Colţ ţărănesc[1]

„Şi noi, tinere, ca să fie bine, trebuie să fim tari, să nu ne supunem fieştecăruia care vine cu amăgeli să ne sape la rădăcină”

de Valeriu Gafencu, Cls. a VI-a

 Pe frumoasa vale a Ciulucului se întinde pitorescul sat Stejaru, sat mare, sat vechiu, românesc, înconjurat de jur împrejur de podgorii şi păduri, sat care-ţi aduce aminte de vremurile de bejenie, când floarea haiducilor se ascundea în desişul Codrului, chinuită de robie.

La fântâna din marginea satului, un moşneag înălbit de ani se odihneşte pe o buturugă.

• Bună ziua, moşulică!
• Mânţămăsc, neatale, da’ncotro?
• La măsurat oile peste deal, la odaie. Da mata?
• Ia mă’ndrept spre spital că tare mă sgâlţâie frigurile!
• Apui mergi sănătos şi să ne vedem cu ghine.

Cu capul plecat, sprijinindu’se în toiag, moşneagul îşi urmă drumul până la răscruce. De aici o urmă încet către infirmeria satului. În coridor moşneagul se trezi faţă’n faţă cu o mulţime de bolnavi necăjiţi. Numai arar liniştea era întreruptă de câte-un: Of, Doamne!

– Da ce oftezi aşa di greu, măi frăţioare? întrebă moşneagul pe un tânăr cu înfăţişarea istovită.

– Apoi dă, moşule, ia o dat nişte friguri peste mine şi mă usucă de-au să-mi rămâie numai ciolanele!

–  Şi’apoi ce, numaidecât trebuie să oftezi? Continue Reading »