promova unirea și în Ungaria.[5]

Grăitor este și introducerea limbii maghiare în slujbele bisericești ale parohiilor care aparțineau de episcopia greco-catolică maghiară de Haidudorog, prin care aproximativ 500.000 români de pe teritoriul actualei Ungarii, au fost maghiarizați. Faptul că în foarte multe școli greco-catolice din Ardeal predarea se făcea în limba maghiară, arată că educația pe care o făceau habsburgii prin intermediul Bisericii Greco-Catolice nu era pentru folosul și păstrarea românismului. La aceste școli veneau copii români care învățau istoria Ungariei, Geografia Ungariei, limba și literatura maghiară etc. Ce să mai spunem că pe lângă procesul de maghiarizare a existat și transformarea sufletească a noilor elevi care adoptaseră în mare parte ereziile apusene și modul de gândire scolastic occidental. În același timp școlile confesionale ortodoxe aveau predare doar în limba română și erau mai multe decât cele greco-catolice. Acest subiect va fi tratat separat.

După căderea comunismului în România, istoricii greco-catolici au susținut teoria că Biserica Unită cu Roma a avut rolul important de a salva românismul. E drept că au fost câțiva intelectuali uniți care au încercat să salveze valorile culturale și istorice ale neamului românesc[6], dar aceștia s-au izbit de ierarhii greco-catolici care nu le dădeau binecuvântarea pentru lucrarea lor. Ierarhia unită din Ardeal era supusă total intereselor celor care au înființat Biserica Unită cu Roma. Sinodul Bisericii Greco-Catolice întrunit la Blaj, în anul 1900, spunea: „Aducem tributul recunoștinței noastre omagiale înaltului Tron al Regilor apostolici ai Ungariei și Austriei, Casei Domnitoare de Habsburg, de a cărei protecțiune puternică s-a bucurat Biserica noastră de la primele începuturi ale sfintei uniri până în ziua de astăzi”.[7]

Teoriile istoricilor catolici de după 1989 evită să amintească despre acest aspect al realității istorice, în schimb ne prezintă uniatismul ca pe o religie dorită de către românii din Ardeal. În perioada ce a urmat căderii comunismului, mass-media românească susține insistent teoriile salvării naționale prin uniatism, promovând catolicismul, chiar dacă acesta este o minoritate, din punct de vedere numeric în țara noastră.

Sociologii catolici ne induc ideea că Biserica Greco-Catolică este o „Biserică martiră”

Acum, după ce Ardealul a ieșit de sub ocupație străină, Biserica Greco-Catolică caută să își justifice existența. Istoricii și sociologii catolici ne induc ideea că Biserica Greco-Catolică este o „Biserică martiră”.

Minoritatea greco-catolică din România are sub 1% de adepți[8], dar are foarte mulți preoți și episcopi, motiv pentru care este comparată de către unii intelectuali ardeleni cu o armată de generali și ofițeri fără soldați. Acești ierarhi au nevoie de enoriași pentru a-și justifica existența, așa că este necesară formarea opiniei de „Biserică istorică și martiră”.

Istoricii catolici susțin că Biserica Greco-Catolică și-a continuat existența în „catacombe”. Au hirotonit preoți și episcopi în ascuns, deși nu aveau credincioși. E greu de crezut aceasta ținând seama că securitatea comunistă știa totul despre fiecare cetățean. Chiar și așa, ea rămâne un hibrid politic fabricat de Imperiul Habsburgic și Biserica Romei de care azi, Vaticanul  se folosește pentru a submina Biserica Ortodoxă în scop prozelit. Numărul credincioșilor catolici este în scădere în Europa și America, prinzând teren foarte mult sectele protestante și neoprotestante. Vaticanul este conștient că dintre aceștia nu mai poate recupera, căci protestanții nu se vor întoarce la catolicism. Biserica Ortodoxă are un potențial mare de credincioși practicanți ceea ce ar putea acoperi golurile catolicilor trecuți la protestantism. Aceasta este de fapt viziunea ecumenismului practicat de Biserica Romei, care încearcă să atragă, sub pretextul unității, câți mai mulți dintre credincioșii ortodocși la catolicism. Biserica Greco-Catolică este eficientă în acest sens deoarece este o „Biserică românească”. Practic o biserică formată din români, dar cu transformările sufletești și crezul Bisericii Romano-Catolice.

Biserica Greco-Catolică nu este o necesitate în momentul de față, deoarece sunt mulți credincioși romano-catolici de etnie română care au format parohii romano-catolice. Nu este nevoie de o astfel de Biserică, dar pentru Vatican acest lucru este foarte important deoarece, pe lângă scopul prozelitist, prin menținerea episcopiilor greco-catolice își poate recupera imensele proprietăți din zonele românești care au fost sub ocupație austro-ungară. Tot ce revendică Biserica Greco-Catolică în Ardeal și Banat e văzut de către autoritățile statului și de către opinia publică drept “Biserică românească”[9], dar a cărei proprietăți nu rămân ale ei, căci toate episcopiile, cu averile lor (biserici, case, păduri, pășuni etc.) sunt subordonate Vaticanului care devine proprietar peste ele, conform “codexului juridic” romano-catolic.

Război politic între marile puteri

Biserica Greco-Catolică din Ucraina s-a înființat pe aceleași principii ca și cea din România și a fost desființată în 1946, tot din aceleași motive ca și cea din România. Observăm un lucru comun atât în ce privește înființarea celor două Biserici uniate, cât și desființarea lor.

