Posts Tagged 'Aspazia Oțel Petrescu'


Jurnal cu Pr. Crăciun Opre, de Aspazia Oțel Petrescu


 

…Atunci nici prin gând nu mi-a trecut că va fi ultima, deşi acum în faţa evidenţei am realizat că a vrut să-mi facă o bucurie de bun rămas, că mi-a sugerat că „s-a frânt” drumul Sfinţiei sale către Roman… şi că îmi acorda ultimul său sfat. Scrisoarea era o felicitare pentru ziua mea de naştere şi conţinea „un cuvânt lămuritor”: Continue Reading »



ASPAZIA OȚEL PETRESCU: ÎMI PARE RĂU CĂ BUCURIA NU SE POATE FOTOGRAFIA


DIN SCRISORILE CĂTRE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ

Preacuvioasă Maică G.,

Sărut mâna pentru prețiosul dar. L-am primit cu drag și cu evlavie atât pentru bucuria mea cât și pentru bucuria celor ce vor primi cartea din darul vostru.

Domnul și părintele nostru să vă răsplătească! Am primit ca totdeauna și darul celor 3 Atitudini de care ne bucurăm și pentru care mulțumim cu recunoștință. Părintele Eugen, sora Georgeta și nevrednica voastră soră,

Aspazia

Ocrotește, Doamne, țara aceasta, neamul nostru și întregul popor creștin și-i poartă cu biruință prin valurile mari de rătăciri!

 

Preacuvioasă Maică G.,

Confirm primirea prețiosului dar și totodată mulțumesc din toată inima și în numele meu și în numele celor ce vor fi bucurați cu frumoasa revistă și cu sfântul acatist al sfântului și bunului nostru părinte, Justin.

M-a emoționat în mod deosebit coperta. E atât de frumoasă! Mi-am amintit iarăși și iarăși, cât de ocrotitoare a fost Maica Domnului pentru cei din temnițele prigonitoare.

Îmi permit să vă îmbrățișez și să vă salut cu bucuria cea mare: „Hristos a înviat!”

Aspazia

 

doamna aspaziaPreacuvioasă Maică G.,

Darul trimis, mai mult decât generos mi-a împodobit bradul sufletului și nu numai mie, ci tuturor celor care se vor bucura de chipul mult veneratului nostru părinte Justin, care, iată, ne vorbește din înaltul cerului, împodobit cu stele: „Iisus Hristos Se naște, slăviți-L!”. În noaptea sfântă, Părintele va binecuvânta soborul vostru adunat în rugăciune, iar Pruncul Sfânt va surâde cu o gingășie și o iubire fără limite.

Slăvit să fie, cu o glorie eternă, în înălțimea Cerului Divin.

Îmi permit să vă îmbrățișez cu dragoste,

Aspazia

 

Preacuvioasă și Preaiubită Măicuță, Continue Reading »



ASPAZIA OȚEL PETRESCU – LACRIMA CURATĂ A TEMNIȚELOR ROMÂNEȘTI


Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

otel petrescu„O LACRIMĂ LIMPEDE, ROTUNDĂ ȘI MARE CÂT TOATĂ ÎNTINDEREA SUFLETULUI MEU” 

ZORII COPILĂRIEI SUB CERUL LIBER AL BUCOVINEI

„Satul meu natal, din preajma Cernăuților este un «cot» neaoș românesc, fericit în anul nașterii mele, pentru că se afla «acasă» lângă patria mamă, după Unirea cea Mare, timp astral pentru întreaga noastră țară, ce se numea cu binecuvântată mândrie ROMÂNIA MARE”.

25 ianuarie 2018… zi scăldată de razele blânde ale soarelui iernatic care mângâie chipul luminos al doamnei Aspazia Oțel Petrescu, slobozită de bunul Dumnezeu din carcera vieții la 23 ianuarie a.c., odată cu prăznuirea Sf. Părinți de la al VI-lea Sinod Ecumenic. Cu 94 de ani în urmă, tot într-o zi de iarnă (9 decembrie 1923) când „natura era înveșmântată în albul zăpezii și în tăcerea profundă caracteristică zilelor de iarnă, când doar clopotele bisericii sunau clar în văzduhul încremenit”[1], în cătunul Cotul Ostriței din preajma Cernăuților, în căminul învățătorilor Ioan și Maria Oțel, saluta lumina zilei țipătul primului copil, Aspazia, din cei doi rămași în viață (fratele Anatolie va veni pe lume cu doi ani mai târziu, în vreme ce sora mai mică, Ariadna va pleca pe drumul cel veșnic în 1927, la doar 8 luni).

aspaziaAșezat în trecutul îndepărtat chiar pe malul Prutului, satul natal va fi pentru Aspazia leagănul unei copilării fericite, cu amintiri de neuitat: „Duminica, tata ne ducea la biserică cu regularitate și ascultam, alături de el, la dreapta și la stânga lui, toată Liturghia de la primul până la ultimul cuvânt. După ce luam masa, plecam la hoinărit prin toate cotloanele satului, nimic nu rămânea necercetat. Tata ne arăta tot ce era mai frumos și mai interesant de văzut”. Cursurile primare le va urma la școala din comuna Ghizdița (Fântânele), iar studiile liceale le va face mai întâi la Liceul din Bălți, fiind retrasă după un trimestru pe caz de boală, iar între anii 1936-1940, le va continua la Liceul ortodox de fete «Elena Doamna» din Cernăuți.

Alcătuirea delicată, de filigran a sufletului tinerei Aspazia, se va oglindi de timpuriu în scrisul ei, încă din primii ani de liceu: „Eram în clasa a III-a, când liceul m-a trimis la Concursul «Tinerimii Române» pentru limba și literatura română. L-am câștigat și am avut șansa unei premieri cu totul ieșită din comun: o excursie în Țara Moților. Ne aflam în punctul cel mai fascinant al excursiei noastre când a avut loc întâmplarea. Pe Detunata, îngenunchiați sub coloanele de basalt, circa cinci sute de premianți și două sute de însoțitori am intonat Tatăl nostru. Răsunau văile în ecouri repetate. Rugăciunea Domnească trezise somnul munților cărunți”.

Licăririle de lumină ale copilăriei bucolice trăite de Aspazia pe meleagurile bucovinene se vor stinge rând pe rând în bezna zbuciumatului an 1940, an de cumpănă, încărcat de jale și amărăciune pentru toți românii din Basarabia și nordul Bucovinei. În frământările clipelor tragice de atunci, Aspazia va pierde anul școlar, pe care îl va recupera în particular, reușind să-și ajungă din urmă colegii de generație, în clasa a VII-a de liceu.

REFUGIUL ÎN PATRIA MAMĂ. ANII ZBUCIUMAȚI AI STUDENȚIEI

aspaziaUrgiile celui de-al doilea Război Mondial vor brăzda dâre adânci de sânge pe trupul românesc al Bucovinei de Nord, readus în hotarele patriei străbune în iulie 1941. Înfrângerile suferite de Armata Română în Crimeea în toamna anului 1943, vor determina Statul Major să ordone evacuarea românilor din ținuturile de peste Prut începând cu luna martie a anului 1944. Astfel, la 18 martie 1944, cursurile Liceului „Elena Doamna” din Cernăuți se închid, înainte ca elevii din anul terminal să-și poată susține examenul de absolvire.

Familia Oțel va lua și ea drumul refugiului dureros și definitiv, iar Aspazia își va lua bacalaureatul în vara anului 1944, la Orăștie, sub bombardamente. Stabiliți în cătunul Șugag-Bârsana de pe Valea Frumoasei a râului Sebeș, părinții Aspaziei vor locui într-o cameră mobilată foarte sumar și rudimentar, aflată în incinta școlii satului al cărei director devenise învățătorul Ioan Oțel. Din anul 1944, cei doi copii vor păși pragul studenției: Aspazia la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj și Anatolie la Facultatea de Politehnică din Timișoara. „Nu ne-a fost ușor să ne încadrăm în viața universitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici, eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplicarea art. 5 din armistițiu. Cu o singură trăsătură daspazia petrescue condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo, te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor și s-au anunțat de bună voie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre ghețurile eterne”.

