Posts Tagged 'Alexandru Pantea'


Alexandru Pantea, Mărturisitorul lui Hristos in temnitele comuniste, a trecut la Domnul. Vesnica sa-i fie pomenirea!


Crâmpeie din propria-i biografie

Prof. dr. ing. Alexandru Pantea:
M-am născut și am crescut în ,,Țara Crișurilor”, în satul Petid situat în sudul județului Bihor, la interferența dealurilor piemontale ale masivului Codru Moma cu Câmpia Vestică, pe partea stângă a râului Crișu Negru, o zonă cu câmpie și dealuri împădurite în jurul hotarelor comunei Petid, ale Dumbrăviței de Codru, Șoimului, Poclușei și Hodișelului. În anul 1929, ziua 28 noiembrie, am apărut și eu pe lume. Am fost botezat creștin ortodox în luna decembrie la biserica din Petid. Copilăria mi-am petrecut-o în mediul sătesc al Crișanei, cu bucuriile și trăsnăile pe care le face un copil. Îmi plăcea să fac jucării din tină (pământ frământat cu apă) precum și din măciuliile de la mac. Îmi făceam mașini, locomobila de la batoza de treierat, pentru că aceasta era dotarea tehnică existentă la noi în zonă în acea vreme. La șapte ani, în 1936 toamna, am mers la școala primară. Învățători am avut pe doamna Bala Florica în clasele I și II, iar în clasele III și IV pe domnul Bala Vasile. Îmi amintesc cum în clasa a II-a fiind, am încasat multe lovituri de nuiele la palmă, ne-am apucat să scriem băieții bilețele nevinovate la colegele noastre și ne-a prins doamna Bala. În vara lui 1940 după ce am terminat clasa a IV-a primară, pe mine și pe colegul Popa Nicolae din clasa VI-a, ne-a pregătit pentru admiterea la liceu, domnul învățător Bala Vasile. Am fost primit la Internatul Ortodox de băieți unde am locuit din clasa I-a până în clasa a VII-a inclusiv, fiind cazați câte 30 de elevi într-un dormitor. Atât în liceu la cursuri cât și în internat era o disciplină și ordine severă. Se aplicau și pedepse de lovire cu nuia la palmă, în internat dacă nu știai lecțiile la corepetare sau încălcai regulamentul. Nu se bătea de dragul de a se bate, ci pe cei mai leneși să îi stimuleze să învețe pentru a trece clasa, iar pe cei indisciplinați să îi obișnuiască cu ordinea și disciplina în colectivitate. Partea de pregătire național-crestină, mie și colegului Popa Nicolae ne-a făcut-o Oprea Crăciun, așa că după vacanța de vară a clasei a VI-a (1946), ne-am organizat de la internatul ortodox din Beiuș, șeful nostru fiind colegul Măduța Ion. Pentru a ne forma ca români și creștini ne adunam în curtea internatului seara sau în pădurea de lângă satul Delani.
La 20 mai 1948 sunt arestați câțiva colegi de-ai noștri: Biltiu Toma, Andrițoiu Alexandru, Miere Ștefan, după arestarea masivă din noaptea 14 / 15 mai 1948, a legionarilor. Imediat ce am aflat de arestarea acestora, ne-am gândit că am putea fi arestați și noi, iar eu care aveam cărți interzise în păstrare le-am luat și dus la un coleg care locuia la sediul din Beiuș al Episcopiei greco-catolice unde le-am ascuns într-un pod. Tot atunci m-am gândit, că la arestare în anchetă se va afla că materialele interzise, cărțile, sunt la mine așa că am luat ziare vechi și le-am dat foc în cuptorul gazdei la care stăteam pe strada Burgundia Mare, iar cenușa am lăsat-o în cuptor. În felul acesta puteam justifica că am ars cărțile, a fost un gând pe care mi l-a dat cel de Sus, altfel aș fi mâncat bătaie la Securitate până să le predau.
În dimineata zilei de 28 mai 1948, pe la orele 6 dimineața au venit să mă aresteze, chestorul Olteanu de la Siguranța din Oradea (încă nu exista Securitate ca denumire) împreună cu comisarul Simlovici șeful Siguranței din Beiuș, doi mari în funcții ca să prindă peștele cel mare, cărțile noastre cu conținut interzis. Spre sfârșitul lunii iulie 1948, grupurile de elevi și legionari arestați au fost mutate de la Securitate la Penitenciarul Oradea, la etajul III al celularului în partea de est și unde am fost dus și eu de la infirmerie. În celular ne-au asaltat ploșnițele noaptea după stingere aterizau direct din tavan pe noi. Celulele erau normale pentru 3-4 persoane, iar noi eram câte 10 persoane într-o celulă. În urma procesului, am primit o condamnare de 3 ani și am fost transferat la închisoarea Târgșor. Cel care ne-a fost călăuză la