Odată cu instalarea comunismului în fosta Uniune Sovietică, după desființarea Bisericii Greco-Catolice a urmat intenția de a lichida Biserica Ortodoxă, care era net majoritară, dar și cea mai veche din punct de vedere istoric. Astfel au fost arestați și asasinați peste 50.000 de preoți și monahi și marea majoritate a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse. La venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Rusiei comuniste, din 48.000 biserici au mai rămas doar 6.000. Aceeași soartă urma să o aibă și Biserica Ortodoxă din România. Echipa guvernanților comuniști, formată din Ana Pauker, Iosif Chișenevschi, Teoharie Georgescu, Vasile Luca, și alții de un cuget cu ei, au pus la cale „lichidarea” Bisericii Naționale a României. În această conjunctură patriarhul Nicodim Munteanu și mitropolitul Irineu Mihălcescu au fost asasinați prin otrăvire, dar marea majoritate a românilor au rămas fideli credinței strămoșești.

Pentru un regim nou instalat, care nu avea așa mare putere, era mai greu să desființeze o întreagă structură bisericească la nivel național. Au fost mulți preoți și intelectuali ortodocși arestați, au fost și biserici ortodoxe dărâmate, dar Biserica Ortodoxă a supraviețuit deoarece nu era implicată în luptele de interese politice dintre comunism și capitalism. Clerul și intelectualii ortodocși au dus o altă luptă decât catolicii din România. Dacă unii erau prigoniți pentru principii naționale, ceilalți (cei mai mulți dintre ei) aveau aceeași soartă din cauza legăturilor cu Apusul.

Practic războiul era între bolșevismul comunist și capitalismul occidental, în care catolicismul avea un rol important deoarece întotdeauna a susținut politica capitalistă. În acest context e de înțeles că Bisericile greco-catolice din Ucraina și România reprezentau un pericol din punct de vedere politic pentru noua putere instalată.

În concluzie, nu doar Biserica Greco-Catolică a fost prigonită de comuniști, ci și Biserica Ortodoxă, atât în România cât și în fosta URSS. Încă o dovadă că afirmațiile istoricilor și teologilor catolici, care pretind că cei 7 ierarhi ai lor au fost uciși pentru refuzul de a trece la ortodoxie, sunt tendențioase și aberante. Comuniștii, fiind atei, au prigonit orice formă de manifestare religioasă.

Formarea opiniei și propaganda de tip iezuit

Dacă Biserica Greco-Catolică a avut rolul de a “păstra românismul” (1700-1918), cu prețul unui compromis, atunci care este rolul ei după 1989? Credincioșii ei au revenit la Biserica Ortodoxă, iar acum se insistă mult pentru continuarea existenței acesteia în Ardeal și crearea unei imagini favorabile.

Pentru aceasta Vaticanul a recurs la fabricarea de martiri ai Bisericii Greco-Catolice, pe care îi numește și martiri ai neamului românesc. Acest curent catolicizant este susținut cu mult zel și de actualul președinte al României, Klaus Iohannis (protestant), care l-a invitat în țara noastră pe papa Francisc pentru a beatifica 7 episcopi greco-catolici. După cum relatează surse din cadrul Vaticanului, aceștia vor fi beatificați la Blaj, în mai 2019, pentru că „au refuzat să treacă la ortodoxie[10]

Tinerii seminariști care ies de pe băncile școlilor teologice greco-catolice au formate concepții de genul: „Biserica Greco-Catolică este o biserică a culturii”, „Biserica Greco-Catolică este o Biserică martiră”, „Biserica Ortodoxă e creată de Moscova”, „Comuniștii i-au băgat în închisoare pe episcopii greco-catolici pentru că au refuzat trecerea la ortodoxie”, etc.

Ținând seamă de motivul acestei beatificări, mă întreb retoric: Preoții și intelectualii ortodocși din ce motiv au făcut închisoare în perioada comunistă? Au refuzat și ei să treacă la ortodoxie? Episcopul ortodox Nicolae Popovici de la Oradea pentru ce a făcut închisoare, tot pentru că a refuzat să treacă la ortodoxie? Dar în Rusia, preoții și ierarhii ortodocși din ce motive au făcut închisoare? Tot pentru că au refuzat să treacă la ortodoxie?

Propagandiștii catolici din presa românească și din seminariile greco-catolice pun anumite evenimente neplăcute din perioada comunistă într-un context fals. Scopul este să discrediteze Biserica Ortodoxă și să creeze o imagine de martir Bisericii Greco-Catolice. Aceasta nu e doar opinia unor zelotiști catolici, ci o lucrare strategică bine gândită, de tip iezuit, susținută de Vatican. Unii așa-ziși intelectuali din România susțin teoriile greco-catolice, dar nu neapărat de dragul catolicismului, ci mai degrabă pentru că Biserica Greco-Catolică le oferă posibilitatea de a lovi „sub acoperire” în Biserica Ortodoxă. Așa se explică cum cei care scriu și fac reportaje în mass-media românească cu subiecte bisericești, sunt persoane care nu frecventează biserica, ci doar se ocupă de propaganda misionară, în cea mai mare parte fiind bine plătiți pentru aceste „servicii”.

Martiri pentru papă, nu pentru neamul românesc

Lupta Bisericii Ortodoxe cu comunismul nu a fost o luptă politică, ci una duhovnicească. Scopul nu era susținerea unor interese politice, ci mărturisirea unui crez autentic ortodox. Astfel se explică de ce unii clerici ai Bisericii Ortodoxe, care au fost în închisorile comuniste, azi au sfinte moaște care pot fi văzute. Asemenea și în Biserica Rusă. Moaște ale mucenicilor ortodocși au izvorât mir în timpul unor conferințe la Iași, icoana părintelui Justin Pârvu (17 ani de închisoare comunistă) a izvorât mir la una dintre aceste conferințe etc. Nu putem spune același lucru despre „martirii” catolici, din aceleași închisori, ale căror moaște nu le-a văzut nimeni. Nu contestăm suferințele minorității greco-catolice din închisori, dar acestea nu au fost mai mari și nici mai numeroase decât suferințele ortodocșilor.

