…Atunci nici prin gând nu mi-a trecut că va fi ultima, deşi acum în faţa evidenţei am realizat că a vrut să-mi facă o bucurie de bun rămas, că mi-a sugerat că „s-a frânt” drumul Sfinţiei sale către Roman… şi că îmi acorda ultimul său sfat. Scrisoarea era o felicitare pentru ziua mea de naştere şi conţinea „un cuvânt lămuritor”: Continue Reading »

DIN SCRISORILE CĂTRE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ

Preacuvioasă Maică G.,

Sărut mâna pentru prețiosul dar. L-am primit cu drag și cu evlavie atât pentru bucuria mea cât și pentru bucuria celor ce vor primi cartea din darul vostru.

Domnul și părintele nostru să vă răsplătească! Am primit ca totdeauna și darul celor 3 Atitudini de care ne bucurăm și pentru care mulțumim cu recunoștință. Părintele Eugen, sora Georgeta și nevrednica voastră soră,

Aspazia

Ocrotește, Doamne, țara aceasta, neamul nostru și întregul popor creștin și-i poartă cu biruință prin valurile mari de rătăciri!

Preacuvioasă Maică G.,

Confirm primirea prețiosului dar și totodată mulțumesc din toată inima și în numele meu și în numele celor ce vor fi bucurați cu frumoasa revistă și cu sfântul acatist al sfântului și bunului nostru părinte, Justin.

M-a emoționat în mod deosebit coperta. E atât de frumoasă! Mi-am amintit iarăși și iarăși, cât de ocrotitoare a fost Maica Domnului pentru cei din temnițele prigonitoare.

Îmi permit să vă îmbrățișez și să vă salut cu bucuria cea mare: „Hristos a înviat!”

Aspazia

Preacuvioasă Maică G.,

Darul trimis, mai mult decât generos mi-a împodobit bradul sufletului și nu numai mie, ci tuturor celor care se vor bucura de chipul mult veneratului nostru părinte Justin, care, iată, ne vorbește din înaltul cerului, împodobit cu stele: „Iisus Hristos Se naște, slăviți-L!”. În noaptea sfântă, Părintele va binecuvânta soborul vostru adunat în rugăciune, iar Pruncul Sfânt va surâde cu o gingășie și o iubire fără limite.

Slăvit să fie, cu o glorie eternă, în înălțimea Cerului Divin.

Îmi permit să vă îmbrățișez cu dragoste,

Aspazia

Preacuvioasă și Preaiubită Măicuță, Continue Reading »

Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

„O LACRIMĂ LIMPEDE, ROTUNDĂ ȘI MARE CÂT TOATĂ ÎNTINDEREA SUFLETULUI MEU” 

ZORII COPILĂRIEI SUB CERUL LIBER AL BUCOVINEI

„Satul meu natal, din preajma Cernăuților este un «cot» neaoș românesc, fericit în anul nașterii mele, pentru că se afla «acasă» lângă patria mamă, după Unirea cea Mare, timp astral pentru întreaga noastră țară, ce se numea cu binecuvântată mândrie ROMÂNIA MARE”.

25 ianuarie 2018… zi scăldată de razele blânde ale soarelui iernatic care mângâie chipul luminos al doamnei Aspazia Oțel Petrescu, slobozită de bunul Dumnezeu din carcera vieții la 23 ianuarie a.c., odată cu prăznuirea Sf. Părinți de la al VI-lea Sinod Ecumenic. Cu 94 de ani în urmă, tot într-o zi de iarnă (9 decembrie 1923) când „natura era înveșmântată în albul zăpezii și în tăcerea profundă caracteristică zilelor de iarnă, când doar clopotele bisericii sunau clar în văzduhul încremenit”[1], în cătunul Cotul Ostriței din preajma Cernăuților, în căminul învățătorilor Ioan și Maria Oțel, saluta lumina zilei țipătul primului copil, Aspazia, din cei doi rămași în viață (fratele Anatolie va veni pe lume cu doi ani mai târziu, în vreme ce sora mai mică, Ariadna va pleca pe drumul cel veșnic în 1927, la doar 8 luni).

Așezat în trecutul îndepărtat chiar pe malul Prutului, satul natal va fi pentru Aspazia leagănul unei copilării fericite, cu amintiri de neuitat: „Duminica, tata ne ducea la biserică cu regularitate și ascultam, alături de el, la dreapta și la stânga lui, toată Liturghia de la primul până la ultimul cuvânt. După ce luam masa, plecam la hoinărit prin toate cotloanele satului, nimic nu rămânea necercetat. Tata ne arăta tot ce era mai frumos și mai interesant de văzut”. Cursurile primare le va urma la școala din comuna Ghizdița (Fântânele), iar studiile liceale le va face mai întâi la Liceul din Bălți, fiind retrasă după un trimestru pe caz de boală, iar între anii 1936-1940, le va continua la Liceul ortodox de fete «Elena Doamna» din Cernăuți.

