Posts Tagged 'atitudini'


Revista Ortodoxă ATITUDINI nr. 68


Tache Rodas în Revista Ortodoxă ATITUDINI nr. 68

Revista Ortodoxă ATITUDINI nr. 68

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 68

 

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

 

SUMAR

 

Editorial

DAN GRĂJDEANU: AVEM DREPTUL
SĂ NE APĂRĂM COPIII ÎMPOTRIVA
SEXUALIZĂRII JUVENILE!

6. CONSTANTIN RODAS – MĂRTURISITORUL NEÎNVINS, CU SUFLET DE COPIL ȘI SÂNGE DE MARTIR

20. TACHE RODAS: CUVINTE DE FOLOS ÎNCREDINȚATE MAICILOR DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ

25. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: CUVINTE DUHOVNICEȘTI
„A FUGI DE SUFERINȚĂ ÎNSEAMNĂ A LEPĂDA CRUCEA LUI HRISTOS“

29. DR. LUMINIȚA ȘIPOȘ: DOR DE PĂRINTELE JUSTIN, SFÂNTUL ROMÂN CU OCHII DE CER

31. PĂRINTELE GAVRIIL, STAREȚUL MĂNĂSTIRII AIUD: „SĂ VĂ ÎNCĂRCAȚI ORI DE CÂTE ORI AVEȚI POSIBILITATEA, DE ACEST HAR DE LA AIUD, ACUM AVÂNDU-L ȘI PE BĂDIA TACHE AICI, LA RÂPA ROBILOR!“

39. DE VORBĂ CU DR. PSIHIATRU GALINA RĂDULEANU: „NOI AM DEZLĂNȚUIT STIHIILE, RĂUL S-A DEZLĂNȚUIT
ȘI AM CREAT DEZECHILIBRE ÎN NATURĂ“

49. VASILE IAMANDI, LUPTĂTOR ANTICOMUNIST: „SĂ CREZI, SĂ SPERI, SĂ AJUȚI ȘI SĂ IUBEȘTI!“

56 IN MEMORIAM PĂRINTELE PROCLU NICĂU
„AM CUNOSCUT SFINȚI“

62. PĂRINȚI DUHOVNICEȘTI DESPRE VACCINUL ANTI-COVID ȘI BIRUINȚA ASUPRA BOLII

71. EFECTELE PSIHOLOGICE ALE MĂSURILOR DE DISTANȚARE ANTI-COVID
de Anișoara Melnic

75. FAȚA NEVĂZUTĂ A VACCINĂRII ANTI-COVID ÎN OPINIA UNOR EXPERȚI DIN LUMEA MEDICALĂ

82. VACCINUL ÎMPOTRIVA CORONAVIRUSULUI ȘI DEMISTIFICAREA LUI
de Monahul Pavel Aghioritul, doctor în biologie moleculară și biomedicină

89. ASPAZIA OȚEL PETRESCU: „O IUBIRE CARE DĂ TOTUL
ȘI CARE NU CERE NIMIC. UN OM CARE POATE SĂ IUBEASCĂ ÎN FELUL ACESTA, ESTE INTANGIBIL“

96. SFÂNTUL CARE MI-A SCHIMBAT VIAȚA: PĂRINTELE EVGHENIE HULEA
de Gabriel-Andrei Timofte

99. ÎNALTUL ÎNALT ȘI SF. M. MC. MERCURIE
de Marcel Bouruș

 

Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

    Nume *

    Email *

    Telefon *

    Mod de livrare * PostaCurier

    Adresa de livrare *

    Comanda dvs. *

    Rezolvați operația de mai jos *

    Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

    Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

     



    Victor Roncea: Eminescu, Ziaristul – ucis de 132 de ani


    Eminescu a fost ucis de trei ori, ultimul act derulându-se continuu, de 132 de ani încoace. La 33 de ani, uciderea publică, moartea civilă, când a fost interzis, arestat, eliminat din presa şi, ulterior, internat la nebuni. La 39 de ani, când a fost asasinat la Sanatoriul Sutu. Şi, de la înmormântarea sa – când pentru prima oara s-a inoculat ideea că Eminescu trebuie să rămână generaţiilor viitoare doar ca poet, şi nu ca ziarist, luptător şi gânditor naţional – şi până astăzi. Emblematic, Eminescu a fost ucis în strada Plantelor, loc unde acum se află Colegiul Noua Europă, al lui Andrei Pleşu, care din 1989 încoace se ocupă cu re-uciderea publică a lui Eminescu. Sfidându-i pe toţi ucigaşii săi, Eminescu renaşte an cu an în fiecare conştiinţă şi suflet românesc.