Vaticanul are dreptul să își numească martiri câți dorește, dar asta nu înseamnă că sunt martiri ai neamului românesc, ci doar ai Bisericii Romei. Cei șapte ierarhi greco-catolici care vor fi beatificați la Blaj sunt: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hosu.

În acest context aș aminti afirmația episcopului Alexandru Rusu, de la Baia Mare, care pe patul de moarte spunea unui coleg de celulă: Spune-i Sfântului Părinte cum noi suferim și murim pentru Dumnezeu, pentru Papă și pentru mica nație din România”. Pentru cine au suferit ierarhii greco-catolici în închisori? Care este această mică națiune din România? Cu siguranță că cea catolică. Crezul lui Alexandru Rusu nu este o noutate, ținând seama că era cunoscut cu decenii în urmă pentru manifestările sale dușmănoase față de ortodoxie.

Alexandru Rusu este acela care, fiind membru în Parlamentul României, a cerut să se introducă orga în slujbele din bisericile greco-catolice din Ardeal, ceea ce făcea o apropiere și mai mare a uniaților de catolicism, ignorând discret diferențele dogmatice. Aceasta nu din simțăminte de bun român, ci mai degrabă din dorința de a apropia sufletul credincioșilor greco-catolici și mai mult de simțămintele romano-catolice. Nu contestă nimeni suferința sa în închisori, dar lupta sa a fost pentru papă, pentru catolicism, pentru un crez străin neamului românesc. E și aceasta o virtute, dar nu românească!

Un alt episcop greco-catolic care a suferit în închisorile comuniste era Iuliu Hosu. Acesta era, la fel ca alți ierarhi greco-catolici, surghiunit la o mănăstire ortodoxă, la Căldărușani. A putut fi vizitat de către credincioșii săi, iar la înmormântare au participat mulți dintre cei care l-au cunoscut, fiind înmormântat la cimitirul Belu. A murit la 85 ani (1970) lăsând testament să fie înmormântat de către un preot romano-catolic maghiar[11] deoarece aveau același crez: catolic. Aceasta arată că Iuliu Hosu era român, dar mai presus de aceasta era catolic. Unde a fost atunci lupta sa? Cui a slujit episcopul Hosu?

Episcopii Tit Liviu Chinezu și Ioan Suciu, au avut înclinații spre ordinul iezuit, absolvind studiile superioare la „Propaganda Fide”, de unde absolvenții erau trimiși în diferite zone, în special țările ortodoxe, pentru a face propagandă catolicizantă. De asemenea Traian Frențiu a absolvit studiile superioare la Budapesta, la școala Romano-Catolică unde funcționa o secție a ordinului „Propaganda Fide”. Se observă că ierarhii greco-catolici erau școliți în ordinele „Propaganda Fide” din Roma sau Budapesta, sub controlul total al autorităților stăpânitoare din acea perioadă.

Era o stare generală în rândul episcopilor greco-catolici din Ardeal să fie devotați papei mai presus de toate. Astfel, când papa le-a cerut să lupte pentru catolicism și păstrarea concordatului, au fost capabili să și moară pentru aceasta. A fost un exemplu de jertfă, dar nu pentru neamul românesc, ci pentru papă și catolicism.

Sfinții români

Biserica Ortodoxă are sfinți din toate perioadele, începând de la formarea poporului român, până în prezent. Acești sfinți sunt dovada incontestabilă a existenței ortodoxiei pe aceste teritorii, începând de la Sfântul Apostol Andrei și până la cei din temnițele comuniste, unii canonizați, iar alții în curs, unii cunoscuți, iar alții necunoscuți. Acești sfinți sunt din Biserica Ortodoxă, ei au trăit aici și au împărtășit românilor o bogăție duhovnicească foarte mare, fiind foarte apropiați de popor.

În urmă cu două secole Vaticanul a încercat să creeze un astfel de “sfânt” dar dosarul de beatificare a fost închis deoarece și-a dat seama că nu ar avea impact în popor. Persoana beatificată trebuia să fie un monah din Moldova, care a trăit o viață curată, după cum arată documentele catolice, și care s-a stabilit într-o mănăstire capucină din Italia. Numele său este Ieremia Valahul (1556-1625), fiind beatificat de către papa Ioan Paul II, la data de 30 oct. 1983. Nu are moaște așa cum au sfinții din Biserica Ortodoxă, nu se știu dovezi clare ale sfințeniei lui, decât că a trăit în asceză. Acest “sfânt” este prezentat printre românii romano-catolici din Moldova ca fiind un sfânt al românilor. Aceasta este o falsitate, deoarece Ieremia a trăit în erezie și s-a rupt de sufletul neamului său odată cu plecarea în Italia și adoptarea concepțiilor[12] și a modului de viață total diferit de cel al românilor.

De asemenea beatificarea unor episcopi greco-catolici care au suferit în închisorile comuniste are același context. Deși s-a pregătit o campanie de peste 20 de ani în presa laică românească de a fi acceptați ca martiri ai neamului, ei vor rămâne mai departe doar martiri ai catolicismului căci românii nu se vor putea transforma sufletește astfel încât să accepte “sfinți” declarați pe hârtie, dar care să nu aibă dovezi clare ale sfințeniei, cum ar fi sfintele moaște, minuni palpabile făcute de către aceștia, și mai ales evlavia populară. Evlavia populară ni se insuflă prin mass-media care, în cea mai mare parte este aservită propagandei catolicizante și anti ortodoxe.