Ca să se întrețină în Sibiu, în primul an de Facultate, Aspazia lucra broderie și croitorie la o familie din Cernăuți. Legăturile din cadrul Frăției Ortodoxe Române Studențești (FORS) încep să se înfiripeze cu repeziciune dând un suflu nou de viață spirituală generației din 1948 ce avea să se constituie în „borna de hotar între o lume care se prăbușea și o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generație 1948 care a suprasaturat temnițele comuniste, o generație care prin suferințe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude și celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră țară”.

Înzestrată cu un talent literar de excepție și cu un spirit profund analitic care nu-i umbrea câtuși de puțin înclinația mistică a sufletului, tânăra Aspazia va conferenția în cadrul Frăției Ortodoxe cu lucrarea Iisus în poezia română, devenind una dintre cele mai apreciate studente ale filosofului și poetului Lucian Blaga. Între anii 1946-1948, va ocupa postul de dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de renumitul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir. Continue Reading »



ASPAZIA OȚEL PETRESCU: „LUCRURILE SE DESFĂȘOARĂ ÎN RITM ALERT SPRE O NOUĂ TRAGEDIE”


Iubite frate Alexandru,

Te rog să-mi ierți întârzierea, am fost destul de agitată în ultima vreme și n-am găsit suficient răgaz să-ți trimit șapca și să-ți răspund la scrisoare.

Am avut (și am în continuare) și serioase probleme de sănătate; cei nouăzeci de ani își manifestă din plin povara.

Sper că vei înțelege că nu sunt în măsură să-ți răspund pentru că nu am soluții să-ți rezolv problemele just semnalate. Pot cel mult să-ți relatez aceeași tânguire, ceea ce nu ne folosește la nimic; oricum lucrurile se desfășoară în ritm alert spre o nouă tragedie. Îmi pare rău că generația contemporană nu este conștientă de faptul că este departe de conștientizarea celor ce se arată din ce în ce mai dramatic la un orizont înnegurat.

Am crezut că experiența noastră (generația 1948) a probat mai mult decât suficient cât de scump se plătesc orgoliile oarbe, dezbinarea și toate celelalte pe care nu le mai înșir. Se pare însă că lecțiile trebuie făcute de fiecare generație în parte și că trufia e la fel de viguroasă ca atunci când Lucifer a plonjat în adâncul ei.

Măcar de s-ar reține câtă putere are și cât de importantă este rugăciunea.

Domnul să călăuzească pașii și lumina Sa să-i ferească de pietrele poticnirilor ce vor să vină!

                                                                                                                                   Aspazia, Roman, 15 iulie, 2014

(Scrisoare publicată în Revista Atitudini Nr. 67)

 



Poezie minunată despre Doamna Aspazia, de Ramona Fărăian


În memoriam Aspazia Oțel Petrescu

Tunetul lui Dumnezeu

de Ramona Fărăian

Caut, Stăpâne, un demon rătăcit în mine
Și-i sorb privirea când mă spovedesc,
Mă-nghesuie în era care vine
Cu moartea lui să ma pecetluiesc.

Doi Îngeri, la Vecernie, de strajă,
Măsoară timpul dintre mine și-omul vechi,
Părintele Iustin strigă din Slava
Și-mi slobozește aspru sfințenia-n urechi!

 

Trei Steaguri se ridică-n depărtare
Pe câte-o Cruce: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt
Si Trei culori euharistic prin chemare
Dezleagă veșnicia de mormânt.

Lumina Lină! Aspazia Otel Petrescu saltă
Golgota pe Pământul României
Și ceartă gropile comune să dospească
Toți Sfinții să dezbrace haina de pe glie.

Un înger de Femeie dar si Mamă
Cu Floarea Biruinței cădește omenirea.
Își coase Omoforul peste întreaga Tara
Cu toții i se-închina și-i gusta, lin, iubirea!



ASPAZIA OȚEL PETRESCU – ÎN VORBELE DUHOVNICULUI EI, PĂRINTELE CONSTANTIN CATANĂ


„DE MOARTE NU MĂ TEM, CI SĂ O PRIMIM FRUMOS ȘI CU FLORI”

În ce împrejurări ați cunoscut-o pe Doamna Aspazia și în ce an?

Vă mulțumesc că-mi oferiți posibilitatea de a spune și eu câteva vorbe de suflet despre cea care a fost Aspazia Oțel Petrescu, fiica mea duhovnicească, ce a fost atât de incomodă, mai toată viața, pentru cei fără de Dumnezeu și fără de Biserică, chiar până-n ultima clipă a vieții ei, dar care a ieșit din această viață, fiind descătușată de orice vină prin cele trei Sfinte Taine: Mărturisire, Euharistie și Maslu.

Și dacă la slujba de înmormântare s-a întâmplat ca să nu spun nimic, că așa s-a vrut, iată că acum, pot spune ce a trebuit să rostesc atunci tuturor celor prezenți, rude, prieteni, cunoscuți și celor credincioși, care au iubit-o și au avut-o la evlavie.

În anul 1977, am fost numit muzeograf, bibliotecar și preot slujitor al Episcopiei Romanului și Hușilor (astăzi Arhiepiscopie), când Aspazia Oțel Petrescu mi-a cerut binecuvântarea de a-mi deveni fiică duhovnicească. Evident, nu știam nimic despre viața ei, dar esențial pentru mine, ca preot, era faptul că dânsa își căuta duhovnic căruia să-i încredințeze sufletul, inima și viața cu cele bune și rele, își căuta absolvirea de păcate, căuta mântuirea. Și, de atunci până în ziua când a plecat la cele veșnice, Doamna Aspazia a rămas credincioasă și supusă duhovnicului ei.

Care a fost prima impresie pe care v-a făcut-o?

Prima impresie a fost aceasta: că aveam în fața mea o creștină curată și adevărată, încărcată de durere, de doruri neîmplinite care purta în traista sufletului ei o grămadă de griji pentru țară, pentru neam și pentru Ortodoxie. Iar, celor care nu i-au cunoscut sufletul și viața și care au asistat și asistă la adormirea societății românești și care se întreabă cine a fost Aspazia Oțel Petrescu, cine a fost cea care le-a dat nesomn și zvârcolire, celor care nu sunt și nici nu au fost cu Dumnezeu și cu Adevărul Ortodoxiei, eu le spun că: Aspazia Oțel Petrescu a fost o valoare creștină, ce a reușit să trezească prin cărțile și articolele scrise, pe tinerii și vârstnicii din orașul Roman și din țară, făcându-i să înțeleagă de ce ar trebui iubite țara, neamul și Ortodoxia. Continue Reading »



FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU, de Monahia Gavriila


FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU

de Monahia Gavriila

 Ani de zile, în liniștitul orășel nemțean, Roman, ușa modestei case a distinsei doamne Aspazia Oțel Petrescu se deschidea larg pentru tot sufletul care voia să-i treacă pragul și înseta să soarbă nectarul cuvintelor celei care a urcat fără vreo umbră de șovăire Golgota temnițelor românești.

Odată intrat în salonul de primire, unde te întâmpinau întotdeauna bunătățile pe care doamna Aspazia în mărinimia ei le pregătea cu migală pentru odihna oaspeților săi, timpul și spațiul se dilatau parcă și pe neașteptate căpătau alte coordonate, împrumutând din nemărginirea veșniciei. Cuvântul ei, plin de putere și de sevă duhovnicească, te scotea aproape imperceptibil din strânsoarea timpului care de obicei ne aleargă zorit și ne aruncă nemilos în avalanșa grijilor de fiecare zi. Evocările doamnei Aspazia din anii negri de detenție te țineau țintuit în scaun ceasuri întregi, cu trupul nemișcat în încremenirea tăcută a timpului.

Fiecare rostire a doamnei Aspazia îți îmbăia sufletul în apele curățitoare ale Cuvântului născut din adânc de suferință și din neprihănită iubire față de Dumnezeu și față de om. Dintr-odată durerile tale, care până atunci păreau copleșitoare și de neîndurat, deveneau ușoare ca fulgul în fața munților de suferință pe care sufletul doamnei Aspazia, oțelit de amare încercări, i-a mutat mereu, din loc, cu armele credinței.