    În apărarea sa s-au ridicat, de la bun început, prietenii şi apropiaţii. Însă de abia după 20 de ani s-a reuşit publicarea unui „Omagiu” dedicat personalităţii şi vieţii sale. „Omagiul gălăţenilor” din 1909, coordonat de Corneliu Botez, are o importanţă deosebită, din mai multe puncte de vedere, şi încă poate reprezenta un model de îmbinare a mozaicului critic întrebuinţat. Mai întâi, pentru că este primul astfel de album de anvergură, deschizând o serie de-a dreptul glorioasă. Îl va însoţi de aproape „Eminescu comemorativ”, al lui Octav Minar, tot din 1909 dar lucrarea unui singur autor, şi abia mai târziu se va alinia acestor gesturi Constanţa cu albumul său, sau Bucureştiul, Iaşul, etc. Conform obiceiului nescris după care textele din asemenea lucrări colective nu sunt reluate, sau sunt reluate foarte rar de către autori în lucrări proprii, informaţia  se găseşte numai în ele, şi aici constă iarăşi valoarea „Omagiului…” lui Corneliu Botez, din care vă prezentăm în „Atitudini”, în premieră, câteva pagini în facsimil.

    mihai eminescuEminescu interzis la Muzeul Literaturii

    Marea importanţă a acestui album constă în anvergura evenimentelor culturale pe care le-a creat. În 1909, la 20 de ani de la moartea lui Eminescu, prin campania de presă dusă de Corneliu Botez în jurul apariţiei cărţii sărbătorile eminesciene devin dintr-o dată naţionale, adică se organizează în toate oraşele mari sau mici ale ţării, şi chiar în provinciile româneşti din jurul României politice; ba chiar în marile capitale ale Europei, începând cu Parisul, Capitala Luminilor bătrânului continent. Se ajunge la această situaţie pentru că autorii cărţii au încă un scop pe lângă acela al difuzării propriu zise: ei lansează liste de subscripţii pentru cumpărare şi alte donaţii – explicând că intenţionează să strângă o sumă suficientă de bani pentru a-i ridica o statuie lui Eminescu la Galaţi. Se constituie un Comitet de organizare, se dau publicităţii Dări de seamă privind strângerea banilor, alegerea machetei, amplasarea statuii, se organizează serbări pentru strângerea de fonduri suplimentare – într-un cuvânt se creează o adevărată emulaţie în jurul evenimentului. Apelul acestui Comitet condus de Corneliu Botez se publică la 28 martie 1909 în ziarul „Dimineaţa” din Bucureşti  –  şi este amplu reluat de către presa din întreaga ţară – astfel că, până la 14 iunie 1909, când apare cartea şi se programase sărbătoarea gălăţenilor, chestiunea devine eveniment local mai peste tot în ţinuturile locuite de români.

    Din păcate, acelaşi lucru nu s-a putut realiza anul acesta pentru Eminescu. Dimpotrivă: o manifestare pentru omagierea „Românului absolut” a fost interzisă chiar la Muzeul Literaturii, una dintre instituţiile culturale naţionale pe care au pus mâna noii ocupanţi ai României, de fapt aceiaşi de la momentul uciderii lui Eminescu până astăzi. 