Ce ascunde Vaticanul

Un lucru important despre care Vaticanul refuză să vorbească este documentul din 1939 semnat de câțiva episcopi greco-catolici, în care își exprimau intenția de a reveni la ortodoxie. Pe documentul original se văd semnăturile lui Traian Frențiu de la Oradea și Alexandru Rusu de la Baia Mare și a lui Iuliu Hosu[13]. Aceștia au semnat acel document cu nouă ani înainte de instaurarea comunismului dar, ulterior, la presiunile nunțiului papal, au revenit asupra deciziei.

La presiunile guvernului de la Budapesta, intenția de revenire la Biserica din care s-au desprins străbunii lor, nu s-a mai realizat. În perioada interbelică, când România se afla sub influența politicii europene, nu se putea pune problema revenirii acestora la ortodoxie, datorită presiunilor și amenințărilor comunismului, ceea ce arată că motivația beatificării acestor șapte ierarhi uniți nu poate fi nicidecum refuzul de a trece la ortodoxie, ci doar fidelitatea față de papă și Vatican. Deci, ei sunt martiri ai Vaticanului, nu a României.

De asemenea, încercări de revenire a greco-catolicilor la ortodoxie au fost și înainte de anul 1948. Prima încercare de revenire a fost a episcopului unit Inochentie Micu Klein care a vrut să revină la ortodoxie pentru că papa nu și-a ținut promisiunile. La presiunile regimului politic de atunci și a iezuiților care îi coordonau activitatea, nu a mai făcut-o murind în condiții grele, fiind arestat la Roma din ordinul papei. Au fost și alte încercări de revenire pe care le vom enumera cu alte ocazii.

Facem o scurtă prezentare a momentului istoric de la Blaj[14], locul unde cei șapte episcopi catolici vor fi beatificați. În 1848 la Blaj, o mare parte dintre greco-catolici au vrut să revină la ortodoxie. În acea perioadă nu a existat Partidul Comunist, ba chiar dimpotrivă, situația politică a acelor timpuri era favorabilă propagandei catolicizante, fiind sub ocupație austro-ungară. Nimeni dintre cei implicați în beatificarea celor șapte episcopi, care sunt declarați martiri pentru că „au refuzat să treacă la ortodoxie”, nu amintește de încercarea de revenire la ortodoxie a celor care au participat la Marea Adunare de la Blaj, din Ardeal. Atunci, unitul August Treboniu Laurian spunea: „…să se adune românii, fără deosebire de uniţi şi neuniţi. Cereţi arhiepiscop românesc în Transilvania. Stricaţi unirea cu catolicii”. De asemenea unitul Constantin Romanul Vivu îndemna pe români: „să se șteargă diferența aceasta religioasă şi să fie toţi una”. Ierarhii uniţi s-au împotrivit iar după înăbușirea revoluției autorităţile austriece şi maghiare nu au lăsat să se pună în aplicare această doleanţă. Cu toate presiunile făcute, au revenit la ortodoxie (în 1848) numeroase parohii din părţile Aradului constrânse la uniaţie, în 1834, de episcopul unit Samuil Vulcan de la Oradea.

În concluzie…

Mihai Eminescu spunea că a fi român este echivalent cu a fi ortodox. Acum se încearcă asocierea românismului și cu catolicismul, prin fabricarea unor falși martiri naționali, care sunt doar martiri ai Vaticanului. Se observă intenția Vaticanului de a introduce în istoria României “martiri ai neamului” cu dorința diluării asocierii dintre românism și ortodoxie. Catolicismul a susținut întotdeauna interesele iredentiste maghiare în Ardeal, martirizându-i pe români de-a lungul istoriei, iar acum ne prezintă posibilitatea introducerii în istoria României a unor „martiri” care au luptat pentru catolicism, nu pentru neamul românesc. Aceasta se oglindește și prin programul pe care papa Francisc l-a ales pentru vizita care urmează să o facă în România.

[1] Nichifor Crainic, „Tribuna”, Cluj, 19 iulie, 1990, pg. 6;

[2] Vezi Eftimie Mitra, „Concordatul Vaticanului cu România, un act politic votat în Parlamentul României în detrimentul Statului Român și a Bisericii Naționale”, Ed. ASTRADROM, Oradea, 2016, pg. 77-112;

[3] Amănunte despre spionajul feţelor bisericeşti catolice, Vezi şi la O. Ghibu „Politica religioasă şi
minoritară a României”, Cluj, 1940, şi „Ordinul franciscanilor conventuriali «minoriţii» din Transilvania”,
vol.  I-II,  Bucureşti 1937.  Vezi  Onisifor  Ghibu,  „Acţiunea  catolicismului  unguresc  şi  a  Sf. Scaun în România întregită”, Cluj 1934: Acest subiect îl va constitui o lucrare aparte.

[4] Cf, Dr. I. Kosutany, Egyhazjog. Ed. III Cluj, 1906, pg. 552, 554 şi 574, vezi şi Dr. Terfi Gy. Vallasugy (colecţie de legi), Budapesta 1911 pg. 490. apud. Mateiu Ion, „Valoarea concordatului încheiat cu Vaticanul”, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1929, pg. 51;

[5] Scrisoarea a fost adresată de către împăratul Iosif al II-lea, episcopului Samuil Vulcan de la Oradea, referindu-se la episcopia ortodoxă de la Arad al căreu scaun episcopal era vacant. Textul scrisorii de mai sus poate fi găsit în „Monografia Crișanei”, Oradea, 1936 precum și în „Istoria bisericească a românilor bihoreni”, de Ștefan Lupșa, Oradea, 1935, pg. 127-128.