Poate că cea mai însemnată lecție de viață pe care doamna Aspazia ți-o încredința cu o delicatețe care îți topea ghețarii ascunși în talazurile inimii, era lecția iubirii de aproapele prin asumarea crucii suferințelor. Pentru doamna Aspazia, suferința era o treaptă peste care nu puteai să pășești în urcușul spre desăvârșire, iar încredințarea că ai adunat în tainițele sufletului tău comoara iubirii nemincinoase era ca aceasta din urmă să fi trecut prin focul curățitor al suferinței. Din preaplinul iubirii de Dumnezeu care mai mereu îi umplea inima, lacrimi sfioase se iveau adeseori în ochii doamnei Aspazia și frângeau tăria cuvintelor ei, prefăcându-le în șoapte domoale, aproape stinse.

Uneori o puteai auzi comparându-se cu „misticii”. Dorul ei de Dumnezeu era atât de fierbinte încât îi mistuia adâncul inimii, iar vorbirea ei cu Cel în mâinile Căruia își așezase sufletul din tinerețe, era vie și limpede ca mărgeanul. Între ea și Dumnezeu, ca de altfel și în relațiile ei cu semenii, compromisul sau jumătățile de adevăr nu aveau ce căuta. Intransigența ei față de principiile de la care nu acceptase să abdice o viață întreagă, devenise asemenea numelui pe care îl purta – de oțel – și nimic nu o putea clinti din convingerile ei, lămurite în experiența de foc a atâtor ani de dureroasă pătimire.

În preajma doamnei Aspazia, tot ceea ce părea fără noimă, se încărca de sens. Înțelegeai că gestul, făcut la întâmplare și care la prima vedere ți se părea banal și lipsit de semnificație, era de fapt învelișul tainei sufletului tău al cărei miez nu avuseseși răbdarea sau pătrunderea duhovnicească de a-l desluși la timpul lui.

Pentru doamna Aspazia nimic din ceea ce se petrecuse în existența ei, nu era întâmplător. Fiecare amănunt, fiecare nod, care îi curmase în trecut depănarea lină a firului vieții, însemna intervenția promptă a proniei dumnezeiești în curgerea destinului ei.

Model de dârzenie și de jertfire până la uitarea totală de sine, doamna Aspazia va rămâne de–a pururi vie în inimile noastre prin nobila și distinsa ei prezență ce încălzea sufletul tuturor celor care au simțit îndemnul lăuntric de a-și pleca fruntea zbuciumată de întunecate gânduri în căușul mâinilor ei pironite odinioară pe Cruce.

(Articol preluat din Revista Atitudini, Nr. 57)



„Hai să plângem împreună! Îmi dai voie?” Interviu cu Doamna Aspazia Oțel Petrescu


Doamna Aspazia, în anii de închisoare în afara ajutorului neprecupețit al lui Dumnezeu, ați simțit și sprijinul efectiv al oamenilor?[1]

Da, am avut în viața noastră oameni vizionari care ne-au îndrumat așa încât am putut să rezistăm la o asceză impusă care a fost cumplită, dar care a fost totuși blândă față de ceea ce se pregătește acum pentru cei care nu vor accepta Noua Eră, pentru că cei care o vor accepta, timp de trei ani și jumătate o vor duce foarte bine. Dar numai atât. Cei care nu vor accepta vor fi supuși la grele încercări, dar nu vor fi lipsiți de ajutor. Iisus are grijă de ai Lui, iar Maica Domnului este de o înțelegere pentru neputințele oamenilor atât de mare, cum nu vă puteți închipui! Ea știe că omul este slab și neputincios și face tot ce stă în putere ca să-l ajute pe omul necăjit. Și să nu uităm că atacul cel mai virulent pe care îl dă „nenumitul” este împotriva oastei lui Iisus, a oastei ortodoxe. Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu pentru că nicio iubire nu este mai mare decât iubirea lui Dumnezeu! Deci avem cea mai puternică motivare. Să nu vă fie frică! Dar mie îmi este frică, vă spun cu sinceritate. Pentru că știu că noi am plecat, vorba lui Radu Gyr: „Toți cu spadele înfrânte și cu biruința pe frunte/ Jertfind pentru patrie și cruce”, dar când am ajuns la torturi, la bătăi, la asceza impusă ani și ani de zile, am văzut ca nu e așa de simplu. Noi n-am intrat pregătiți, deși știam că suntem grozavi. Când am intrat să fim măcinați în „moara dracilor”, cum a numit-o unul dintre noi, am văzut că omul nu poate nimic dacă nu are ajutorul de Sus.

Cum ați reușit să depășiți momentele grele din închisoare?

De multe ori, alergai la subterfugii. De pildă, alergai la amintiri. Alegeai din viața ta amintirile plăcute și ziceai: „Bine, eu acum sunt în mizerie. Dar, uite am trăit cutare lucru. Ce frumos era! Te întorceai la el, îl retrăiai, te pomeneai dintr-odată mai întărit, mai mângâiat prin propriile tale trăiri frumoase din trecut. Alții recurgeau la cărți. „Hai să meditez ce s-a întâmplat cu personajele din cutare carte. Hai să spun ce s-ar fi întâmplat cu aceste personaje dacă ar fi fost puse în locul meu și să aibă experiența mea”. Îți ocupai gândurile cu așa ceva. Dar nu era ceea ce trebuia. Spuneai o rugăciune. Era cumva seacă pentru că tot timpul paralel cu rugăciunea era dârdâiala ta de frig. Îți trebuie o foarte mare putere de concentrare ca să fii total în rugăciune, ignorând faptul că tu dârdâi de frig. Deci, era greu. Și atunci mi-am dat seama că lucrul cel mai mângâietor, ca să zic așa, este ca să scoți tu problema zilei tale – de pildă, era o zi în care îți era mai frig decât în celelalte zile, deși frigul era același – și să o discuți cu cel de aproape. Am ajuns la asemenea performanțe că nici nu era nevoie să discuți, ci trebuia să te pui pe aceeași linie, să ai aceeași trăire ca omul să se simtă reconfortat prin tine. Îmi amintesc de cea mai bună prietenă a mea din închisoare care se numește Eugenia Indreica, care era și Radu Gyr al nostru, poeta închisorilor, că m-am nimerit în celulă cu ea odată – că pe noi ne pitroceau așa prin diverse celule ca să nu avem prietenii de felul acesta – și eu eram la parter și ea deasupra mea. Și, într-o seară, eu eram într-o pasă proastă. Nu știu din ce cauză plângeam. Mi-am pus pătura în cap ca să nu mă audă celelalte și să creez o atmosferă depresivă. Și dintr-odată ea s-a coborât, s-a întins frumușel lângă mine și în șoaptă la ureche mi-a zis: „Hai să plângem împreună! Îmi dai voie?”. Vă dați seama? Ajungeai la asemenea trăiri. Sau când ne era în cale afară de frig, ne îmbrățișam unele pe altele și ne cedam căldura puțină care era în fiecare din noi și o transmiteam de la una la alta. Era tot un miracol pentru că deși eram zgribulite de frig, dintr-odată ne încălzeam. Sentimentul care se crea între noi pentru că ne întrajutoram așa, era spiritul hristic care ne încălzea. Descopereai lucrurile acestea și îți dădeai seama că suferința dintr-odată devine o lucrare transcendentală. Deci în surghiunul nostru, noi L-am trăit pe Iisus într-o plinătate pe care n-am mai cunoscut-o afară. Continue Reading »



A apărut cartea: Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri


Aspazia Oțel Petrescu Interviuri

Aspazia Oțel Petrescu Interviuri

A apărut cartea: Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri

Fundația Justin Pârvu și Mănăstirea Paltin Petru Vodă vă prezintă o nouă apariție editoriala:

Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri.

Interviurile au fost realizate de către maicile de la mănăstirea Paltin, care i-au arătat o deosebită prețuire fericitei Doamne Aspazia, îngrijind-o cu multă dragoste și evlavie pe patul de suferință, până la sfârșitul creștinesc al acesteia.

Interviurile conțin sfaturi și povețe înțelepte, pornite dintr-o inimă mare ce a biruit o experiență de viață înfricoșătoare pentru unii, dar măreață și provocatoare spre noi urcușuri duhovnicești, pentru cei ce L-au iubit pe Hristos cu prețul vieții lor în temutele temnițe ale regimului comunist.

