Posts Tagged 'apostazie'


EDITORIAL: Primejdia întrunirii Sinodului Panortodox din Creta. Apostazia de la Teologia Sfinților Părinți, de Monahia Fotini


ceb1ceb303De ce reprezintă o primejdie acest Sinod?

Orice creștin ortodox trebuie să știe că fără dreaptă credință nu ne putem mântui, că în afara Bisericii, care este Trupul lui Hristos, nu este mântuire. De ce? Pentru că «cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică» – spune Însuși Domnul nostru Iisus Hristos în Sf. Evanghelie (Mc. 3:29). Iar Sf. Ioan Gură de Aur ne tălmăcește foarte limpede acest cuvânt, numind pe eretici și pe dascălii mincinoși care nu învață drept cuvântul Adevărului, nu doar lupi și tâlhari, ci „luptători împotriva Duhului și hulitori ai Duhului harului. Acestora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor”[1]. Învățătura de credință ortodoxă nu este una omenească, nu este inventată de vreo minte omenească, oricât de genială ar fi ea. Învățătura ortodoxă este revelată, descoperită de Dumnezeu, Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, prin Sfânta Scriptură și Sfintele Canoane stabilite prin Sinoade Ecumenice. Sfinții Părinți au numit canoanele cârma Bisericii, după care se ghidează corabia mântuirii de la care nu putem să facem niciun rabat. Dogma ortodoxă este una revelată prin Duhul Sfânt, Sfinților Părinți care au ajuns la vederea lui Dumnezeu prin sfințenia vieții lor, adică Părinților îndumnezeiți. Însă nu dogma în sine mântuiește. Este nevoie și de trăire, de făptuire ortodoxă, ca să ajungem la curățire, luminare și mântuire. Fără conștiința ortodoxă dreaptă, nimeni nu poate ajunge la mântuire, de aceea dogma este o condiție obligatorie pentru a făptui, pentru a ne putea curăți de păcate în vederea mântuirii. De altfel, dogma nu s-a revelat decât celor ce au trăire duhovnicească, celor ce au ajuns la vederea lui Dumnezeu, urmând ca cei ce nu au ajuns la această trăire să respecte rânduielile și canoanele statornicite și hotărâte de Sfinții Părinți. Înșiși Sfinții Apostoli predau episcopilor Dumnezeieștile Canoane, ca pe o lege sfântă, spunând: „Episcopilor, acestea s-au rânduit vouă pentru Canoane de către noi. Voi însă rămânând într-însele, vă veți mântui și pace veți avea, iar nesupunându-vă vă veți munci și luptă unii cu alții necurmată veți avea, plata neascultării cea cuvenită luând-o”[2].

Așadar viețuirea și dogma sunt împreună, „viață – dogmă – viață”, după cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, care subliniază că temelia dogmei este viețuirea, experiența duhovnicească a Sfinților Părinți. Baza Sinoadelor Ecumenice o reprezintă experiența Părinților îndumnezeiți, prin care a lucrat Harul lui Dumnezeu, iar nu o teorie anume. Baza Sinoadelor nu este Sinodul în sine, o adunare de episcopi care hotărăsc în unanimitate conți- nutul canoanelor. Să nu uităm că au fost și sinoade false, numite tâlhărești în tradiția Bisericii. Nu este sfânt Sinodul în sine, după cum remarca Mitropolitul Ierotheos Vlachos[3], ci Sfinții Părinți sfințesc Sinodul. Baza Bisericii nu sunt Sinoadele în sine, ci Sfinții Părinți. Atunci când într-un Sinod există Părinți luminați de Duhul Sfânt, care au rugăciune și vedere dumnezeiască, aceștia sunt Sinodul. Așa cum la Sinodul I au fost Sf. Atanasie și Sf. Spiridon, la al II-lea – Sfinții Grigorie Teologul și Grigorie al Nyssei care s-au bazat pe teologia Sf. Vasile cel Mare, la Sinodul al III-lea a fost Sf. Chiril al Alexandriei, la al IV-lea – Papa ortodox Leon, la al V-lea și al VI-lea s-au bazat pe teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, la Sinodul al VII-lea – pe teologia Sfinților Vasile cel Mare, Ioan Damaschin și Teodor Studitul, la Sinodul al VIII-lea a fost Sf. Fotie cel Mare și la Sinodul al IX-lea – Sf. Grigorie Palama.