[6] Dintre ei amintim pe Gheorghe Sincai, Petru Maior etc…

[7] Fragment din hotărârile conciliului greco-catolic din Ardeal, întrunit pentru a treia oară la Blaj, în anul 1900. Reprezintă poziția oficială a Bisericii Unite cu Roma și nu doar simple afirmații particulare ale unor preoți sau ierarhi.

[8] La ultimul recensământ din România, greco-catolicii aveau aproximativ 200000 credincioși. În majoritatea parohiilor greco-catolice de la sate, în Ardeal, un preot are în medie 10-15 credincioși.

[9] Vaticanul, prin ierarhii uniți din Ardeal, insistă ca Biserica Greco-Catolică să fie considerată Biserică Națională, chiar dacă nu au un procent însemnat. Astfel se încearcă crearea unei imagini de Biserică românească, dar care în realitate să fie condusă și dirijată de Vatican. În acest context Biserica Ortodoxă Română are independență din toate punctele de vedere, având autonomie proprie, singurul lucru prin care este în comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe Locale este învățătura de credință.

[10] Ziar Adevarul https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/eveniment-istoric-blaj-papa-francisc-beatifica-sapte-episcopi-greco-catolici-murit-inchisorile-comuniste-1_5c4197b2df52022f75bf79de/index.html

[11] De amintit că în urmă cu 31 ani (1939) Iuliu Hosu a avut o intenție de revenire la ortodoxie, împreună cu încă câțiva episcopi greco-catolici. Aceasta arată că era oscilant în crezul său, în cele din urmă preferând să moară slujind catolicismului maghiar pe care îl punea mai presus decât conștiința națională românească. Menționăm că în acea perioadă în România, la fel ca și azi, existau și preoți romano-catolici de naționalitate română.

[12] Concepțiile catolicismului sunt diferite față de cele românești din acea perioadă, deoarece românii aveau un mod de viață influiențat de gândirea ortodoxă, care predomina puternic pe teritoriul României în acei ani. A fi numit „sfânt român” ar fi trebuit să aibă convingerile pe care le avea poporul român în perioada respectivă. Sfinții români pe care îi are Biserica Ortodoxă au existat în toate perioadele, având continuitate de la formarea poporului Român până în prezent. Acest Ieremia este un „sfânt” al catolicilor, dar nu și al românilor.

[13] https://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2014/10/21-octombrie-revenirea-greco.html

[14] În 3-15 mai 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, a avut loc o întâlnire importantă a românilor ardeleni. Ei cereau reabilitarea Mitropoliei ortodocxe desființate de habsburgi și revenirea uniaților la ortodoxie. Acest lucru nu s-a mai întâmplat deoarece răscoala a fost înabușită de către autoritățile maghiare care nu au admis revenirea uniților la ortodoxie. Aceasta s-a întâmplat cu 100 de ani înainte de instaurarea comunismului în România. Subiectul fiind vast, asupra sa vom reveni cu un studiu separat.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 60, în curs de apariție)

 



PACTUL GLOBAL PENTRU MIGRAȚIE – UN ACT DE ÎNALTĂ TRĂDARE NAȚIONALĂ


de Monahia Gavriila

PLANUL „KALERGI” DE COLONIZARE A EUROPEI

„Viitorii locuitori ai «Statelor Unite ale Europei» nu vor mai fi oamenii vechiului continent, ci o specie de suboameni, produsul mixării raselor europene, negroide și asiatice. Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea treptat ca urmare a eliminării spațiului și timpului. Rasa eurasiatică-negroidă va fi rasa viitorului, similară la aspect cu vechii egipteni și va înlocui diversitatea popoarelor și indivizilor (…). Ne-am propus să transformăm europenii într-o rasă metisă”, scria Richard Coudenhove Kalergi (1894-1972), fondatorul mișcării „Paneuropeana” de la Viena din anul 1922, în cartea sa Praktischer Idealismus (Idealismul practic).

Ideologia rasistă antieuropeană a lui Kalergi, axată pe câteva ținte precise, precum abolirea dreptului popoarelor la autodeterminare prin stimularea mișcărilor etnice separatiste și încurajarea imigrărilor în masă, eliminarea principiului egalității tuturor în fața legii și evitarea oricărei critici la adresa minorităților, încurajarea căsătoriilor interrasiale, a fost sprijinită de trepădușii globalizării din guvernele oficiale de la al doilea război mondial încoace. Cu toate că politicile planului Kalergi vizează clar genocidul popoarelor Europei prin tolerarea și acceptarea imigrației în masă, paradoxal, o dată la doi ani, în onoarea lui, se acordă Premiul European Coudenhove Kalergi. Printre distinșii premianți se numără și cancelarul Germaniei, Angela Merkel care, de curând, declara că Germania, până în anul 2050 va primi milioane de imigranți arabi: „Nu pot să accept o situație în care unele țări refuză să găzduiască refugiați pe teritoriul lor”, se impacienta anul trecut cancelarul Germaniei, referindu-se la țări precum Polonia și Ungaria care refuzau să participe la planul diabolic de anihilare completă a identității popoarelor și de transformare a lor într-o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică și culturală. „Acest fapt contrazice spiritul Europei. Vom depăși acest refuz. Va dura ceva timp, dar cu răbdare vom reuși să avem o politică europeană unită în această privință”, mai adăuga Merkel. Conform raportului Population division („Divizarea populației”), difuzat în ianuarie 2000 de către Departamentul economic și social al ONU la New York, ideea amestecării raselor se reiterează, așa cum o gândise Kalergi: „emigrări la schimb, o soluție pentru populațiile în declin și îmbătrânite. Europa ar avea nevoie de 159 de milioane de imigrați până în 2025”.