Formatul cărții este de 135 x 210 mm., hârtie offset alb 100g, la 2 culori speciale, cusută, 190 de pagini.

Preț: 17 Lei

Comenzi sau se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau

completând formularul de mai jos.

    Nume *

    Email *

    Telefon *

    Mod de livrare * PostaCurier

    Adresa de livrare *

    Comanda dvs. *

    Rezolvați operația de mai jos *

    Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

     

     



    RĂMAS BUN, FERICITĂ ASPAZIA! ULTIMELE EI CUVINTE ÎN MĂRTURISIREA MAICILOR CARE I-AU VEGHEAT LA CĂPĂTÂI


    Aspazia Otel PetrescuREVISTA ATITUDINI NR. 54:

    Pe 11 noiembrie 2017, în ziua de cinstire a Sf. M. Mc. Mina, sfânt față de care Aspazia Oțel Petrescu vădea o evlavie deosebită, boala cancerului care o chinuia de câțiva ani a răpus-o la pat. Moment de mare cumpănă pentru cea care purtase cu demnitate și noblețe apăsarea celor 94 ani de viață, fără să se plângă vreodată de greul lor, nădăjduind doar ca în ultimele clipe să-și poarte crucea durerilor, slujindu-se singură și neîmpovărând pe cei dragi din jurul ei. Însă, Dumnezeu, în marea Lui înțelepciune și pronie mântuitoare, a vrut ca la sfârșitul vieții să-i împletească o nouă și neveștejită cunună. În ultimele luni de boală, maicile Pantelimona și Dositeia de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă i-au fost permanent alături până la obștescul sfârșit[1], sprijinind-o în ceasurile de înfricoșătoare pătimire, de încleștare supraomenească cu durerile sfâșietoare ale trupului și cu atacurile nemiloase ale duhurilor necurate care au încercat în fel și chip să-i răpească mântuirea. Mărturia lor este o dovadă în plus că dragostea de semeni, rugăciunea neîncetată și asumarea suferinței după pilda Mântuitorului Iisus Hristos ne agonisesc arvuna Împărăției veșnice.
    Maica Pantelimona, de formație medic, își amintește: „În cele 72 de zile de luptă cu boala, doamna Aspazia ne-a uimit prin neobosita ei trezvie cu care înțelegea să înfrunte durerile trupului, dar mai cu seamă chinurile sufletului pe care cel rău i le pricinuia prin atacuri cu anevoie de îndurat de omul obișnuit în condiții de normalitate, nu mai vorbim de starea atât de vulnerabilă a omului aflat pe patul de suferință. Erau momente în care și atingerea mâinilor noastre le simțea ca pe niște perii. În cele două luni și jumătate de suferință extremă, ne-a mărturisit că în trei rânduri s-a întâlnit aievea cu cei răposați din familia ei. Înaintea acestor întâlniri cu cei de dincolo, nu dormea mai deloc nici ziua, nici noaptea și era foarte agitată. Odată ne-a spus că l-a văzut pe Părintele Justin, că era foarte luminos și că deși nu i-a vorbit, a privit-o ca și cum ar fi vrut să-i dea de înțeles: „Știi, tu, Aspazie, ce vreau să-ți zic”. Apoi dânsa a surâs, spunându-ne că și ea pătimește ca Părintele Justin, numai că ea n-a ajuns la cuțit.
    Aspazia Otel PetrescuDupă primul episod de delir, când și-a revenit, primele cuvinte pe care le-a spus, au fost: „La Dumnezeu sunt măsurile”. Apoi a adăugat: „Uite așa a pătimit și Nicu”, iar noi am întrebat-o: „Care Nicu?” și a răspuns: „Nicu Purcărea”.
    Într-o noapte a văzut raiul. Era trează și foarte senină, la față era transfigurată și zicea că se plimbă printr-o grădină foarte frumoasă cu multe flori albastre, cu un pârâiaș, cu o fântână. Ce vedea numai ea știa, dar avea un chip plin de lumină și o bucurie cerească i se întipărise pe chip. Apoi ne-a mărturisit că Maica Domnului i-a dat un dar, însă nu ne-a specificat despre ce e vorba.
    Și-a cunoscut sfârșitul cu două zile înainte de a trece la Domnul când a văzut-o pe mama dânsei care i-a spus: „Hai acasă”, iar în altă vedenie fratele ei i-a mărturisit că mama ei este într-un loc foarte frumos împreună cu surioara lor, Ariadna care a trecut la Domnul, la opt luni.
    În ciuda durerilor insuportabile pe care le avea zi și noapte, doamna Aspazia găsea resurse sufletești nebănuite ca să se roage mai tot timpul. În ultima lună de suferință, zicea mereu, chiar și în somn troparul Sfintei Cruci. Continue Reading »



    A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 54 dedicată Doamnei Aspazia Oțel Petrescu


    Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 54 dedicată Doamnei Aspazia Oțel Petrescu

    Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 54 dedicată Doamnei Aspazia Oțel Petrescu

    A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 54 dedicată Doamnei Aspazia Oțel Petrescu

    Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

    email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

    SUMAR

     

    Editorial: PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – SIMBOL AL UNITĂȚII NAȚIONALE ȘI APOLOGET AL CREDINȚEI NOASTRE ORTODOXE

     

    8 ASPAZIA OȚEL PETRESCU – LACRIMA CURATĂ A TEMNIȚELOR ROMÂNEȘTI
    „O lacrimă limpede, rotundă și mare cât toată întinderea sufletului meu“

    23 RĂMAS BUN, FERICITĂ ASPAZIA!
    Ultimele ei cuvinte în mărturisirea maicilor care i-au vegheat la căpătâi

    27 „DE MOARTE NU MĂ TEM, CI SĂ O PRIMIM FRUMOS ȘI CU FLORI“
    Aspazia Oțel Petrescu – în vorbele duhovnicului ei, Părintele Constantin Catană

    34 CUGETĂRILE DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU,
    ÎN ULTIMELE SALE INTERVIURI
    „Ultima mea dorință: sfârșit creștinesc, Părinte!“

    47 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: CONVORBIRE CU DOAMNA ASPAZIA
    ȘI CUVÂNT DESPRE POST

    55 PS IGNATIE, EPISCOP AL HUȘILOR – TESTAMENTUL PĂRINTELUI JUSTIN
    TREBUIE ASUMAT PE DINLĂUNTRU, SĂ DEVINĂ O STARE

    62 AVEŢI CREDINŢĂ ȘI NĂDEJDE: PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ESTE VIU!
    Mărturii ale sfințeniei

    66 PLACIDE DESEILLE, DRUMUL INIMII DE LA CATOLICISM LA ORTODOXIE
    de Monahia Dometiana

    75 MĂRTURISIREA DE CREDINȚĂ ORTODOXĂ ÎMPOTRIVA TUTUROR EREZIILOR
    A PREAFERICITULUI PĂRINTE DAMIANOS, ARHIEPISCOPUL SINAIULUI

    81 BISERICA ORTODOXĂ DIN BULGARIA DENUNȚĂ IDEOLOGIA
    DE „GEN“ DIN „CONVENȚIA DE LA ISTANBUL“
    Cerem Adunării Naționale să nu ratifice Convenția de la Istanbul

    84 ROBOTUL UMANOID SOPHIA ȘI AVATARURILE INTELIGENȚEI ARTIFICIALE
    de Monahia Gavriila

    90 MONAHULUI ATANASIE, CU DRAGOSTE
    ÎNTRU HRISTOS, NICIODATĂ ÎNDEAJUNS
    de Monahia Dometiana

    93 DESPRE RECUNOȘTINȚĂ
    de Ioan Vlăducă

    95 ADIO, PÂN’ LA REVEDERE!
    de Ramona Fărăian

     

    Comenzi sau Abonamente se pot face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

    completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

      Nume *

      Email *

      Telefon *

      Mod de livrare * PostaCurier

      Adresa de livrare *

      Comanda dvs. *

      Rezolvați operația de mai jos *

      Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.