    Ziaristul şi apoi poetul

    Acest album al lui Corneliu Botez mai este, însă, important prin ceva – şi anume prin ceea ce-i lipseşte. Într-adevăr, din opera lui Mihai Eminescu lipseşte, aici, ziaristica – iar despre condiţia ziaristului se spun doar lucruri convenţionale, terne. Or, dezbaterea de presă care însoţeşte apariţia cărţii, sărbătorile de la Galaţi şi din ţară din 1909, apoi sărbătoarea dezvelirii statuii din 1911 –  este concentrată mai ales pe rolul de ziarist al lui Mihai Eminescu. Vom urmări această dezbatere – care va duce, în final, la ediţii semnificative din opera eminesciană – culminând cu ediţia girată de A.C. Cuza, lucrată de un colectiv de filologi ieşeni şi năzuind tocmai echilibrarea operei lui Mihai Eminescu, adică alăturarea ziaristicii la poezie, proză, teatru etc.

     Procurorul Botez, pentru România Mare

    Despre Corneliu Botez se ştiu în general puţine lucruri – şi bănuim că uitarea s-a aşternut asupra sa şi dintr-un motiv cu adresă ca să zicem aşa scriitoricească. Într-adevăr, ca  înalt demnitar în justiţie, el va instrumenta, în 1919, faimosul proces al colaboraţioniştilor ce-i va duce după gratii pe ziariştii din Bucureşti care au colaborat cu forţele germane de ocupaţie între 1916-1918 – între ei, Tudor Arghezi şi Ioan Slavici, ultimul cunoscut pentru implicarea sa în conspiraţia austro-ungară anti-Eminescu. Aceştia vor fi graţiaţi de Regele Ferdinand (şi la presiunea ziarelor) dar Corneliu Botez rămâne legat de amintirea procurorului. După 1918 va lucra intens, ca membru în Consiliul legislativ, la unificarea legislativă a  României Mari, proces dificil dar foarte important pentru sudarea unirii Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei la patria mumă. Se născuse în 1870, îşi luase licenţa în drept la Bucureşti în 1891- şi va face carieră strălucită ca jurist. A fost membru al „Institutului Social Român” şi preşedintele secţiei de studii juridice din acest institut, precum şi preşedintele secţiei juridice la „Institutul  de Ştiinţă Administrativă”. Între 1919-1920 a fost secretar general în Ministerul justiţiei. Va trăi până în 1928. Continue Reading »



    Revista Ortodoxă ATITUDINI nr. 67


    BIO Paltin

     

    A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 67

    Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

    email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

    SUMAR

     

    Editorial
    CONSTANTIN (TACHE) RODAS, BIRUITORUL
    de Monahia Fotini

     

    8. SF. PORFIRIE KAVSOKALIVITUL, NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI – CHIPUL DESĂVÂRȘIT AL BUCURIEI DE A TRĂI CU HRISTOS

    22. PĂRINTELE PORFIRIE: SFATURI PENTRU O VIAȚĂ PLINĂ DE IUBIRE ȘI DE BUCURIE

    27. SFÂNTUL PORFIRIE – UN ÎNAINTE-VĂZĂTOR ȘI MARE FĂCĂTOR DE MINUNI ÎNTÂMPLĂRI MINUNATE DIN RELATĂRILE  UCENICILOR

    31. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „SĂ NE ÎNTĂRIM UNII PE ALȚII SĂ PUTEM SUPRAVIEȚUI ÎN ACEASTĂ REALITATE DURĂ!“

    35. „JERTFA ESTE BAZA PENTRU SALVAREA ACESTUI NEAM“ DE VORBĂ CU FOSTUL DEȚINUT POLITIC, NICULAI CHISELEF

    45. PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN ȘI FAMILIA CREȘTINĂ
    de Monahia Gavriila

    49. ZĂBRELE LA FEREASTRA NĂDEJDII DE VORBĂ CU FOSTUL LUPTĂTOR ANTICOMUNIST, MIREL STĂNESCU

    57. PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU: „TRĂIM îNTR-O LUME îN CARE CREȘTINISMUL NU ESTE APLAUDAT, NU ESTE IUBIT“ PREDICĂ LA PRĂZNUIREA SF. ARHIDIACON ȘTEFAN