CONFERINȚA DE LA MARRAKECH – UN ALT PAS CĂTRE ERODAREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE

Din nefericire, Conferința interguvernamentală a ONU de la Marrakech (Maroc), desfășurată în zilele de 10-11 decembrie 2018, cu participarea a peste 150 de țări între care și România, în vederea adoptării Pactului global pentru o migrație sigură, ordonată și reglementată, s-a structurat în jurul acelorași principii directoare și așa-zis umanitare ale Uniunii Europene de la Bruxelles prin care, după unii, se pune la cale cel mai mare genocid din istoria omenirii. La o primă lectură, Pactul care succedă Declarației Euro-Africane de la New York din 3 mai 2018, ce descria migrația ca „un fenomen necesar, benefic și favorabil ce contribuie la dezvoltarea globală”, pare a fi o nevinovată declarație de prietenie și ajutor reciproc între statele-membre pentru a proteja imigranții, indiferent de originea sau scopul lor. Însă, paragrafe precum: „Trebuie să salvăm viețile migranților și să îi protejăm. Trebuie să permitem migranților să devină membrii cu drepturi depline în societățile noastre; să scoatem în evidență contribuțiile lor pozitive; să promovăm includerea migranților și coeziunea socială” (Pactul ONU pentru Migrație, pg. 13) sau „Refugiații și migranții sunt îndreptățiți acelorași drepturi universale ale omului și libertăți fundamentale, care trebuie întotdeauna respectate, protejate și îndeplinite” (Introducere, alin. 4), ne fac să credem că, în realitate, nu se urmărește decât crearea unei legislații internaționale care să favorizeze imigrația ilegală în masă, în ciuda gravelor probleme sociale, a creșterii violenței și a infracțiunilor pe care aceasta le generează în țările care, deja, au acceptat-o. Continue Reading »



SINAXAR 18 MARTIE. Mărturie despre mireasma moaştelor Sfântului Nicolae Velimirovici


de Daniil  Eșanu 

Sfinții și pruncii sunt pildele noastre vii și oglinzile nepărtinitoare ale păcatelor noastre. Încercând să ne raportăm la ei,  după poruncile Domnului (1 Petru 15-16/Matei 18, 3), aflăm cât de superficială ne este credința, cât de firavă – nădejdea și cât de puțină – dragostea. Straniu lucru este mintea care categorisește pruncii în buni și răi și ortodoxul care cinstește sfinții lui Dumnezeu din toată lumea după socotelile sale regionale.

Am văzut în România oameni care din pricina unor nemulțumiri legate de relațiile diplomatice și bisericești cu frații sârbi, au ajuns, ușor-ușor, la un fel de nemulțumire generalizată față de poporul sârb. Mai limpede spus, până și sfinții sârbi au, în ochii unora niște … „hibe”. Spre exemplu, Sfântul Iustin Popovici este „prea îndârjit împotriva ecumenismului și în încrâncenarea lui”, zic unii, „poate subzista păcatul mâniei”. Sfântul Nicolae Velimirovici este „prea apocaliptic, prea face paradă de harisma înainte-vederii ca să sperie Europa”, și în această atitudine „prea se face simțit ego-ul sârbesc anti-european”.

Fără îndoială că astfel de „opinii critice” cu cât vin mai de sus, cu atât pot dezorienta mai tare. Ba, peste toate, o atitudine fariseică pare că pune stăpânire peste o seamă de ortodocși români. Adeseori, – poate ați auzit și dvs. – noi  ortodocșii români, ne socotim „über alles”, mai presus de toți ortodocșii din răsărit și din apus. Adunate și amestecate, astfel de opinii m-au bulversat într-o vreme și m-au întristat. Îmi intrase la inimă Sfântul Nicolae Velimirovici și când am auzit pe cineva contestându-i sfințenia, din pricini omenești, prea omenești, am dorit să ajung la Lelici, la sfintele sale moaște pentru a mă lămuri definitiv.

Cei care au studiat viața Sfântului Nicolae Velimirovici (1881-1956), au putut descoperi o suită de asemănări între urcușul duhovnicesc al acestui sârb deosebit și cel al ucenicului său iubit, Sfântul Iustin Popovici (1894-1979). Dar cei care l-au iubit pe Sfântul Nicolae și i-au fost aproape, au descoperit asemănări și mai profunde cu Sfântul Sava al Serbiei (1174-1236). De aceea, Sfântul Iustin Popovici îl vedea pe Sfântul Nicolae drept urmașul în duh al Sfântului Sava. Prin viețile lor, acești trei mari sfinți sârbi au legat neamul lor de Împărăția cerurilor, dar au avut grijă să lase în urmă și frumoase pricini de comuniune în Hristos a popoarelor sârb și român.

Pentru un pelerin, drumul până la Lelici este o încercare a voinței. Sute de kilometri, munți, serpentine nenumărate. Pe drum mă gândeam că în toată Serbia zilelor noastre n-am mai văzut nicio casă fără etaj. Nici la Lelici nu am văzut, afară de cea mai frumoasă casă din sat, casa natală a Sfântului Nicolae. Acolo m-a lăsat fără grai opera sa completă, cam 12 volume cu sute de pagini format A4 fiecare. În frumoasa biserică ctitorită de Sfântul Episcop Nicolae, care se află la 100 de metri de casa natală, se găsesc sfintele sale moaște. Noi am ajuns seara la Lelici.