      Imagini video și foto de la înmormântarea Doamnei Aspazia Oțel Petrescu


       

      Mielușeaua lui Hristos, Aspazia, s-a  suit la ceruri, către Lumina lină și necreată

      Ca o porumbiță cuvântătoare, distinsa Doamnă a temnițelor comuniste, Aspazia Oțel Petrescu, s-a înălțat cu sufletul la cer, către Părintele Luminilor, căruia I-a slujit cu osârdie și evlavie întreaga-i viață.

      Cu dânsa la cer cu siguranță a urcat nu doar sufletul domniei sale ci și ethosul neamului românesc cu dorurile și biruințele sale, un neam răstignit pe Golgota unei Românii asuprite dar frumoasă, curată și demnă. Cel puțin așa s-a simțit la slujba de înmormântare ce a avut loc azi, 25 ianuarie, in orașul Roman, unde viețuia de mulți ani. O slujbă mai puțin obișnuită, pentru că nu întristarea specifică ceremoniilor funebre a predominat, ci bucuria unui praznic de sărbătoare, ce iți înălța sufletul, pătruns de o bucurie nepământeană. Doar sfinții lui Dumnezeu pot transmite o astfel de stare de pace și bucurie. Romanul a devenit azi centru de pelerinaj prin prohodirea eroinei lui Hristos, Aspazia, tot așa cum pelerinaj era și la ușa locuinței sale, unde poposeau pentru o clipă duhovnicească de trăire ortodoxă, credincioși, tineri, intelectuali și oameni simpli din toate colțurile țării, care îi căutau sfaturile înțelepte și însuflețitoare.

      Înțelepciunea și trăirea sa ortodoxă izvorau din experiența unei jertfe curate închinate lui Hristos atât în temnițele comuniste, cât și în restul vieții sale de zi cu zi, prin asceză, studiu patristic și literar și propovăduire a valorilor autentice ortodoxe și naționale.

      Noblețea, blândețea, înțelepciunea, agerimea minții, învăluite de o smerenie profundă, din ce în ce mai greu întâlnită astăzi, erau virtuți ce îi înnobilau sufletul, care ca o lumină reflecta celorlalți raze de lumină înțelegătoare.

      Îți mulțumim, mielușeaua lui Hristos, Aspazia, pentru toată lumina transmisă, folosul, rugăciunea, sfatul și sprijinul dăruit nouă, și Bisericii lui Hristos!

      Astăzi la apusul existenței sale pământești, Aspazia Oțel Petrescu a văzut Lumina lină, ce a povățuit-o în clipele cele mai grele, după mărturia dânsei, pe care a dorit-o și căutat-o cu neobosită alergare duhovnicească, până la capăt. Acum cu îngerii în ceruri va cânta imnul cântării ei celei mai dragi: „Lumină lină”.

      Veșnică să-i fie pomenirea și Dumnezeu să o odihnească cu sfinții și împreună cu îngerii în Împărăția sa!

       



      Doamna Aspazia Otel Petrescu s-a mutat la Domnul! Interviu din octombrie 2017: În închisoare, asta am înțeles că nu poți să urci pe Tabor pe alt drum ocolit, decât urcând Golgota.


       Inmormantarea va avea loc joi, ora 11, Roman, cimitir Eternitatea, biserica Schimbării la Față.

      Aspazia Oțel PetrescuDe vorbă cu doamna Aspazia Oțel Petrescu

       Interviu preluat din Revista Atitudini, Nr. 53

      Credință și știință

      După părerea mea modernizarea în Biserică înseamnă blasfemie, nu numai cădere în păcat, pentru că Dumnezeu când s-a prezentat: «Eu sunt Cel ce sunt», a spus: «Eu sunt aici, acum, oricând și oriunde». Ce este aceea modernizare? Îl modernizăm pe Dumnezeu veșnic? Dar El este tot timpul același, egal cu Sine: Veșnicia. El nu cunoaște trecut, El nu cunoaște viitor, nu este decât prezentul permanent. Deci e clar, o rătăcire. Adică ce faci prin modernizare? Aduci veșnicia la linia vremelnică. Față de ce o aliniezi? Față de știință. Dar știința cu cât este în urma rațiunii în sine!… Pentru că nu există invenție. Dacă noi credem în Dumnezeu, nu credem în invenție. Totul a fost din capul locului gândit și creat desăvârșit din capul locului de Dumnezeu. Așa că ce mai poate inventa omul, după ce a creat bunul Dumnezeu toate? „A zis și s-a făcut”. Ce mai zice omul, ce mai face omul? E absurd să te gândești la lucrul acesta. Deci nu există „agiornamento”, nu există aliniere decât dacă gândești așa că aliniezi veșnicia la vremelnic, vorba PS Iustinian Chira: „Asta este o prostie mai mare decât toate secolele”. Eu cred că va veni cernerea, că ne așteaptă marea cernere. Noi știm ce înseamnă asta. Au fost repetate cerneri. Cea mai apropiată de noi este glaciațiunea despre care noi nu avem decât vagi știri. A fost înainte o civilizație care toată a fost cernută. Deci, Dumnezeu n-a cruțat nimic, n-a păstrat nimic, a topit tot într-o catastrofă naturală imensă: glaciațiunea. Pe urmă, știm că a fost potopul care a fost o cernere parțială, numai pentru o parte din pământ, dar a fost totală și a fost salvat doar acel unu, cum s-a spus mai târziu la Sodoma și Gomora, altă cernere. Atunci a fost precizarea că Dumnezeu intervine cu cernerea doar atunci când rămâne un singur drept. Pe acela îl scoate, așa cum a fost scos Noe cu barca lui, așa cum a fost scos Lot cu familia lui, pe acela îl scoate și restul șterge de pe fața pământului, piere pur și simplu tot neamul care s-a vândut satanei și pentru care nu există întoarcere. Și mai știm și de un „agiornamento” din timpurile noastre care a fost un avertisment pentru un singur popor: Hiroshima și Nagasaki, avertisment pentru cruzimea japonezilor care era de neimaginat. Deci ne așteaptă o cernere care zic eu că nu va fi decât al treilea război mondial.

       

      Aspazia Oțel PetrescuÎntrebându-l pe părintele Justin dacă al treilea război mondial va fi doar cibernetic, a spus că nu va fi doar așa și că el va fi cu sânge și cu arme.

