Posts Tagged 'arhimandritul sofronie saharov'


PĂRINTELE SOFRONIE SAHAROV, PĂRINTELE FILOCALIC AL VEACULUI XX


Material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

sofornie saharov„ NOUL PATRIARH AL DUMNEZEIESCULUI HAR” 

Moto: „A trăi creștinește este cu neputință. Creștinește este cu putință numai a muri”.

LA ÎNCEPUT DE DRUM ÎN CĂLĂTORIA SPRE VEȘNICIE

„După trecerea a mai bine de 50 de ani nu-mi este cu putință să-mi amintesc cronologic firul evenimentelor vieții mele lăuntrice. Zborul duhului în spațiul minții este de neînțeles, așa cum a spus Însuși Domnul în cuvântarea cu Nicodim: «Duhul unde voiește suflă și glasul Lui auzi, și nu știi de unde vine și unde se duce; așa este tot cel născut din duhul»” (Ioan 3:8)[1]. Serghei Simeonovici Saharov pășește în greaua zbatere a călătoriei vieții pământești la 31 septembrie 1896, în familia unor credincioși ortodocși din Moscova, având să poarte întipărite în trupul vieții sale rănile unui veac zbuciumat de dezastrele celor două războaie mondiale și de duhul lepădării de Hristos al regimurilor totalitare. Pustiirii de har pricinuită de robia omenirii față de materie, Serghei i se va împotrivi cu preaplinul cugetării la veșnicie: „Copil fiind – scrie el – am fost învățat să mă rog către Tatăl ceresc Cel fără de moarte, către Cel către Care s-au dus toți strămoșii mei; atunci, în credința mea cea copilărească, legătura dintre persoane și veșnicie era ușor de făcut”[2].

Dumnezeu, după pronia de El singur cunoscută, a binevoit să-l cerceteze și să-i îngăduie să se atingă de necuprinsul Lui prin taina rugăciunii, așa cum avea să mărturisească la amurgul vieții: „Din anii tinereților, sufletul meu și-a însușit gândul veșniciei. Pe de o parte, aceasta era urmarea firească a rugăciunii copilăriei mele către Dumnezeul cel Viu, către Care se duseseră părinții și străbunii mei; pe de alta, copiii cu care mă însoțeam atunci, cu o naivă seriozitate și cu tragere de inimă se plecau gânditor asupra acestei taine…”[3]. Avid de cuvânt, căuta să-și potolească dorul de nemărginit citind clasicii ruși: Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin, iar setea de frumosul absolut și-o ostoia prin mijlocirea picturii pe care o va studia la Academia de Arte Frumoase din Moscova (1915-1917) și apoi la Școala de Pictură, Sculptură și Arhitectură din același oraș. Anii adolescenței sale vor purta pecetea unei încordate căutări lăuntrice deviate de la adevărul Ortodoxiei la mistica obscură a religiilor orientale: „Am trăit în această rătăcire în tinerețea mea, sub înrâurirea cărților despre mistica indiană și a întâlnirilor cu oameni din acele țări unde de-a lungul a mii de ani s-a cultivat o astfel de mistică. A ieși din această aberație nu este deloc simplu. Experiența mea orientală, sinceră, avea un caracter mai curând intelectual, rupt de inimă: nevoința sustragerii minții de la tot ce este relativ. Treptat am ajuns să mă conving că mă aflam pe o cale greșită: că mă depărtam de la Ființa reală, adevărată în neființă. Pe orizontul duhului meu, nu exista o cunoaștere temeinică”[4].

sf. sofronie saharovCLĂTINĂRI ÎN CĂUTĂRILE NECLĂTINĂRII

„Duhul meu dorea după veșnicie și veșnicia, așa cum aveam să înțeleg mai târziu, stătea înaintea mea, renăscându-mă”.

Ravagiile provocate de Primul Război Mondial (1914-1918) vor răscoli în adâncurile conștiinței lui Serghei problematica veșniciei: „Veștile despre mii de nevinovați uciși pe front m-au pus de-a dreptul în fața priveliștei unei tragice realități. Nu mă puteam împăca cu faptul că o mulțime de vieți tinere se curmă cu sila și pe deasupra, cu nebună sălbăticie. Iar dacă din voia unor stăpânitori răi se creează astfel de situații, unde se află sensul venirii noastre în această lume? Iar eu, de ce m-am născut?”[5]. Volbura vremurilor smolite de suferință aveau să aducă în sufletul tânărului Serghei potop de întrebări fără răspunsuri deslușite: „Se aprinsese în mine focul bunelor doriri, căutarea desăvârșirii caracteristică tinereților, avânturi către lumina cunoașterii atotcuprinzătoare. Și toate acestea să le părăsesc? Și în ce chip? Pentru cine și pentru ce? În numele căror valori? Veșnic sunt oare eu, precum și tot omul, sau toți ne ducem împreună în adâncul neființei? Întrebarea – până atunci doar o liniștită contemplare a minții – devenise asemenea unei mase amorfe de metal ciudat. În adâncul inimii mele se sălășluise un simțământ ciudat: al deșertăciunii tuturor agonisirilor pe pământ”.

În ciuda prăbușirii lăuntrice din ce în ce mai intense, Serghei își continuă drumul desăvârșirii pe tărâmul artei, plecând în anul 1922 să studieze în Italia, Germania și Franța, stabilindu-se definitiv la Paris unde are numeroase expoziții apreciate în presa de specialitate. Cu toate acestea hotarele mărginite ale picturii în a exprima curăția și frumusețea cea veșnică după care sufletul său tânjea, îi stârnesc în străfundurile ființei alte furtuni de frământări și pătrunzătoare căutări: „Îmi amintesc de mine cât se poate de limpede. În viața zilnică eram ca toți ceilalți, însă erau clipe când nu simțeam pământul sub mine. Îl vedeam ca de obicei, cu ochii, pe când în duh eram purtat deasupra unei prăpăstii fără fund. Și iată că, fără să gândesc la ceva concret, dintr-o dată, în inimă îmi vine gândul: dacă omul poate suferi atât de adânc, atunci după firea lui, el este ceva mare”[6]. Continue Reading »