A doua zi am participat la Sfânta Liturghie. Slujea un nepot de-al Sfântului Nicolae. Când am ajuns la Crez, părintele s-a oprit, s-a uitat la noi și ne-a rugat să spunem Crezul în limba română. Doamne, ce moment a fost acela! Sfântul Nicolae dorea să ne primească în biserica sa pe limba noastră. Apoi, deși nu era obiceiul să se deschidă în acea zi spre închinare racla sfântului, părintele a deschis-o. Când ne-am închinat, o mireasmă deosebită ne-a luat parcă în brațe. Asemenea îmbrățișare sfântă am mai trăit la racla Sfântului Simeon de la Hilandar, la cea a Sfântului Dimitrie de la Salonic și la cea a Sfântului Teodosie de la Brazi. În acea mireasmă a Sfântului Nicolae era pace, dragoste, adevăr și îndemnul de a ierta pe oricine pentru Învierea cea de Apoi.

(Articol publicat în Revista Atitudini, Nr. 22)



A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 59, dedicată Părintelui Atanasie Ștefănescu


Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 59, dedicată Părintelui Atanasie Ștefănescu

Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 59, dedicată Părintelui Atanasie Ștefănescu

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 59, dedicată Părintelui Atanasie Ștefănescu

 

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

 

SUMAR

Editorial: VA FI UCRAINA SÂMBURELE UNEI NOI SCHISME PAN-ORTODOXE?
de Ieromonah Eftimie Mitra

8. PĂRINTELE ATANASIE ŞTEFĂNESCU DE LA MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ, NEOBOSITUL ATLET AL LUI HRISTOS

20. DIN EPISTOLELE PĂRINTELUI ATANASIE MOR NUMAI CEI CARE NU CRED ÎN DUMNEZEU, CEILALŢI ADORM NUMAI

22. PĂRINTELE JUSTIN PĂRVU: „CRUCEA E SIMBOLUL SUFERINŢELOR, AL ÎNDATORIRILOR NOASTRE FAŢĂ DE DUMNEZEU, FAŢĂ DE SOCIETATE, FAŢĂ DE NOI ÎNŞINE”

28. PR. PROF. VASILE PĂVĂLEANU: PĂRINTELE JUSTIN ERA ACELA CARE ZIDEA BISERICA DIN SUFLETUL OMULUI ÎN PLINĂ PERIOADĂ COMUNISTĂ

36. PĂRINTELE ARHIMANDRIT HARITON NEGREA: „PĂRINTELE JUSTIN DIN LUCRURI MICI OFEREA BINECUVĂNTĂRI MARI”

41. PĂRINTELEJUSTIN PĂRVU – O SUTĂ DE ANI DE LA NAŞTERE. EVOCĂRI SELECTIVE

49. ARHIM. JUSTIN PĂRVU ÎN DIALOG CU PR. CRĂCIUN OPREA DESPRE VINDECAREA VIEŢII DUHOVNICEŞTI „S-A RĂCIT DRAGOSTEA DUPĂ DUMNEZEU, S-A RĂCIT DORUL DUPĂ DUMNEZEU, S-A RĂCIT DORUL DUPĂ VIAŢĂ DESĂVÂRŞITĂ”

61. SCRISOARE A MĂRTURISITORULUI DIN TEMNIŢELE COMUNISTE, TOADER POPESCU, CĂTRE PĂRINTELE JUSTIN PĂRVU

63. GHEORGHE ŞUFARU, FOST DEŢINUT POLITIC: TREBUIE SĂ TRĂIM CEEA CE TEORETIZĂM! SĂ FIM AŞA CUM AR TREBUI SĂ FIM!

69. PREOT MIHAI IORDĂCHESCU: RĂNDUIALA DUHOVNICEASCĂ A POSTULUI MARE DE LA TRIOD LA ÎNVIERE

78. DL. MARIN RĂDUCĂ, FOST DEŢINUT POLITIC: „EU NU POT LUPTA PENTRU ÎNVIEREA NEAMULUI MEU, DACĂ NU ÎNVIEZ MAI ÎNTÂI EU”

86. P.S. IGNATIE, EPISCOPUL HUŞILOR: EPISCOPUL MARTIR GRIGORIE LEU – MIRACOLUL CONŞTIINŢEI EPISCOPIEI HUŞILOR

93. BULETINELE ELECTRONICE ÎN ROMÂNIA – UN ALT PAS CĂTRE DICTATURA BIOMETRICĂ de Monahia Gavriila

97. PARTENERIATUL CIVIL: PROPUNERI LEGISLATIVE ÎMPOTRIVA MORALEI CREŞTINE PRIN CARE SE SUBMINEAZĂ FIINŢA NEAMULUI ROMÂNESC
de Lt. Comandor (r) Aurelian Chirica

Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

 



Părintele Justin Pârvu: grabnic ajutător întru necazuri. „NU DEZNĂDĂJDUI! ȚINE-TE DE POALA LUI DUMNEZEU!”


„NU DEZNĂDĂJDUI! ȚINE-TE DE POALA LUI DUMNEZEU!”

L-am cunoscut pe Părintele Justin în anii 2000-2001. Veneam la Petru-Vodă în fiecare an de 3-4 ori, din Oradea, cu diferite persoane, având foarte multe probleme. Eu sunt văduvă, soțul meu a murit la 45 de ani. Era consilierul primarului din Oradea, avea două Facultăți, vorbea patru limbi străine și a fost nepotul preotului Petru Vasilescu care a făcut și el temniță ca Părintele Justin, chiar dacă nu în aceleași închisori, în același timp. Pr. Petru Vasilescu este scris pe piatra memorială la Aiud, acolo jos, în monument.