      Și părintele Cleopa spunea că ultimul va fi potopul de foc, că prima cernere pe teritoriul mai mare a fost potopul cu apă și al doilea va fi potopul de foc. Mai spunea părintele Cleopa că el va fi către sfârșitul războiului. Războiul va fi foarte scurt, nu va mai dura ani de zile. Prima fază va fi războiul biologic, deci boli trimise și microbi care sunt deja pregătiți în laboratoare. Toate bacteriile acestea care apar fără nume și pe care oamenii abia acum le studiază, le cataloghează, toate acestea sunt crescute, sunt hrănite pentru un război de asemenea natură, dar vor trebui să-l suspende. De ce le-a convenit un război biologic? Pentru că el omoară viața, dar păstrează materia, nu distruge. Deci toate avuțiile, averile rămân neclintite. Ei le șterg cu anticorpul pe care l-au pregătit pentru ai lor, dar au văzut că curenții care ascultă de porunca Domnului întorc valurile către cei care le-au emis. Deci n-au niciun folos practic. Dimpotrivă își consumă rezervele lor și dacă vine altcineva cu un val de acesta nu mai au cu ce se apăra, că le-au consumat pentru propriile lor infecții: aceasta e lucrarea Domnului. Și atunci cel care va fi amenințat de perspectiva pierderii războiului – că sunt 10 State care au depozite de armament atomic imense – unul singur din aceste State poate în câteva minute să distrugă universul întreg. Atâta energie negativă a acumulat! Acela va arunca o bombă de avertisment, dar ea își va greși traiectoria. Părintele Cleopa spunea: „Nu va greși traiectoria, va fi îndrumată de îngerii nimicitori acolo unde trebuie, nu acolo unde a fost trimisă. Și tot pământul va fi încins de o mare de flăcări pentru că deviată fiind, va declanșa reacția în lanț de care se tem toți. Tot părintele Cleopa spunea că există suprafețe mari de pământ sfânt care nu poate fi contaminat de energie negativă pentru că electricitatea, magnetismul, forța atomică, toate acestea sunt energii negative, distructive pe care Dumnezeu nu le-a creat El. Sunt create de om, deci nu sunt creație divină. Sunt copii ale satanei, după miracolele descifrate, descoperite, furate, pur și simplu. Ele vor pieri fiindcă sunt bazate pe neadevăr și Maica Domnului confirmă lucrul acesta în mai multe din vedeniile ei. Spune, de pildă, că atunci când va fi noaptea cea lungă, nimic din ce este cibernetic nu va funcționa. Dumnezeu va stinge și luminătorii cerești, dar va stinge și toate energiile negative. Le va face nimic. Și ăștia au verificat la NASA dacă este posibil așa ceva și au constatat că este posibil. De pildă, faimoasa nanocelulă care stă la baza industriei cu rezultate uluitoare, pur și simplu, va fi suspendată. Nanocelula care este absolut copie identică după celula vie, numai că nu este reală, este virtuală, adică nu este creată, este făcută de mâna omului după creațiune, nu este bazată pe adevăr. Este bazată pe furt, că n-am cum să-l numesc altfel. E ceva care nu are baza adevărului și se stinge ca orice care nu este adevărat. Și spune Maica Domnului: „Dacă veți vrea să vă luminați, să aveți la voi lumânări de ceară”. Deci nu orice lumânare se va aprinde și nu orice lumânare de ceară, ci o lumânare care a fost consacrată, adică a participat deja la o slujbă sfințitoare. Și mai spune Maica Domnului că dacă vom vrea să ne măsurăm timpul, să mergem la bunici și să scotocim pe acolo după ceasurile mecanice pentru că tot ce este cibernetic, nu va funcționa. Părintele Cleopa mai adăuga că în potopul acesta de foc, 50% din omenire va fi salvată pentru că sunt pământuri sfințite. De aceea România este atât de dorită și de urâtă pentru că are multe teritorii sfinte. Munți întregi sunt sfinți la noi: Ceahlăul, Rarăul, Caraimanul, aproape toți munții Bucegi și alții. Mănăstirile ar trebui să se refugieze pe acești munți sau să caute pustietatea din acești munți. Nu se știe dacă sfârșitul lumii va fi chiar după cel de-al treilea val. Va fi o catastrofă care va distruge 50% din omenire. Asta știm precis, mai departe e taină.

      „Dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă”.

      Dar ceea ce ne lipsește nouă astăzi este buna învoire între oameni. Noi nu suntem în stare să ne iubim până la limita de a fi un gând, o cugetare, o simțire. Foarte puțini au reușit să ne aducă sub același gând. Au fost câțiva oameni providențiali. Dar ceea ce este îmbucurător pentru mine, personal, este că de fiecare dată românii și-au revenit. De aceea s-a și creat proverbul: „Dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă”.

      De ce credeți că a existat dintotdeauna atâta dezbinare în poporul român?

      Nu știu, dar nu există să avem un om sfânt, un om care într-adevăr să însemne ceva ca să nu despartă imediat România în două: unii care merg după omul respectiv și bine fac dacă ascultă de cine trebuie și alții care cu urlături, cu blasfemii care contestă acel om. Ăștia suntem. Ceea ce ne-a salvat pe noi dintotdeauna a fost darul nostru, caracteristic neamului: răbdarea. Românul are o răbdare infinită și a reușit să spună de cele mai multe ori: „Așa a vrut Dumnezeu”, deci a avut o resemnare bună.

      Tot timpul diavolul și-a făcut de lucru și au fost vremuri de apostazie, însă el are puteri nețărmurite din cauza noastră, pentru că noi am ales răul. Dumnezeu i-a zis omului când l-a creat: „Iată te-am făcut o ființă atât de minunată, cu puțin în urma îngerilor. Îți dau ție un dar: tu numești, tu alegi, dar bagă de seamă ce alegi! Îți voi da ceea ce alegi”. Domnul este singurul care poate întoarce orice rău în bine și o face atât de minunat încât nu poți decât să cazi în genunchi în fața Lui și să spui: „Mare ești, Doamne!”. În închisoare, asta am înțeles că nu poți să urci pe Tabor pe alt drum ocolit, decât urcând Golgota. Când Îl îmbrățișăm cu toată dragostea noastră, Îl îmbrățișăm cu cruce cu tot. Nu-L putem despărți de cruce. Am avut darul acesta nemaipomenit să înțeleg în închisoare că nu e adevărat că Dumnezeu primește rugăciunea noastră, doar când suntem în stare de rugăciune. Nu e adevărat, nu ne-ar fi de niciun folos. Dumnezeu vine la noi când suntem în păcat, în deznădejde, cum ar spune Părintele Paisie Aghioritul: „în fundul iadului, poți să trăiești dacă ești cu ochii la cer”. Dacă ai un colțișor al sufletului tăinuit unde ești doar tu și El, acolo nu ai niciun pic de îndoială că altcineva ar putea să te ajute mai mult decât El sau peste El. El e toată nădejdea noastră așa cum este exprimat atât de frumos în rugăciunea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”.

      În rugăciunea mea, de multe ori zic: „Pomenește, Doamne, pe toți cei ce Te cunosc, pe cei ce Te iubesc, pe cei ce au mai mare nevoie de îndurarea Ta, pe cei care ne urăsc și ne vor răul și pe cei pentru care nu se roagă nimeni” și sunt convinsă că în această rugăciune sunt cuprinși toți cei pe care îi cunosc, îi iubesc și le vreau binele. Mântuitorul a spus: «Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui». N-a spus: cel ce va răbda până la infinit. Ce ne arată nouă aceste cuvinte? Că Dumnezeu în momentul în care ne-a scos din neființă, ne-a dat și sfârșitul nostru, adică limita noastră de a răbda. Fiecare dintre noi venim în viață cu o limită a răbdării. Ce trece dincolo de această limită pusă de bunul Dumnezeu, nu mai cade în răspunderea noastră, cade în răspunderea celui care ne chinuiește. Ține de destinul nostru, este în chemarea noastră până unde suntem obligați să răbdăm. Limitele acestea nu sunt aceleași pentru toți. Pentru unii este foarte înaltă, pentru alții este mai mică, după cum a gândit bunul Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, în funcție de ceea ce avem de plătit.

      În temniță simțeai cum intră pacea lui Iisus

      Cum trăiați rugăciunea în închisoare?