Întotdeauna bazele Sinoadelor au fost Părinții îndumnezeiți, în măsura în care acești Părinți aveau vederea lui Dumnezeu. Sfinții Părinți sunt cei care dau validitate Sinoadelor și nu invers, așa cum nuanțează foarte corect și Mitropolitul Ierotheos: „rostim la slujbe pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri”… și nu „ale Sinoadelor noastre”. De aceea îi sărbătorim pe Părinții de la Sinoade și nu Sinoadele.

De ce este foarte important acest aspect? Pentru că el ne ajută să facem diferența între un Sinod Sfânt și un sinod tâlhăresc. Părinții Sfinți, ajunși prin asceză și rugăciune la luminare și îndumnezeire, statornicesc prin Duhul Sfânt care sălășluiește întru ei, dogmele cele sfinte și drepte. Părinții care nu au avut lucrarea Duhului Sfânt în inimile lor, având mintea întunecată de patimi, neputincioși în a vedea lumina Dumnezeirii, au rătăcit de la Adevăr, falsificând dogmele sfinte, cugetând strâmb după duhul lumesc, al filosofiei omenești, iar nu după înțelepciunea Duhului Sfânt. Aceștia din urmă niciodată nu vor lua hotărâri drepte atâta timp cât cugetă cele deșarte, iar nu cele dumnezeiești.

Sfinții Părinți se adunau în Sinoade ecumenice sau locale, atunci când apăreau erezii în sânul Bisericii. La acele Sinoade erau dispute între teologii Harului și teologii falși, întunecați la minte, din pricina patimilor. Sinoadele tâlhărești sunt produsul minților întunecate ale teologilor speculativi, pe când Sinoadele Sfinte sunt lucrarea Harului lui Dumnezeu prin Părinții purtători de Duh Sfânt. Chiar dacă în timpul sinoadelor tâlhărești, adevărații mărturisitori și trăitori ai Bisericii erau prigoniți, exilați, întemnițați, Dumnezeu niciodată nu a lăsat și nu va lăsa Biserica Sa, pe care nici porțile iadului nu o vor birui, călăuzind-o neîncetat acolo unde sunt Harul și adevărul, în temniță sau catacombe. Întotdeauna Biserica a avut Sfinți Părinți, apărători și păzitori ai Harului și Adevărului, care au menținut-o vie până astăzi. Continue Reading »



Pilda de pocainta dedicata Mitropolitului Nicolae Corneanu


frica-de-dumnezeu

Din viata Sf. Mucenic Marcelin, papa al Romei (Proloagele, Vol. 2, p. 812 )