Alcătuirea delicată, de filigran a sufletului tinerei Aspazia, se va oglindi de timpuriu în scrisul ei, încă din primii ani de liceu: „Eram în clasa a III-a, când liceul m-a trimis la Concursul «Tinerimii Române» pentru limba și literatura română. L-am câștigat și am avut șansa unei premieri cu totul ieșită din comun: o excursie în Țara Moților. Ne aflam în punctul cel mai fascinant al excursiei noastre când a avut loc întâmplarea. Pe Detunata, îngenunchiați sub coloanele de basalt, circa cinci sute de premianți și două sute de însoțitori am intonat Tatăl nostru. Răsunau văile în ecouri repetate. Rugăciunea Domnească trezise somnul munților cărunți”.

Licăririle de lumină ale copilăriei bucolice trăite de Aspazia pe meleagurile bucovinene se vor stinge rând pe rând în bezna zbuciumatului an 1940, an de cumpănă, încărcat de jale și amărăciune pentru toți românii din Basarabia și nordul Bucovinei. În frământările clipelor tragice de atunci, Aspazia va pierde anul școlar, pe care îl va recupera în particular, reușind să-și ajungă din urmă colegii de generație, în clasa a VII-a de liceu.

REFUGIUL ÎN PATRIA MAMĂ. ANII ZBUCIUMAȚI AI STUDENȚIEI

Urgiile celui de-al doilea Război Mondial vor brăzda dâre adânci de sânge pe trupul românesc al Bucovinei de Nord, readus în hotarele patriei străbune în iulie 1941. Înfrângerile suferite de Armata Română în Crimeea în toamna anului 1943, vor determina Statul Major să ordone evacuarea românilor din ținuturile de peste Prut începând cu luna martie a anului 1944. Astfel, la 18 martie 1944, cursurile Liceului „Elena Doamna” din Cernăuți se închid, înainte ca elevii din anul terminal să-și poată susține examenul de absolvire.

Familia Oțel va lua și ea drumul refugiului dureros și definitiv, iar Aspazia își va lua bacalaureatul în vara anului 1944, la Orăștie, sub bombardamente. Stabiliți în cătunul Șugag-Bârsana de pe Valea Frumoasei a râului Sebeș, părinții Aspaziei vor locui într-o cameră mobilată foarte sumar și rudimentar, aflată în incinta școlii satului al cărei director devenise învățătorul Ioan Oțel. Din anul 1944, cei doi copii vor păși pragul studenției: Aspazia la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj și Anatolie la Facultatea de Politehnică din Timișoara. „Nu ne-a fost ușor să ne încadrăm în viața universitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici, eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplicarea art. 5 din armistițiu. Cu o singură trăsătură de condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo, te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor și s-au anunțat de bună voie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre ghețurile eterne”.

Ca să se întrețină în Sibiu, în primul an de Facultate, Aspazia lucra broderie și croitorie la o familie din Cernăuți. Legăturile din cadrul Frăției Ortodoxe Române Studențești (FORS) încep să se înfiripeze cu repeziciune dând un suflu nou de viață spirituală generației din 1948 ce avea să se constituie în „borna de hotar între o lume care se prăbușea și o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generație 1948 care a suprasaturat temnițele comuniste, o generație care prin suferințe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude și celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră țară”.

Înzestrată cu un talent literar de excepție și cu un spirit profund analitic care nu-i umbrea câtuși de puțin înclinația mistică a sufletului, tânăra Aspazia va conferenția în cadrul Frăției Ortodoxe cu lucrarea Iisus în poezia română, devenind una dintre cele mai apreciate studente ale filosofului și poetului Lucian Blaga. Între anii 1946-1948, va ocupa postul de dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de renumitul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir. Continue Reading »

Iubite frate Alexandru,

Te rog să-mi ierți întârzierea, am fost destul de agitată în ultima vreme și n-am găsit suficient răgaz să-ți trimit șapca și să-ți răspund la scrisoare.

Am avut (și am în continuare) și serioase probleme de sănătate; cei nouăzeci de ani își manifestă din plin povara.