      Pe noi ne pitroceau tot timpul, tot timpul ne schimbau în componența celulelor ca să nu ne împrietenim între noi, să nu formăm unitatea, de gândire, de simțire. Dar întotdeauna așa se potrivea că în fiecare celulă era măcar una care știa una din rugăciunile noastre principale, un acatist sau un paraclis. În momentul când cea care știa, începea să recite la o oră de seară – (era o singură oră când era posibil ca noi să ne rugăm și atunci păzite foarte bine pe la ușă. Erau fete experte în a auzi orice pas, oricât de ușor, în orice pâslar ar fi fost îmbrăcată. Avea dreptate Radu Gyr când zicea că aude prin piatră și prin vecie și prin zăvoare de foc) – deci în momentul în care ea începea să citească rugăciunea, simțeai, într-adevăr, nu știu cum să vă spun, că este foarte greu să spui în cuvinte și să poți să redai exact atmosfera, numai dacă o trăiești, simțeai ca o fâlfâire de ceva, ca o adiere de ceva. Și vocea era de obicei aproape șoptită, era spusă la un diapazon atât cât să poată fi auzită de cameră, să nu fie auzită de pe sală, pentru că cea care recita, săraca, ajungea la izolator. Nimic nu era iertat. Și simțeai cum intră pacea lui Iisus. Eu nu prea aveam habar ce înseamnă: «Pacea Mea v-o dau vouă». Știam că acesta era darul pe care Îl dădea Iisus oamenilor care veneau să-L caute. Știam că spunea întotdeauna unui vindecat: «Mergi în pace și să nu mai păcătuiești». Și le recomanda prietenilor Lui: «Trăiți în pace». Dar acolo simțeam ce înseamnă pacea. Era această fâlfâire de ceva care-ți invada sufletul. Simțeai dintr-odată o căldură, o liniște, o împăcare. Simțeai că nimeni nu-ți mai poate face nimic. Simțeai ce însemnau cuvintele lui David: «Cu mine este Dumnezeu. Ce-mi poate face mie omul? De cine mă voi teme?». Aveai certitudinea asta, siguranța asta. Te simțeai în siguranță, te simțeai liber, te simțeai puternic, te simțeai altceva decât erai până în clipa aceea când începea rugăciunea. Rugăciunea brusc te transforma. Pentru că sufletele noastre erau unite în sinceritate, deci fiecare venea în rugăciune. Toate erau acolo, toate erau atente. Eu, de pildă, am avut întotdeauna primul Paraclis al Maicii Domnului. L-am știut pe dinafară. Nu mai știu câte Paraclise am spus în paisprezece ani de închisoare. Vă puteți imagina, seară de seară. Simțeam că fiecare e atentă și că fiecare cuvânt este ascultat ca atare. Să știți că cuvintele au o valoare de care noi nu ne dăm seama. Cuvântul în plinătatea lui este dumnezeire. Ne spune Apostolul Ioan: «La început a fost Cuvântul. Cuvântul era la Dumnezeu, iar Dumnezeu era Cuvântul». Cuvintele se albesc și strălucesc prin rostirea lor, prin îndelunga rostire. De aceea, când spunem Tatăl nostru sau oricare altă rugăciune din aceasta veche, în rugăciunea aceea întâlnim valorile date acestor cuvinte de miliardele de oameni care le-au rostit. Ascultând mereu aceleași cuvinte, albite de îndelungile rostiri, la ceasuri de seară, la ceasuri de rugăciune, la ceasuri de contemplare, la ceasuri de lacrimi, de suferință când s-au rostit ele, eram toate împreună. Formam această pace, această atmosferă, care în ultimă instanță este iubire. Vă puteți imagina geometric lucrul acesta? Iisus era centrul. Drumul nostru obligatoriu era spre centru, spre Iisus. Deci în momentul în care noi începeam rugăciunea, ni-L imaginam pe Mântuitorul în mijlocul nostru. Și eram așezate pe cercul din jurul Lui. Pe măsură ce înaintam spre centru, spre rugăciune, ne apropiam între noi. În momentul în care ajungeam chiar la picioarele Lui, eram un lanț de suflete împreună. Nimeni nu putea intra între noi, niciunul din cei care ne chinuiau.

      Care au fost momentele cele mai grele din închisoare?

      Cel mai greu de depășit au fost acele momente în care a trebuit să jurăm pentru minciună că este adevăr. Oamenii erau osândiți pentru bine și iertați pentru relele pe care le făceau, erau premiați pentru relele pe care le făceau. Deci ca salvezi un om care trebuia să intre la închisoare pentru o faptă bună pe care a făcut-o, ce puteai să faci? Să spui adevărul și numai adevărul? Adică să-l bagi în închisoare? Că adevărul era că el a încălcat legea atee, că nu are niciun respect pentru ea. Era acesta un rău? Pentru asta trebuia să fie condamnat ani grei de muncă silnică? Deci toate anchetele noastre au fost cea mai grea încercare din punctul acesta de vedere, că trebuia să afirmi cu tărie ceea ce nu era adevărat și să negi ceea ce era adevărat ca să nu bagi în nenorocire oameni care nu aveau altă vină decât aceea că nu credeau în ateismul bolșevic. Am spus lucrul acesta, pentru că așa s-a întâmplat în groapa cu șobolani.

      Doamne, nu mă lăsa să cad din brațele Tale

      Cum v-ați rugat în groapa cu șobolani?

      În groapa cu șobolani, Dumnezeu a vrut să-mi arate că nu e adevărat că trebuie să fii într-o stare harică de rugăciune, ca să te cerceteze. Nu, eu eram în cea mai neagră deznădejde, ceea ce înseamnă că eram în păcatul care nu se iartă, pentru că deznădejdea este un păcat foarte mare care poate conduce la sinucidere. Deci, eu eram în cel mai osânditor păcat, însă am avut această binecuvântare că îngerul meu păzitor nu s-a dezlipit de mine și am avut credința asta nelimitată că numai Dumnezeu mă poate salva, că eu sunt într-o dilemă și că din această dilemă, eu nu pot ieși. Care era dilema mea? Sau spun ceea ce vor anchetatorii și scap de tortura lor, dar intră la apă un om nevinovat pe mărturia mea sau nu spun și atunci eu sunt absolvită de păcat, dar sunt ronțăită de șobolani. Și mi-am dat seama că nu am puterea să mă las ronțăită de șobolani din dragoste față de aproapele. Deci eram în disperare. Știam că nu pot să fac nici una, nici alta și atunci: „Ce fac, Doamne?”. Am zis: „Doamne, nu mă lăsa!”. Am spus exact ceea ce trebuie. Cine mi-a inspirat cuvintele acestea? Că eu de la mine, nu eram în stare să spun nici: „Iisuse!”. Numai „Iisuse” dacă spuneam și era suficient, dar nu eram în stare să o spun, nicidecum să fac vreo rugăciune cu părere de rău, cu lacrimi, cu ispășire, cu tot ce se cere pentru ștergerea unui păcat. De atunci am știut că rugăciunea este armă puternică împotriva diavolului chiar dacă ești total în ghearele lui și te zbați în ghearele lui. Dacă spui rugăciunea, ai ieșit de acolo ca o pasăre liberă în vastitatea cerului. Sf. Petru Damaschinul are soluția cea mai teribilă pe care a dat-o vieții lui de pustnic. El a zis așa: „Doamne, eu nu știu ce să-Ți cer. Eu cred că Îți cer un lucru de mare folos și te supăr cu nimicuri. Deci consideră-mă că sunt un lucru al Tău. Ia-mă în brațele Tale și fă cu mine tot ce vrei. Nu-Ți voi sta împotrivă”. Și asta a făcut din el un sfânt cu putere multă și în ziua de azi. Iar eu mi-am zis: „Asta este rugăciunea mea. Doamne, nu mă lăsa să cad din brațele Tale”. Mai departe, știe Domnul ce trebuie să facă.

      Dacă vrei răului să-i faci un rău, iubește-l!

      Deci sfatul meu acesta este: rugăciunea și postul. Eu m-am vindecat prin rugăciune, dar am asistat la vindecări și mai rapide și mai spectaculoase care au întors oamenii de sub gloanțe, din fața plutonului de execuție: postul și anume postul ninivitenilor, trei zile cu post și cu apă. Deci concluzia la care am ajuns eu: rugăciune, post și încredere. Domnul a spus: «N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc», pentru că legea veche era: «ochi pentru ochi, dinte pentru dinte». Dar Mântuitorul zice: «Nu, ci întoarce dușmanului și celălalt obraz. Te-a lovit pe dreptul, întoarce-i și stângul». Ce înseamnă de fapt lucrul acesta? Tu mi-ai făcut un rău, eu ți-am făcut același rău în aceeași măsură. Tu nu te lași, vii și-mi plătești din nou și îmi scoți și celălalt ochi și îți scot și eu și celălalt ochi. Și ce am făcut? Nu numai că am dublat răul, l-am împătrit și așa din creștere în creștere, din treaptă în treaptă diavolul a ajuns la puterea pe care o are astăzi. Eu i-am dat-o. Ce se întâmplă dacă eu nu îi răspund cu rău, ci dimpotrivă îi ofer un gest de dragoste? În primul rând, răul nu merge mai departe și s-a oprit la cel pe care tu mi l-ai făcut. Eu nu ți-l întorc, deci nu îi dau nicio putere. Mai mult decât atât în locul acestei răzbunări, eu pun gestul iubirii mele. Eu te iert și nu numai că te iert, ci zic: „Mai lovește-mă o dată, dacă ai puterea să o faci!” și de obicei nu o face nimeni. Diavolul a dat un pas înapoi, pentru că nu suportă gesturile de dragoste. Orice poți să-i faci, dar nimic nu-l descumpănește mai tare decât iubirea. Dacă vrei răului să-i faci un rău, iubește-l! Nu blama răul! Gloria lui este să spui cât este de rău, să îi aduci osanale. Când vrăjmașul este mare și tare, nu-l provocăm, nu-l alarmăm, nu-l contrazicem, nu-l blamăm. Ne rugăm și postim. Mama mea avea o vorbă: „Dragii mei copii, niciodată să nu dați cu biciul în drac, că voi îl provocați și voi aveți răspunderea!”.