Papa Marcelin a luat scaunul Romei dupa Sf. Gaie, pe vremea imparatiei lui Diocletian si in zilele cumplitei prigoniri a crestinilor, cand, in treizeci de zile, au fost ucisi in Roma saptesprezece mii de crestini, barbati si femei, cu felurite chinuri. Fiind prins, deci, si papa Marcelin si adus inaintea lui Diocletian, s-a temut de chinurile cele cumplite si a pus tamaie pe altarul paganesc si a adus jertfa in capistea Vestei si a lui Isis. Si, imparatul, dandu-i cinste pentru aceasta, l-a imbracat pe el intr-o haina de mult pret si l-a numit prieten al sau. Deci, intorcandu-se Marcelin la casa lui, plangea si se tanguia cu amar, precum oarecand si Sf. Petru Apostolul, cand s-a lepadat de Hristos. Si se osandea pe sine si singur se rusina, ca unul ce, pe multi altii, ii intarise in credinta si i-a indemnat la muceniceasca nevointa, iar el a cazut in cumplita lepadare si i se zdrobea inima nespus.
Pe vremea aceea, in tara Campaniei si in cetatea ce se numea Sinuesa, a fost un sobor duhovnicesc, la care se adunasera 180 de episcopi si preoti. Deci, la acest sobor, a alergat si Marcelin si, imbracandu-se in sac de par si presarandu-si cenusa pe sine, a intrat in sobor, la parinti, intru sfaramarea inimii. Si, stand ca un osandit inaintea lor, isi marturisea deschis pacatul, inaintea tuturor si multe lacrimi varsa, plangand si tanguindu-se si cerand hotarare de judecata asupra sa. Iar ei i-au grait: Singur, cu gura ta, judeca-te pe tine. Din gura ta a iesit pacatul, deci, din gura ta sa iasa si judecata. Stim ca, inca si Sf. Petru, din frica s-a lepadat de Hristos, dar, plangand cu amar, a castigat cea dintai mila de la Domnul sau.
Deci, Marcelin a hotarat asupra sa o judecata ca aceasta, zicand: Straina de mine fac treapta arhieriei cea sfintita, de care nu sunt vrednic. Si dupa moartea mea, trupul meu sa nu se dea obisnuitei ingropari, ci sa fie lepadat cainilor, spre mancare, iar cel ce va indrazni sa-l ingroape pe el, acela sa fie blestemat.
Dupa soborul acela, Marcelin s-a intors la Roma si, luand in maini haina cea de mult pret, pe care o primise de la Diocletian, a alergat la imparat si, aruncand-o inaintea lui, l-a mustrat pe el si a blestemat pe zeii lui cei mincinosi, iar pe sine se marturisea, plangand, ca greu a gresit. Deci, umplandu-se de manie, imparatul l-a dat la chinuri, apoi l-a osandit la moarte. Si a fost dus, astfel, fericitul Marcelin, afara din cetate, la taiere, cu inca trei credinciosi: Claudiu, Chirin si Antonin iar dupa dansul venea preotul Marcel, care avea sa ia, dupa Marcelin, scaunul de episcop al Romei. Pe acesta, mucenicul lui Hristos, Marcelin, chemandu-l, il sfatuia sa fie tare in credinta. Si a poruncit ca trupul sau nimeni sa nu indrazneasca a-l ingropa in pamant, ci sa fie aruncat spre mancare, la caini. Ca nu sunt vrednic, zicea, de ingropare omeneasca, nu sunt vrednic sa ma primeasca pe mine pamantul, de vreme ce m-am lepadat de Domnul meu, Facatorul cerului si al pamantului. Iar, dupa ce a ajuns la locul cel de moarte, sfintitul Mucenic Marcelin s-a rugat cu nadejdea cea intru Hristos Domnul, Care primeste pe pacatosii cei ce se pocaiesc. Si cu osardie si-a intins grumazul sau spre taiere si a murit pentru Hristos, de Care, de frica mortii se lepadase.
Si au fost taiati impreuna cu el si acei trei barbati: Claudiu, Chirin si Antonin si au fost aruncate trupurile pe camp, fara de ingropare. Dupa cateva zile insa, trupurile lui Claudiu, Chirin si Antonin, luandu-le credinciosii noaptea, le-au ingropat. Iar trupul lui Marcelin, nimeni nu indraznea sa-l ia si sa-l ingroape, de vreme ce el pusese blestem, ca sa nu fie dat trupul lui ingroparii. Si a zacut pe camp treizeci si sase de zile.
Si s-a aratat Sf. Apostol Petru lui Marcel, noul papa, zicandu-i: Pentru ce n-ati ingropat pana acum trupul lui Marcelin? Grait-a Marcel: Ma tem de blestemul lui, pentru ca pe toti i-a blestemat, ca nimeni sa nu indrazneasca a-i ingropa trupul lui. Grait-a Apostolul: Oare, nu-ti aduci aminte de acea scriptura: cel ce se smereste pe sine, se va inalta? Deci, ducandu-te, ingroapa-l pe el cu cinste. Iar Marcel papa, sculandu-se, a mers si a luat cinstitele moaste ale Mucenicului si le-a ingropat in gropnita Priscilei, cea de langa calea Salariei.
Asa s-a sfarsit Sf. Mucenic, papa Marcelin, lasand chip de pocainta multora din cei ce, in acea vreme, cadeau intr-un pacat ca acesta. Ca multi, atunci, infricosandu-se de chinuri, se lepadau de Hristos. Iar noi slavim negraita milostivire a lui Dumnezeu, acum si pururi si in vecii vecilor. Amin!