Sper că vei înțelege că nu sunt în măsură să-ți răspund pentru că nu am soluții să-ți rezolv problemele just semnalate. Pot cel mult să-ți relatez aceeași tânguire, ceea ce nu ne folosește la nimic; oricum lucrurile se desfășoară în ritm alert spre o nouă tragedie. Îmi pare rău că generația contemporană nu este conștientă de faptul că este departe de conștientizarea celor ce se arată din ce în ce mai dramatic la un orizont înnegurat.

Am crezut că experiența noastră (generația 1948) a probat mai mult decât suficient cât de scump se plătesc orgoliile oarbe, dezbinarea și toate celelalte pe care nu le mai înșir. Se pare însă că lecțiile trebuie făcute de fiecare generație în parte și că trufia e la fel de viguroasă ca atunci când Lucifer a plonjat în adâncul ei.

Măcar de s-ar reține câtă putere are și cât de importantă este rugăciunea.

Domnul să călăuzească pașii și lumina Sa să-i ferească de pietrele poticnirilor ce vor să vină!

                                                                                                                                   Aspazia, Roman, 15 iulie, 2014

(Scrisoare publicată în Revista Atitudini Nr. 67)

În memoriam Aspazia Oțel Petrescu

Tunetul lui Dumnezeu

de Ramona Fărăian

Caut, Stăpâne, un demon rătăcit în mine
Și-i sorb privirea când mă spovedesc,
Mă-nghesuie în era care vine
Cu moartea lui să ma pecetluiesc.

Doi Îngeri, la Vecernie, de strajă,
Măsoară timpul dintre mine și-omul vechi,
Părintele Iustin strigă din Slava
Și-mi slobozește aspru sfințenia-n urechi!

Trei Steaguri se ridică-n depărtare
Pe câte-o Cruce: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt
Si Trei culori euharistic prin chemare
Dezleagă veșnicia de mormânt.

Lumina Lină! Aspazia Otel Petrescu saltă
Golgota pe Pământul României
Și ceartă gropile comune să dospească
Toți Sfinții să dezbrace haina de pe glie.

Un înger de Femeie dar si Mamă
Cu Floarea Biruinței cădește omenirea.
Își coase Omoforul peste întreaga Tara
Cu toții i se-închina și-i gusta, lin, iubirea!

„DE MOARTE NU MĂ TEM, CI SĂ O PRIMIM FRUMOS ȘI CU FLORI”

În ce împrejurări ați cunoscut-o pe Doamna Aspazia și în ce an?

Vă mulțumesc că-mi oferiți posibilitatea de a spune și eu câteva vorbe de suflet despre cea care a fost Aspazia Oțel Petrescu, fiica mea duhovnicească, ce a fost atât de incomodă, mai toată viața, pentru cei fără de Dumnezeu și fără de Biserică, chiar până-n ultima clipă a vieții ei, dar care a ieșit din această viață, fiind descătușată de orice vină prin cele trei Sfinte Taine: Mărturisire, Euharistie și Maslu.

Și dacă la slujba de înmormântare s-a întâmplat ca să nu spun nimic, că așa s-a vrut, iată că acum, pot spune ce a trebuit să rostesc atunci tuturor celor prezenți, rude, prieteni, cunoscuți și celor credincioși, care au iubit-o și au avut-o la evlavie.

În anul 1977, am fost numit muzeograf, bibliotecar și preot slujitor al Episcopiei Romanului și Hușilor (astăzi Arhiepiscopie), când Aspazia Oțel Petrescu mi-a cerut binecuvântarea de a-mi deveni fiică duhovnicească. Evident, nu știam nimic despre viața ei, dar esențial pentru mine, ca preot, era faptul că dânsa își căuta duhovnic căruia să-i încredințeze sufletul, inima și viața cu cele bune și rele, își căuta absolvirea de păcate, căuta mântuirea. Și, de atunci până în ziua când a plecat la cele veșnice, Doamna Aspazia a rămas credincioasă și supusă duhovnicului ei.

Care a fost prima impresie pe care v-a făcut-o?