    63. î.P.S. AMFILOHIE RADOVIC, MITROPOLITUL MUNTENEGRULUI ȘI APĂRĂTORUL ORTODOXIEI îN VREMURI DE RESTRIȘTE

    67. DR. GALINA RĂDULEANU: TESTUL CREDINȚEI SAU „BUN VENIT D-LE ARIE“

    71. „SUFERINȚA NU ESTE O ȚINTĂ SAU O DORINȚĂ, ESTE O CALE NEMIJLOCITĂ PENTRU A AJUNGE LA STAREA DE TRĂIRE“ DE VORBĂ CU ACADEMICIANUL RADU
    CIUCEANU

    78. PR. PROF. IONUȚ AȘTEFĂNOAE: „NU SE POATE VORBI DESPRE CREȘTINISM FĂRĂ LATINITATE ȘI NU SE POATE VORBI DESPRE ROMÂNISM FĂRĂ CREȘTINISM“

    86. î.P.S. SERAFIM DE PIREU: „UNDE SUNT MARELE PROGRES TEHNOLOGIC ȘI ATOTPUTERNICIA OMULUI?“

    92. CUM SĂ NE RAPORTĂM CORECT LA PANDEMIE? SFATURI DE LA PĂRINȚI DUHOVNICEȘTI

    100. ASPAZIA OȚEL PETRESCU: „LUCRURILE SE DESFĂȘOARĂ ÎN RITM ALERT SPRE O NOUĂ TRAGEDIE“

     

    Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

    completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

      Nume *

      Email *

      Telefon *

      Mod de livrare * PostaCurier

      Adresa de livrare *

      Comanda dvs. *

      Rezolvați operația de mai jos *

      Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

      Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

      0

       

       



      Arhimandritul Cleopa Ilie, o candelă aprinsă în întuneric; de Ieromonahul Cosma, m-rea Sihăstria


      parintele cleopaPărintele Cleopa s-a născut la data de 10 aprilie 1912 în comuna Suliţa, judeţul Botoşani, într-o familie cu 10 copii, el fiind al cincilea copil al lui Alexandru şi Ana Ilie. Se pare că strămoşii părintelui Cleopa ar fi fost oieri, originari din Siliştea Sibiului, care, datorită persecuţiilor religioase de la sfârşitul secolului al XVII-lea, au trecut Carpaţii stabilindu-se în Moldova[1]. În familie a primit o aleasă educaţie creştinească, fapt ce i-a marcat pozitiv întreaga existenţă. De momentele copilăriei, de părinţii, fraţii, obiceiurile satului moldovenesc şi de modul cum a fost crescut în satul natal îşi va aduce aminte cu recunoştinţă toată viaţa.

      A urmat ciclul şcolii primare în sat, evidenţiindu-se printr-o minte ageră şi mare dragoste pentru carte. Încă din fragedă copilărie îl cunoaşte pe Schimonahul Paisie Olaru din Schitul Cozancea, de la care a deprins primele nevoinţe monahale.

      Intrarea în viaţa monahală

      La numai 17 ani, în data de 12 decembrie 1929, a fost închinoviat la Schitul Sihăstria, fiind primit aici de Protos. Ioanichie Moroi, care îl va şi călugări la 2 august 1937. La Sihăstria Părintele Cleopa a mai avut doi fraţi, mai mari ca el, pe monahul Gherasim şi fratele Vasile, care însă au murit de tineri. În primii ani de viaţă monahală a făcut ascultare la stâna mănăstirii. Atunci, pe când mergea cu oile prin pădurile din jurul mănăstirii, l-a întâlnit pe pustnicul Ioan, fost arhiereu-vicar la Kiev, refugiat din Rusia sovietică datorită persecuţiei bolşevice. Acest arhiereu cu viaţă sfântă i-a descoperit fratelui Constantin, viitorul Părinte Cleopa, multe taine ce s-au împlinit toate la vremea lor.

      În anul 1942 părintele Cleopa primeşte ascultarea de locţiitor de egumen, iar după trecerea la cele veşnice a stareţului său Ioanichie Moroi, în anul 1944, este ales egumen al schitului. În această calitate restaurează schitul, care trecuse în ultimii ani prin mai multe greutăţi, şi reorganizează viaţa monahală. Datorită strădaniilor lui, în anul 1947 schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. 