Sinodul BOR la un pas de apostazie


corneanu

Decizia BOR referitoare la judecarea cazurilor Mitropolitului apostat Nicolae al Banatului si Episcopului Sofronie al Oradei lasa intreaga Ortodoxie romaneasca fara suflare. Nu ne-a venit sa credem ca toti ierarhii BOR, cu exceptia unuia singur, au semnat iertarea unui mitropolit apostat, care nici pe departe nu recunoaste ca a gresit. Inca o data se dovedeste ca la noi in Biserica dictatura este la ea acasa, ca inaltele noastre fete bisericesti sunt obisnuite cu compromisul si cu tradarea, ca doar nu este prima data. Daca pe vremea comunismului sinodul BOR semna daramarea de biserici, acum, pe vremea neocomunismului, semneaza daramarea Ortodoxiei din interior, daramarea adevaratei credinte, temelia Bisericii lui Hristos.
Dupa ce anumiti ierarhi arunca blesteme si anateme asupra semnatarilor memoriului inaintat sinodului BOR, spre pedepsirea celor doi ierarhi apostati, ei devin dintr-odata propovaduitori ai iubirii crestine si lesne iertatori ai apostatilor. De ce nu au fost asa de lesne-iertatori fata de calugarii de la Tanacu, care acum infunda puscaria datorita iubirii lor? Or s-a ajuns ca si la noi harul iertarii sa se obtina pe baza indulgentelelor patriarhale (sa citim papale?!) precum la catolici? Se pare totusi ca lucrurile nu se opresc aici si poate ca Bunul Dumnezeu va scoate un nou Marcu Eugenicul, care sa pastreze adevarul nepatat in Biserica Ortodoxa Romana si caruia sa-i urmeze adevaratii crestini. Speram ca I.P.S. Bartolomeu Anania sa nu fie singurul. Asociatiile initiatoare ale memoriului amintit mai sus iau atitudine fata de decizia majoritatii membrilor Sfantului Sinod, raspundzand prin comunicatul urmator:

