Posts Tagged 'alexandru stefanescu'


MONAHULUI ATANASIE, CU DRAGOSTE ÎNTRU HRISTOS, NICIODATĂ ÎNDEAJUNS, de Monahia Dometiana


„Dacă am făcut vreun bine, știe Dumnezeu. Și dacă am făcut rău (și cine nu face?) știe tot Dumnezeu, Care știe totul”.

Despre părintele Atanasie s-ar putea spune că a făcut din el însuși ceea ce a vrut să fie lumea prin cuvânt, prin rugăciune. „Cuvântul, zicea părintele Atanasie, rămâne primul punct de contact în cunoaștere”. „Să crezi nelimitat”…; „Noțiunea de Dumnezeu e legată de cea de neam și de individ”, iată doar câteva din reperele pe care mi le dădea.

În ziua de 29 februarie 2009 când a trecut la Domnul, Sfintele Moaște ale Sfinților Mucenici de la Aiud, aflate în biserica Mănăstirii Petru-Vodă, s-au bucurat izvorând mir.

A viețuit în Mănăstirea Petru-Vodă a Părintelui Justin, în ultimii ani de viață și toți care i-au trecut pragul chiliei plecau de-acolo îmbogățiți sufletește, purificați parcă. L-am cunoscut pe când era fratele Alexandru, recitând la nesfârșit din Radu Gyr sau vorbind într-o zi de vară despre Psihologia mulțimilor de Jacques le Bon. Își începea mai târziu ca monah predicile, la mănăstirea de maici cu salutul: „Bucurie!”. Semnificativ pentru câtă bucurie emana din toată ființa sa aparent fragilă, dând tuturor cu generozitate, nelăsând pe nimeni întristat. De multe ori, cei mai tineri obosesc să mai dea dragoste! El nu obosea niciodată!

Cu dragoste întru Hristos, niciodată îndeajuns!

„Părintele Atanasie a fost un erou”, spunea Părintele Justin. Începea să vorbească, iar glasul îi era ca un tunet uneori, evocând alte lumi, oameni pe care-i cunoscuse în anii de detenție sub patru regimuri (20 în total), foste personalități: Valeriu Gafencu, pr. Gheorghe Calciu, monahul Marcu de la Sihăstria, Marcel Petrișor, monseniorul Vladimir Ghica, pr. Arsenie Papacioc, Traian Popescu, Dumitru Uță.

„Știți voi, fericirile voastre, ce e carcera (neagra)? În întuneric, frigul e mai frig!”. Cum să rememorez părerile sale despre credință, neam, familie creștină – familie ideală, fără „=«a șchiopăta» în reproducerea lor plină de forță și convingere încât să răstoarne micimea căldiceilor!”. Cum am putea vorbi despre jertfelnicia părintelui Atanasie pentru toată făptura lui Dumnezeu! Cum îi îndemna pe oameni să creadă nelimitat în Dumnezeu, să se spovedească, să citească, să se bucure, să fie vii, să iubească!

În martie 2008, după trecerea părintelui Atanasie, d-na Maria Livadaru așternuse câteva rânduri pe care i le spusese părintele, valabile atunci ca și acum: „Acest popor nu se trezește niciodată!”. Sunt prea mulți comuniști și securiști în eșaloanele de conducere; istoricii și politicienii nu vor să cunoască adevărul, iar tineretul este îndoctrinat «în democrație» și mințit sistematic. Nu este interes să se știe adevărul, oricât de crud ar fi, că «niște români» au omorât, torturat și înfometat, chinuit și reeducat pe cei mai buni fii ai acestui neam la Aiud, Pitești, Gherla, Poarta Albă… «Un suflu nou» vine de la Bruxelles și este o rușine să-ți respecți eroii, neamul, voievozii, patria, martirii. Nu e la modă și dacă ești patriot, ești naționalist, șovin sau mai știu eu cum și nu dă bine! Se merge pe distrugerea tineretului la ce are mai bun neamul românesc: credința în Dumnezeu, în izbăvire!”. Oricum nu putea fi contrazis!

Dar cea mai mare lecție pe care ne-a dat-o părintele Atanasie a fost că ne-a-nvățat cum se moare în picioare, așteptând zborul: „Așa va fi, maică, precum un zbor…!”, salutând cu salutul legionar.

De altfel părintelui Atanasie îi plăcea opera lui C. Gane (trecut la Domnul în Aiud, în 1962), Trecute vieți de doamne și domnițe. De pe un exemplar vechi, parcă îl aud citind: „În viață nu sunt numai nunți, veselie și chef. Din multa-i amărăciune este una, mai fără leac decât toate: moartea. N-am arătat până acum cum o priveau bătrânii – altminteri decât noi – nici obiceiurile lor la înmormântări. O priveau în alt chip, fiindcă erau creștini, ceea ce noi nu mai suntem. Ei credeau că în viața aceasta «sunt numai musafiri», iar viața cea veșnică și adevărată abia în ceia lume începe. Nu-i împiedica să fie în musafirlâcul acestei lumi, păcătoși cât ce puteau, însă clipa morții o înfruntau cu multă bărbăție, fiindcă creștinismul lor se mărginea în a crede în frumusețea altei vieți, în care prin nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, li se vor ierta toate păcatele” (p. 426).

La zece ani de la plecarea părintelui Atanasie, îmi amintesc cum îi plăcea să-l numească pe prietenul Traian Popescu „o vioară aleasă” care cita un vers din Imnul legionarilor căzuți: „Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea” și-apoi spunea: „Dacă aici pe pământ a căzut o stea, sus în cer a răsărit un luceafăr!”.

Mulțumim Părinte Atanasie și credem cu tărie în mijlocirea ta cea de minuni dătătoare!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 54)