      Începutul persecuţiei

      Regimul comunist, instalat la putere prin fraudarea alegerilor din 1946 şi în urma abdicării regelui în 30 decembrie 1947, a început să controleze despotic întreaga viaţă politică, economică şi culturală a ţării. Au început epurările, au fost înlăturate în mod brutal personalităţi marcante din diferite domenii de activitate, care nu acceptau compromisul şi delaţiunea. În acest sens, începând din anul 1948, pentru Părintele Cleopa, începe un greu supliciu, care va dura până în 1989, la căderea regimului ateu. În anul 1948, pe când avea 36 de ani, va fi anchetat prima dată în beciurile securităţii de la Târgu Neamţ[2]. Acest fapt a avut loc în ziua de 21 mai, când se pomenesc Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. În predica de la Sfânta Liturghie părintele făcuse o afirmaţie care a deranjat regimul, ceea ce a determinat ridicarea şi anchetarea lui. La puţin timp după eliberare va fi sfătuit de către un om cu frică de Dumnezeu, care făcea parte din structurile regimului, să se retragă într-un oarecare loc, până se vor linişti lucrurile. În acest sens, o notă informativă menţionează: În ziua de 23 noiembrie discutând cu călugărul Ioachim Spătarul despre Ilie Cleopa, a spus că a plecat din mănăstire, căci a fost anunţat de la miliţie (căci şi acolo sunt oameni credincioşi) că-l va aresta şi deci să se facă dispărut (sic). Nu mi-a spus de unde are această informaţie sau este o presupunere personală[3].

      pr. cleopaStareţ la mănăstirea Slatina

      În 1949 Patriarhul Justinian îl trimite pe Părintele Cleopa, cu un grup de 27 călugări din Sihăstria, la Mănăstirea Slatina, pentru a reorganiza viaţa monahală de acolo. La Mănăstirea Slatina el reuşeşte într-un timp extrem de scurt să adune un mare număr de călugări tineri, unii cu studii superioare, şi să organizeze o viaţă de obşte model. Aceste realizări ale Părintelui Cleopa, personalitatea puternică şi prestigiul de care se bucura în rândul credincioşilor au atras asupră-i persecuţii din partea regimului comunist. Începând cu plecarea din Mănăstirea Sihăstria, în 1949, Părintele Cleopa va trece prin foarte multe încercări.

      Într-o sinteză a notelor informative, care face referinţă la începutul anilor 50, se menţionează: „Susnumitul s-a călugărit din anul 1937, a fost preoţit în 1945. Înainte de a fi stareţul Mănăstirii Slatina a fost stareţ la Sihăstria. În trecut nu este cunoscut să fi făcut vreo politică, iar în prezent nu s-a încadrat în nicio organizaţie politică. Susnumitul este un element duşmănos al regimului şi permanent se manifestă ostil la adresa guvernului şi regimului democrat popular. Astfel a fost semnalat de inf. Galina că în cursul lunii septembrie 1950 a spus că securitatea a vrut să-i ridice o icoană făcătoare de minuni, dar că plecând de la ei, motorul s-a oprit mereu şi ofiţerii securităţii s-au rugat în genunchi să ia icoana înapoi în mănăstire, iar el a trimis copii mici şi curaţi să facă această acţiune. Apoi a afirmat că o parte din oamenii securităţii s-au convertit iar ceilalţi nu mai îndrăznesc să se apropie de mănăstire.

      În ziua de 29 iulie 1950, aflându-se în comuna Rădăşeni, raionul Fălticeni, ar fi spus că el este mare predicator şi vin la el mii de cetăţeni pentru a-i asculta predica, care durează două-trei ore. Apoi a afirmat că el este în legătură cu Patriarhia şi că a mers împreună cu patriarhul la o mănăstire de maici de lângă Tecuci, unde stareţa acelei mănăstirii a avut nişte vedenii. Tot cu această ocazie, în legătură cu colectivizarea agriculturii, a spus că preoţii de mir nu trebuie să facă nimic în această privinţă, că preoţii nu trebuie să vorbească decât despre Hristos”[4]. Continue Reading »



      BĂDIA NICOLAE PURCĂREA – SCULPTORUL SUFERINȚEI ROMÂNEȘTI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE


      purcareaO, sfântă şi conştientă nebunie, care m-a costat atâtea lanţuri şi ani grei de temniţă! 