      Spun Sfinții Părinți, și cred că știu ce spun, că apelul la mucenici este unul din mijloacele prin care noi ne putem folosi foarte mult. Ei au demonstrat că se poate iubi așa cum iubește Iisus. Pentru că de fapt, iubirea aceasta care dă totul fără să ceară nimic, este iubire hristică. Este iubirea de care a dat dovadă Mântuitorul nostru. Un mucenic arată că se poate să iubești ca Iisus. Adică poți să-ți dai viața cu bucurie, pentru cel pe care îl iubești. Un mucenic ne încurajează pe noi foarte mult. Tot timpul ne văicărim. Eu vorbesc despre mine – nu-i frumos să vorbesc la plural – dar cred că mulți se regăsesc în mine, că nu sunt eu nici cea mai tare, nici cea mai slabă. Sunt mediocritatea, adică majoritatea. Noi ne văicărim tot timpul: „Doamne, atâta pot! Nu pot mai mult. Atâta pot, atâta-Ți dau”. Dar dacă vine și spune: „Da, dar viața?”. „Aia nu pot să Ți-o dau că-mi trebuie și mie, că vreau și eu să trăiesc, că uite ce frumos e pe lume”. Nu e ușor să reușești să-ți agonisești această iubire jertfelnică. Ea este jertfelnică în orice moment, la orice pas, în orice împrejurare. Nu numai când coboară darul Duhului Sfânt. Oricând.

      Aspazia Oțel PetrescuVa fi o invazie islamică

      În zilele noastre foarte multă lume se plânge de depresii, chiar și din cei care merg la biserică? Cum explicați acest fenomen?

      Noi ne-am slăbănogit foarte mult. La ora actuală suntem o lume bolnavă. Din punct de vedere duhovnicesc, România a căzut foarte mult. Nici nu vă dați seama cât de jos suntem la ora actuală! Cred însă că înaintemergătorii noștri, cum ar fi părintele Justin, vor avea grijă să ne învețe ce trebuie să facem ca să ne recuperăm. Vom plăti niște facturi cumplite. În afară de războiul care ne așteaptă, ne mai așteaptă o revoltă și o invazie. Revolta va fi războiul dintre noi care este mai cumplit decât un război și deja se văd cele două tabere. Oamenii văd că există disensiuni între așa-zișii conducători ai noștri și aceste două tabere se vor încăiera între ele și vor determina și războiul. Toate revoluțiile care vor izbucni ici-colo, vor culmina într-o încăierare generală ce nu s-a mai văzut și n-a mai cunoscut istoria până acum. În afară de încăierările astea, războiul cel dintre noi, pentru care Sfinții Părinți au pus canon bisericesc și rugăciune specială în Biserică: „Ferește-ne de războiul cel dintre noi”, ne paște o invazie islamică ce va face prăpăd în toată lumea creștină. S-a zis despre popoarele barbare că ele au fost biciul lui Dumnezeu pe lumea de atunci. Ce vor fi islamicii acum, nu știu cum poate fi catalogat! Îi vedem cât sunt de cruzi și de lipsiți de orice omenie. Ei consideră că robia islamică pe care am suportat-o noi, este un drept al lor pentru că ei au cucerit în trecut teritoriul nostru în numele lui Allah. Deci este al lor, l-au cucerit. Și spun minciuni pentru că noi am plătit tribut pentru libertatea noastră, iar mamele românce de atunci cât au suferit, ca să nu mai vorbim de sufletul lor și de martirajul lor. Au răbdat și nu au protestat, au lăsat să li se smulgă copiii de la sân ca să fie crescuți ieniceri. Deci ei afirmă niște minciuni și în numele acestor minciuni, ei își iau dreptul să anunțe că nu va fi picior de creștin în România. Ca să fie adulat „nenumitul” au mers atât de departe încât L-au omorât pe Fiul lui Dumnezeu. Deci, ce milă putem aștepta de la aceștia? Dar noi știm că Dumnezeu a acceptat să se urce pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc și că reîntoarcerea noastră din iadul veșnic a fost posibilă numai prin această jertfă nemaipomenită a Însăși Dumnezeirii și că tocmai în virtutea acestui lucru nu va lăsa să-i fie batjocorită biruința. A biruit o dată moartea, a golit o dată iadul, o va face ori de câte ori va fi nevoie pentru că știe să o facă.

       (Interviu realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, octombrie 2017)

       



      Aspazia Oțel Petrescu: Toate încercările din viața noastră sunt teme pe care trebuie să le rezolvăm până la Judecată.


      Toate încercările din viața noastră sunt teme pe care trebuie să le rezolvăm până la Judecată. Interviu cu Doamna Aspazia Oțel Petrescu 

      „Ne-au condamnat pentru că nu i-am iubit și nici nu o să-i iubim”

      Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre mărturisitorii noștri care au pătimit în închisorile comuniste.

      Sunt foarte mulți dintre mărturisitorii care s-au sfințit în închisori pe care nu-i știm și pe care îi știe numai bunul Dumnezeu. Sunt așa-zișii mistici care nu au spus niciun cuvânt după ce au ieșit din închisoare. Însuși bădia Traian Trifan care era considerat unul dintre cei mai desăvârșiți trăitori – că mistic asta înseamnă: să-ți trăiești credința – nu a semnat cartea lui. A spus Robul numărul cutare… și și-a scris numărul lui de întemnițat. Deci sunt foarte mulți de care știe numai bunul Dumnezeu și El știe de ce îi ține ascunși, pe aceștia. Pe unii i-a ridicat în slava sfințeniei, pe alții nu, i-a lăsat în anonimat. Îmi închipui că din momentul în care a apărut primul martirizat în cer, cred că a fost mare bucurie, pentru că Dumnezeu i-a luat diavolului toții osândiții la îndobitocire și i-a făcut sfinți. Și aceasta este lucrarea Domnului, este singurul care poate dintr-un foarte mare rău – că mai mare rău decât a-ți pierde mântuirea sufletului și filiațiunea cu Tatăl ceresc, nu există – deci acest rău ticluit așa de viclean de diavolul a fost transformat în slavă dumnezeiască. El este singurul care poate transforma orice rău în bine. În momentul în care simți influența celui rău, din momentul acela trebuie să te consideri nefericit pentru că este duhul răului care este stricător de suflet și tu, om de rând, nu ai putere să reziști la așa ceva. Trebuie imediat să te așezi în genunchi, să bați o metanie, să faci Sf. Cruce, să-L invoci pe Domnul Iisus să te apere de duhul acesta.

      Îmi amintesc, de pildă, cum anchetatorul cu care am avut de furcă aici în Roman, după eliberare – făcuse soțul meu o greșeală și era să intrăm amândoi la închisoare, exact cum scrie la carte – a condus ancheta destul de inteligent și totuși n-a călcat adevărul. Pentru că pe ei nu îi interesa adevărul, ei nu judecau adevărul. Se zice că atunci când intri la tribunal, tribunalul spune ce e drept și ce e nedrept din acuzația care ți se aduce. Judecata lor era cu totul altfel. Ei știau că tu ai dovedit că nu îi iubești și că trebuie să te pedepsească pentru faptul că nu îi iubești. Dar asta nu era într-un Cod penal, adică: te pedepsesc pentru că nu îți plac ochii mei. Și atunci făceau un scenariu: încălcai legea într-un fel în care voiau ei, se legau de un amănunt care putea să fie interpretat așa și te băteau până când recunoșteai că ai făcut ceea ce ziceau ei că ai făcut. Dar datorită acestui anchetator de care vă ziceam, am scăpat de închisoare că mai căpătam și atunci vreo 5 ani, după „Codul” lor penal. Pe noi ne-au băgat în Codul penal fără ca să avem o greșeală penală sau să fi încălcat cu ceva legea. Ne-au condamnat pentru că nu i-am iubit și nici nu o să-i iubim. Continue Reading »