Când am ajuns pentru prima oară la Părintele Justin, eram într-un moment foarte greu din viața mea. În 2003 soțul meu suferise un infarct și 40% din mușchiul inimii lui era afectat. A mai trăit încă trei ani până în 2006 spre 2007 și la sfârșitul anului, chiar de Anul Nou, l-am înmormântat. În perioada aceasta, veneam foarte des la Părintele, care ne dădea nenumărate sfaturi. Părintele mi-a spus: „Nu deznădăjdui! Ține-te de poala lui Dumnezeu!”. Mi-a dat Acatiste și Paraclise, iar la Psaltire mi-a spus că nu e suficient să citesc o catismă, ci să citesc trei catisme, întrucât Dumnezeu vrea ca eu să duc o văduvie curată. Cu ajutorul rugăciunilor Părintelui, cu ajutorul Maicii Domnului, am putut să îmi mențin această curăție după moartea soțului meu.

Altădată am venit la dânsul când era gata să fiu dată afară din serviciu. Lucram ca administrator, director de piață și când s-a schimbat conducerea, cei mai vechi, cum am fost și eu, am fost obligați să susținem un examen. Examenul din legi nu era o problemă, dar de examenul din calculator ne era frică, în ideea că generația mea nici nu auzise de mouse, darămite de calculator. Am venit disperată la Părintele și am zis: „Părinte, mă dă afară!”. S-a uitat la mine, de sus până jos și a zis: „Nu deznădăjdui! Rămânem pe loc! Rămânem pe loc! Rămânem pe loc!”, de trei ori. Am venit acasă și am văzut cum opt colegi de ai mei au fost dați afară, apoi alți 16. Într-o săptămână un coleg de al meu mi-a arătat un pic la calculator și am învățat programul în câteva zile, iar la examen săgeata calculatorului s-a dus exact pe deschiderea programului și am ieșit cu felicitări. Îi mulțumesc Părintelui și acum când nu mai este printre noi și mulțumesc Maicii Domnului și Domnului Iisus Hristos pentru că ei sunt care m-au ajutat, pentru rugăciunile Părintelui Justin.

Într-o zi am venit la Părintele și i-am zis: „Părinte, acum sunt văduvă, dar tot umblând prin spitale cu soțul meu, pe fiul meu l-am scăpat din mână. A luat-o razna”. „Roagă-te, citește Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, al Sf. Nicolae”. Zic: „Ajutați-mă! Rugați-o pe Maica Domnului să mă ajute, să îi găsească fată să se însoare, Părinte!”. S-a uitat la mine lung, n-a spus nimic, iar după ce am venit la 40 de zile sau după câtva timp, zice către mine: „Soacră mare, soacră mare, soacră mare!”. „Ce zice Părintele ăsta?!”, mă gândeam eu, că fiul avea o grămadă de relații, dar nu voia să se însoare. Ei, s-a întâmplat după trei ani de zile: „Soacră mare, soacră mare”…

Odată, a venit la mine la serviciu o fostă subalternă de a mea și a adus un astrolog, iar eu l-am întrebat pe astrolog și de fiul meu. Mă mai uitam și la televizor pe la horoscoape. Apoi am venit și i-am spus Părintelui ce am făcut. Așa s-a supărat pe mine, că a zis: „Acasă tu nu mai pleci! Trei zile te duci lângă icoană la Mănăstirea Paltin și stai lângă icoana Maicii Domnului și citești Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului și ceri iertare de la Maica Domnului pentru faptele tale! Păi, ce facem?! Ori cu Dumnezeu ori cu mamona?! Ce-i aici?!”. De atunci nu mi-a mai trebuit să ascult de astrologi și horoscoape.

Când fiul meu a făcut un lipom de grăsime, am venit la Părintele și am zis: „Părinte, uitați, medicii ce spun, că ar fi ceva tumoare, acolo”. Părintele m-a trimis la mama Ana de la Borca și mi-a dat un sac de plante și niște unguente. Fiul meu le-a folosit și după câteva zile a mers la operație, la un medic din Oradea. După operație, medicii mi-au spus că e posibil să fie tumoare benignă. L-am sunat la telefon pe Părintele care a zis să nu mă tem și niciodată să nu mă tem de nimic. „Nu te teme! – zice – Roagă-te! Roagă-te!” și când a venit analiza peste o lună de zile – vă dați seama cum a fost inima mea – rezultatul a fost negativ și de atunci nu s-a mai întâmplat nimic. Lăudat fie Dumnezeu!

Altădată am venit la Părintele, vrând să-i las mai mulți bani. Părintele a ales din ce i-am dat o bancnotă, cea mai mică, iar pe cea mai mare a pus-o între palme. S-a uitat în sus, a binecuvântat-o și a zis: „Asta o ții în casă, pentru că tu ești mână largă, să ai spor în casă și de acum înainte când vii, te duci la maici, la Mănăstirea Paltin, că acolo sunt copii și sunt bătrâni, sunt doi preoți și ține-te de ei!”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut niște cojoace pentru mai mulți preoți, printre care și un preot de la Petru-Vodă. Lucrând la piață, am avut tangență cu mici meseriași și noaptea, după ce am dat acele cojoace mai multor preoți, l-am visat pe Părintele Justin cu cojocul pe dumnealui. A venit și s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. Atunci mi-am dat seama că Părintele mi-a mulțumit pentru gestul pe care l-am făcut. Și mi-am amintit cum mă îndruma tot timpul: „Milostenie, rugăciune, post! Milostenie, rugăciune, post, Psaltire!”. Dacă ne ținem de acestea nu avem de ce să ne fie frică. Amin!                                                                                                                                                                                            Persida Vasilescu, Oradea

(Material preluat din Revista Atitudini Nr. 58)