      Motto: „Credința în Dumnezeu și dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru!”

      PRELUDIUL UNEI VIEȚI RĂSTIGNITE

      „M-AM DĂRUIT UNUI CREZ CARE A DETERMINAT DESTINUL MEU ÎN VIAȚĂ”

       „Credeți-mă, că dacă n-aș fi suferit atât de mult, n-aș fi putut să iubesc atât de mult, n-aș fi putut să iubesc cu atâta ușurință”, sunt confesiunile de gând ale părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa în care se oglindește și laitmotivul traiectului vieții celui care a fost „cavalerul demnității românești”, Nicolae Purcărea. Născut la 13 decembrie 1923 în Șcheii Brașovului în vremurile frământate în care „se sfârșise primul război mondial și se realizase visul cel mare al românilor de a înfăptui o Românie Mare”[1], fiul lui Nicolae (vestit birjar și crescător de cai) și al Mariei (casnică) va fi tributar, toată viață, unei firi nevolnice, mereu încercată de neputințele bolilor: „Și iată-mă: mic, slab, bolnăvicios, dând semne că trăiesc. La vârsta de doi ani, din cauza unei infecții osoase, doctorii au hotărât să îmi taie degetele. Noroc că mama și o mătușă s-au împotrivit, altfel rămâneam infirm toată viața, iar gingășiile din lemn pe care le făuresc astăzi, ar fi așteptat mult și bine, căci mâinile mele nu le-ar mai fi putut ciopli”.

      Urmează școala primară în Brașov, apoi patru clase la Liceul Andrei Șaguna, răstimp în care trăiește din plin bucuriile unei copilării „simple în care nu era moda, nici măcar tentația de a fi mai altfel decât ceilalți copii”. La 13 ani, Nicolae Purcărea se află la o nouă răscruce de drum care îi va pecetlui irevocabil parcursul unei vieți de suferință și de dăruire: „În anul 1936, viața mea a luat o dublă cotitură: pe de o parte am făcut infecție la o ureche – o infecție banală, care însă m-a ținut ani de zile numai prin spitale, cu operații peste operații; iar pe de altă parte, m-am dăruit unui crez care a determinat destinul meu în viață”. O viață începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi și încheiată la picioarele lui Hristos.

      Zbaterile căutării adolescentine vor converge treptat spre înțelegerea adâncă a propriului sens ontologic identic până la contopire, cu rostul neamului pentru care va nutri o dragoste fără hotare: „Am început să înțeleg că însemni ceva, că poți deveni ceva, că reprezinți ceva în măsura în care tu, ca individ, te dăruiești, te jertfești – dacă e cazul – pentru eternizarea neamului, că a fi român înseamnă a te da țării, a fi ostaș în slujba ei”. La 17 ani, elev la Liceul Comercial din orașul natal, Purcărea se îndrăgostește incurabil de valorile neamului românesc propagate în iureșul tulbure al acelor timpuri de organizațiile Mișcării Legionare, motiv pentru tânărul Nicolae să se înscrie în anul 1940 în Frățiile de Cruce.  

      nuntaÎN ZEGHEA SUFERINȚEI PENTRU CREDINȚĂ ȘI NEAM

      NOI SUNTEM GENERAȚIA CARE A RENUNȚAT LA VIAȚĂ”