COMUNICAT

Laicatul cere repudierea publica si in scris a faptelor savarsite. vineri, 11.07.2008
Asociatiile si fundatiile initiatoare ale Memoriului referitor la apostazia de la dreapta credinta a Mitropolitului Nicolae Corneanu si a Episcopului Sofronie Drincec declara ca respecta hotararea membrilor Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane de a primi regretul si pocainta celor doi ierarhi care au produs tulburare in Biserica prin gesturile lor necanonice in conditiile in care cei doi isi vor renega in scris si in mod public faptele reprobabile pentru care s-a cerut Sfantului Sinod sa fie judecati si isi vor marturisi pocainta. In mod concret, in cazul mitropolitului Nicolae Corneanu, ne referim la urmatoarele:
1. Slujirea cu clerici caterisiti de catre alti ierarhi ai BOR;
2. Afirmatia eretica potrivit careia trebuie sa recunoastem pe papa drept cap al Bisericii, ca o concluzie a unitatii crestinismului;
3. Incurajarea actiunilor prozelitiste ale unor pastori neoprotestanti, prin invitatiile trimise in numele poporului ortodox roman si sprijinul logistic acordat evanghelizarii dreptcredinciosilor de catre acestia;
4. Impartasirea cu cei de alta credinta in ziua de 25 mai 2008, act ce rastoarna din temelii Ecleziologia Ortodoxa si constituie incalcarea extrema a Sfintelor Canoane, adevarata jignire adusa insesi Tainei Bisericii. (citat din Epistola oficiala a conducerii Sfantului Munte Athos adresata membrilor Sf. Sinod al BOR).
In cazul episcopului Sofronie Drincec, ne referim la:
1. Impreuna slujirea cu greco-catolicii in mai multe randuri, culminand cu impreuna litrughisirea la slujba de sfintire a Aghiazmei Mari din cadrul Liturghiei savarsite la Botezul Domnului in ianuarie 2008;
2. Persecutarea preotilor care au dovedit o ravna deosebita pentru pastrarea dreptei credinte si numirea intr-o parohie ortodoxa a unui preot eterodox, precum si altele asemenea. Precizam ca astfel s-a procedat dintotdeauna in istoria Bisericii. Marturisirea scrisa si publica a pocaintei in cazul unor acte de apostazie publica este o conditie sine qua non pentru a fi certificat primul pas spre indreptare, mai cu seama ca in situatia noastra Sfantul Sinod a aplicat un pogoramant dus dincolo de orice limita.
Imediat dupa 1990, mitropolitul Nicolae a crezut de cuviinta sa faca o marturisire publica, recunoscand colaborarea cu regimul comunist si manifestandu-si regretul, iar clerul si credinciosii l-au iertat. Acum, intrucat actele anticanonice ale mitropolitului si ale episcopului sunt cu mult mai grave, scandalizand o intreaga Biserica (ne referim si la ortodocsii din Rusia, Grecia, Serbia, Finlanda, Franta, si chiar din Statele Unite), se impune de la sine o repudiere publica a celor afirmate si faptuite in timpul cel mai scurt posibil. Lipsa unei marturisiri publice din partea celor doi ar slabi increderea dreptcredinciosilor romani in proprii ierarhi, in conditiile in care acestia s-au pus garanti ai pocaintei acestora. Membrii Sfantului Sinod au urmarit ca prin iertarea pentru pocainta spontana a celor doi ierarhi apostati sa fie rezolvata cumva grava criza ecleziologica din ultimele luni. Insa trebuie precizat ca, pana la realizarea lepadarii in mod public de conceptiile eterodoxe, nelinistea si tulburarea produse in poporul dreptcredincios nu vor inceta. Aceasta deoarece, prin intregul lor comportament anterior desfasurarii Sinodului, cei doi ierarhi au alimentat temerea ca manifestarea regretului in fata Sfantului Sinod ar putea fi numai un act formal, de circumstanta, pentru salvarea scaunului. Nu stim in ce a constat pocainta celor doi ierarhi pe parcursul lucrarilor sinodului, insa la incheierea acestuia, din afirmatiile mitropolitului Corneanu in mod clar rezulta ca nu are nici o urma de parere de rau pentru faptele comise (cf. interviului la Radio Romania Actualitati). Prin urmare, poporul asteapta cu neliniste ca ipotetica, deocamdata, pocainta sa fie urmata de o schimbare completa a cugetarii eterodoxe, sa rodeasca intr-o atitudine de marturisire ferma a dreptei credinte, atat prin cuvant, cat si prin fapta.
In cazul in care se va constata ca cei doi ierarhi au mimat doar conjunctural regretul si pocainta, vom cere o rejudecare de urgenta a cazurilor, pentru a nu se ajunge la tulburari si mai mari in Sfanta noastra Biserica si pentru a se reface imaginea patata a Bisericii Ortodoxe Romane in fata celorlalte Biserici Ortodoxe.
Receptam pozitiv hotararea Sfantului Sinod de a aplica de acum incolo fara intarziere dispozitiile canoanelor care interzic impreuna rugaciune cu cei de alta credinta (cum sunt si canoanele apostolice 10, 45, 46 si 64). Avem convingerea ca incalcarea lor si a multor altora a fost factorul care a condus treptat la actul apostat de inter-comuniune cu greco-catolicii.
Credem cu tarie ca aceasta hotarare, care presupune, desigur, renuntarea la saptamana de rugaciune in comun din ianuarie, va contribui in mod esential la intarirea constiintei ortodoxe a poporului roman. In fapt, acesta era si scopul urmarit de Sfintii Parinti cand, glasuind in Duhul Sfant, au interzis prin mai multe canoane desfasurarea oricarei rugaciuni impreuna cu eterodocsii.
In ceea ce priveste federatia asociatiilor noastre, va asiguram ca va vom acorda intregul sprijin in pazirea cu strictete a acestei hotarari, care de altfel nu face decat sa reactualizeze, daca mai era nevoie, o reglementare fundamentala pentru viata Bisericii din primele veacuri ale crestinismului si pana in zilele noastre. Comuniunea in rugaciune este si trebuie sa ramana expresia esentiala a unitatii de credinta intru Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica! Asociatiile si fundatiile Laicatului Ortodox Roman initiatoare ale Memoriului referitor la apostazia de la dreapta credinta a Mitropolitului Nicolae Corneanu si a Episcopului Sofronie Drincec.

Azi, 11 iulie 2008, la praznuirea Sfintei Mari Mucenite Eufimia care a intarit Ortodoxia