Posts Tagged 'atitudini revista'


Bădia Traian Trifan – povăţuitorul sfinților închisorilor


Bădia Traian Trifan – povăţuitorul sfinților închisorilor

Lumina filocalică din temniţele comuniste

Despre marele Traian Trifan s-a vorbit destul de puţin în comparaţie cu alte figuri marcante ale temnițelor comuniste din România. Am aflat despre Traian Trifan de la Părintele Atanasie Ştefănescu (care acum odihneşte în cimitirul mănăstirii Petru Vodă, alături de sfinţii cu care împreună a pătimit). Părintele Atanasie era foarte indignat de faptul că mai nimeni nu scria despre Traian Trifan care i-a avut ucenici pe toată cohorta de sfinţi ai Aiudului, inclusiv pe Valeriu Gafencu. Traian Trifan, spunea Părintele Athanasie, cu care pentru o perioadă a împărțit aceeaşi celulă la Aiud, a fost mentorul duhovnicesc şi dascăl al rugăciunii lui Iisus pentru tot Aiudul. El era numit Bădia Traian sau marele Avva al Aiudului.

Cine să fie acest Traian Trifan, despre care puţini au îndrăznit să vorbească ceva, despre care el însuşi nu a zis nimic, decât cele câteva caiete filocalice, scrise de mâna sa, rămase şi acum în manuscris? Cine este acest Traian Trifan care „îndrăzneşte” să facă note şi interpretări asupra cugetărilor filocalice şi teologice ale Sf. Maxim Mărturisitorul? Cine să fie acest om care s-a ridicat la trăirile filocalice şi la înălţimile teologice ale sfinţilor şi despre care noi nu ştim mai nimic?

Din cele relatate de cei care l-au cunoscut, putem spune că plânsul cel după Dumnezeu era starea sufletească a lui Traian Trifan. Ce să ştim despre el dacă el nu a vorbit mult? El tăcea rugându-se şi plângea. Aşa l-au cunoscut muţi în temniţă: învăluit de o mistică greu de atins, un isihast tainic, care plângea necontenit. Cei din celulă nu îndrăzneau să îl întrebe nimic, pentru ca nu cumva să îi strice starea plânsului, să nu cumva să îl oprească din rugăciune. Probabil puţin cutezau să afirme că l-au înţeles.

Învăluit de o smerenie hristică, se ştie că voia să fie în anonimat şi să nu se vorbească despre el, însă noi, acum, după ce Bădia Traian s-a mutat la locaşurile cele veşnice, avem datoria să îl cunoaştem măcar în parte, să îi scoatem la lumină opera filocalică şi trăirile.

Deoarece nu avem cutezanţa de a-i alcătui un portret în paginile acestei reviste, vom lăsa pe cei care l-au cunoscut să vorbească şi din mărturiile lor să reiasă de la sine cine a fost Traian Trifan. Lumina tiparului a văzut-o doar unul singur din manuscrise, carte care acum greu o mai găseşti: „Mărturisesc. Robul 1036”, editura Scara, 1998. Pe lângă faptul că Traian Trifan a fost prefect de Braşov, ajutor de comandant legionar, avocat, el a fost mai presus de toate aceste un mare trăitor, un mistic, un isihast, un sfânt.

Bădia Traian Trifan – mentorul sfinţilor închisorilor

Din relatarea lui Nicolae Purcărea

„Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036”.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov.

Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov.

După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: „Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la niciun principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu. Continue Reading »