      După un deceniu de convulsii politice interne (1930-1940), dublate de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, România îngenuncheată de marile puteri ale lumii intră în conul de umbră al dictaturii antonesciene avide de solitudinea puterii. Valul de arestări din anul 1942 se va abate și asupra tânărului Nicolae de numai 19 ani care va fi condamnat la 15 ani de temniță grea pentru apartenența sa la Frățiile de Cruce. Credincios principiului că pe calea durerii, împlinirea nu este posibilă decât cu începutul propriu și că „suferința îndurată sau cugetată cu vrednicie dovedește că jertfa lui Hristos pe cruce este roditoare”[2], Nicolae Purcărea „schimbă întâia oară dojana blândă a mamei cu sudalma gardianului”, rămânând între zidurile închisorilor Brașov și Văcărești până în decembrie 1942 când este transferat la Pitești, de unde la sfârșitul anului 1943 va fi mutat la Alba Iulia. Rezistă cu stoicism presiunii exercitate de regimul lui Antonescu asupra legionarilor cărora li se oferea eliberarea și „șansa reabilitării” prin mergerea în linia întâi a frontului, iar în luna mai a anului 1944, Nicolae Purcărea este eliberat în urma decretului de grațiere a elevilor emis de mareșalul Antonescu cu o lună înainte. Continue Reading »



      PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN, FERICITUL PĂTIMITOR PENTRU DRAGOSTEA LUI HRISTOS


      pr dimitrie bejanMotto:Cine primește suferința ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieții se transformă în bucurie, bucuria mântuirii! Simți o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept”.

       VLĂSTAR AL RĂZEȘILOR DIN HÂRLĂU. COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA

      „Mă trag din neam de răzeși. Am această conștiință că aparțin acestui loc și acestui neam”.

      „Cu cât mai dinamică este afundarea noastră în adâncul nețărmuritului ocean al suferinței, cu atât mai temeinică este înălțarea duhului nostru la cer. Când însă duhul pătrunde în sfera de lumină purtătoare a cerurilor, atunci durerea se preschimbă în bucurie tot atât de nerăbdat, a iubirii învingătoare. Suferința limită se contopește întru una cu bucuria limită”[1]. Astfel s-au înfiripat „bucuriile suferinței” și în „sufletul sfințit de mirul rănilor” al lui Dimitrie Bejan, născut în orașul Hârlău, la 26 octombrie 1909, într-o familie cucernică de răzeși cu șase copii, fiind singurul fiu rămas în viață, care după 25 de ani de lanțuri în temnițe, lagăre și deportări, ne încredințează o mărturisire cutremurătoare: „Am ieșit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu și îi iubeam pe toți! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Dacă aș fi murit acolo, ce fericit aș fi fost!”.

      Crescut în șoapta rugăciunii nelipsită de pe buzele mamei sale, Ana și în căldura părintească a tatălui, Ion, milostiv aidoma patriarhului Avraam, Dimitrie va jindui din fragedă copilărie să învețe carte pentru ca neîncetat să-și îndulcească sufletul cu mierea cuvintelor vieții veșnice: „Când am plecat la Seminar, tata a pus în fața mea aici pe prag – că aveam cerdac frumos construit, cum se făceau înainte casele – a pus o sapă și o carte și a spus: «Alege!». Și am ales cartea, la 11 ani! La Seminar m-am dus în opinci, în costum național frumos, cu ițari, cămășuță și brâu tricolor”[2].

      După absolvirea Seminarului „Veniamin Costachi” din Iași în anul 1931, tânărul Dimitrie devine student al Facultății de Teologie din București (1931-1935) și al Facultății de Istorie (1931-1936), unde îl va avea ca profesor pe Nicolae Iorga, al cărui asistent universitar va deveni odată cu terminarea Facultății. După susținerea examenului de licență, va alege să predea istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din București și se va înscrie în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti pe care îl va însoți în Basarabia pentru mai multe studii aprofundate, trăind bucuria de a redescoperi vechi sate răzești la est de Prut și în lungul Nistrului. Înainte de război are binecuvântarea de a păși pe pământul sfânt al Grădinii Maicii Domnului, în Muntele Athonului, fiind uimit de numărul mare de atunci al monahilor: „Am fost în Sfântul Munte de două ori! Terminasem studiile și predam istoria. Atunci erau, cred, vreo 20-30.000 de călugări”. Continue Reading »