Târgșor și ne-a îndrumat pe calea creștină și națională a fost Virgil Maxim un om cu o adâncă trăire creștină, făcând parte din grupul misticilor la Aiud: Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Marian Traian, Ion Ianolide, Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Iulian Bălan. Dânsul ne-a lămurit problemele pe care le puneam pe linie creștină atât cât se putea în condițiile de detenție. A fost lumina pentru noi cei mai tineri, un adevărat profesor, un adevărat model de trăire creștină și patriotism. Ziua ne țineau închiși în celule, iar dimineața după numărare ne scoteau în curtea închisorii, în apă și noroi toamna fiind, făceau culcări cu noi, iar gardienii se suiau cu picioarele pe noi și ne înjurau de parcă erau turbați de mânie. Zeller colonelul era dirijorul, de frica lui gardienii se comportau atât de brutal cu noi și oameni care până atunci se comportau fără durități. Acest regim dur a durat până la începutul lunii decembrie 1950, când ne-au ordonat să ne facem bagajele, iar într-o noapte ne-au dus în gara Târgșor, unde ne-au îmbarcat pe toți elevii într-un vagon dubă cu destinația Gherla. La intrarea în închisoarea Gherla ne-a întâmpinat căpitanul Gheorghiu, directorul închisorii, un fost muncitor devotat partidului care ne-a urat bun venit: ,,Aici e Gherla, dacă nu vă faceți oameni, veți ajunge la Roja Sandorˮ, cimitirul orașului Gherla, învecinat cu închisoarea pe partea estică a acesteia. Într-adevăr și de aici din închisoarea Gherla în urma bătăilor, maltratărilor și condițiilor de detenție din reeducare, în anii care au urmat au ajuns mulți deținuți, la Roja Sandor. Ca metodă de tortură se aplica sistemul statului ziua în poziția amintită anterior, iar uneori ne plimbau în cerc în cameră și ne aplicau lovituri din lateral. Am trăit aici într-o noapte câteva ore într-o stare extraordinară de încordare sufletească, am fost pus să îl supraveghez circa o oră pe fiul unui partizan, elevul Potra Octavian ca să stea în poziția aplecat la 90°. Acesta, într-una din nopți când s-a dus la WC (camera 99 fiind foarte mare avea WC separat) a încercat să-și taie venele la mâini, nu mai putea suporta torturile la care era supus. Activitatea de reeducare, prin tortură s-a încheiat pentru noi elevii după aproximativ trei luni de zile, perioadă în care ne duceau într-o cameră de la etajul nostru unde eram puși să dăm declarații despre cei de afară precum și despre colegii noștri din închisoare. Păcătos fiind, căzut din starea de rugăciune, Dumnezeu nu m-a lăsat pradă disperării, mai mult, în ziua de 9 mai 1951, a venit un căpitan de la Securitatea din Cluj și ne-a adunat într-o cameră separată. Eram elevi la care ne expirase pedeapsa, condamnat la 3 ani și redusă la 2 ani și jumătate la recurs, îmi expirase pedeapsa în 28 noiembrie 1950.
Cum eram într-o stare de foame permanentă în închisoare, după ieșirea pe poarta închisorii, am scos banii de la CEC, mi-am cumpărat biletul de tren Gherla – Cluj – Oradea – Șoimi, ultima gara mea de sosire, și m-am dus la prăvălie împreună cu colegii de închisoare liberați, să ne cumpărăm ceva de mâncare. Pâinea era pe cartelă, așa că am găsit numai brânza dulce de vacă, (scoaca cum îi spune în Ardeal), din care am luat 1 kg și am mâncat cu toții. Banciu și cu mine după masă ne-am urcat în trenul Oradea – Vascău. Îmi amintesc că plouase mult și Crișul Negru era învolburat. Am coborât în gara Șoimi și pe jos am parcurs cei 5 km până acasă. Era pe înserate, am bătut la poartă, a venit câinele care m-a întâmpinat prietenos, m-a recunoscut după trei ani de la plecarea de acasă.
Am intrat în casă. Când m-au văzut, mare bucurie și în același timp multe lacrimi. Mama mă pipăia, nu îi venea să creadă că sunt eu. Cu toții m-au îmbrățișat, tata, frații mei Liviu și Florea, cu Saveta soția lui și le-am spus că sunt flămând și mi-au dat să mănânc. Era acea stare permanentă de foame. Și acum după 63 ani (1951 – 2014), îmi apar lacrimi când mă gândesc la această întâlnire după ieșirea din închisoare, starea de bucurii și lacrimi…

(Mai multe marturii din iadul comunist, aflati in cartea sa, „Memorii. Secvente din anii vietii mele”, Editura Evdokimos).