Prima impresie a fost aceasta: că aveam în fața mea o creștină curată și adevărată, încărcată de durere, de doruri neîmplinite care purta în traista sufletului ei o grămadă de griji pentru țară, pentru neam și pentru Ortodoxie. Iar, celor care nu i-au cunoscut sufletul și viața și care au asistat și asistă la adormirea societății românești și care se întreabă cine a fost Aspazia Oțel Petrescu, cine a fost cea care le-a dat nesomn și zvârcolire, celor care nu sunt și nici nu au fost cu Dumnezeu și cu Adevărul Ortodoxiei, eu le spun că: Aspazia Oțel Petrescu a fost o valoare creștină, ce a reușit să trezească prin cărțile și articolele scrise, pe tinerii și vârstnicii din orașul Roman și din țară, făcându-i să înțeleagă de ce ar trebui iubite țara, neamul și Ortodoxia. Continue Reading »

FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU

de Monahia Gavriila

 Ani de zile, în liniștitul orășel nemțean, Roman, ușa modestei case a distinsei doamne Aspazia Oțel Petrescu se deschidea larg pentru tot sufletul care voia să-i treacă pragul și înseta să soarbă nectarul cuvintelor celei care a urcat fără vreo umbră de șovăire Golgota temnițelor românești.

Odată intrat în salonul de primire, unde te întâmpinau întotdeauna bunătățile pe care doamna Aspazia în mărinimia ei le pregătea cu migală pentru odihna oaspeților săi, timpul și spațiul se dilatau parcă și pe neașteptate căpătau alte coordonate, împrumutând din nemărginirea veșniciei. Cuvântul ei, plin de putere și de sevă duhovnicească, te scotea aproape imperceptibil din strânsoarea timpului care de obicei ne aleargă zorit și ne aruncă nemilos în avalanșa grijilor de fiecare zi. Evocările doamnei Aspazia din anii negri de detenție te țineau țintuit în scaun ceasuri întregi, cu trupul nemișcat în încremenirea tăcută a timpului.

Fiecare rostire a doamnei Aspazia îți îmbăia sufletul în apele curățitoare ale Cuvântului născut din adânc de suferință și din neprihănită iubire față de Dumnezeu și față de om. Dintr-odată durerile tale, care până atunci păreau copleșitoare și de neîndurat, deveneau ușoare ca fulgul în fața munților de suferință pe care sufletul doamnei Aspazia, oțelit de amare încercări, i-a mutat mereu, din loc, cu armele credinței.

Poate că cea mai însemnată lecție de viață pe care doamna Aspazia ți-o încredința cu o delicatețe care îți topea ghețarii ascunși în talazurile inimii, era lecția iubirii de aproapele prin asumarea crucii suferințelor. Pentru doamna Aspazia, suferința era o treaptă peste care nu puteai să pășești în urcușul spre desăvârșire, iar încredințarea că ai adunat în tainițele sufletului tău comoara iubirii nemincinoase era ca aceasta din urmă să fi trecut prin focul curățitor al suferinței. Din preaplinul iubirii de Dumnezeu care mai mereu îi umplea inima, lacrimi sfioase se iveau adeseori în ochii doamnei Aspazia și frângeau tăria cuvintelor ei, prefăcându-le în șoapte domoale, aproape stinse.

Uneori o puteai auzi comparându-se cu „misticii”. Dorul ei de Dumnezeu era atât de fierbinte încât îi mistuia adâncul inimii, iar vorbirea ei cu Cel în mâinile Căruia își așezase sufletul din tinerețe, era vie și limpede ca mărgeanul. Între ea și Dumnezeu, ca de altfel și în relațiile ei cu semenii, compromisul sau jumătățile de adevăr nu aveau ce căuta. Intransigența ei față de principiile de la care nu acceptase să abdice o viață întreagă, devenise asemenea numelui pe care îl purta – de oțel – și nimic nu o putea clinti din convingerile ei, lămurite în experiența de foc a atâtor ani de dureroasă pătimire.

În preajma doamnei Aspazia, tot ceea ce părea fără noimă, se încărca de sens. Înțelegeai că gestul, făcut la întâmplare și care la prima vedere ți se părea banal și lipsit de semnificație, era de fapt învelișul tainei sufletului tău al cărei miez nu avuseseși răbdarea sau pătrunderea duhovnicească de a-l desluși la timpul lui.

Pentru doamna Aspazia nimic din ceea ce se petrecuse în existența ei, nu era întâmplător. Fiecare amănunt, fiecare nod, care îi curmase în trecut depănarea lină a firului vieții, însemna intervenția promptă a proniei dumnezeiești în curgerea destinului ei.

Model de dârzenie și de jertfire până la uitarea totală de sine, doamna Aspazia va rămâne de–a pururi vie în inimile noastre prin nobila și distinsa ei prezență ce încălzea sufletul tuturor celor care au simțit îndemnul lăuntric de a-și pleca fruntea zbuciumată de întunecate gânduri în căușul mâinilor ei pironite odinioară pe Cruce.

(Articol preluat din Revista Atitudini, Nr. 57)