Ce Românie ați găsit când ați ieșit din pușcărie?

Mi-a fost aproape imposibil să mă adaptez. Am găsit o Românie prefăcută. Într-un fel se vorbea în familie, într-un fel se vorbea la serviciu, în alt fel la ședințele de partid și într-un fel găseai și presa care era complet schimbată. În Facultăți mai rămăseseră și câțiva profesori buni, care mai șopteau, mai spuneau câte ceva și ici și colo. Nu aveam ce mânca și m-a trimis fratele meu să mă angajez la un arhitect, director general al unui complex de clădiri care m-a ajutat mult. Au fost și oameni de calitate.

Cum vedeți România până și după momentul decembrie ’89?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar mă obligați[1] acum să fac o analiză de valoare și pe diferite planuri: pe plan economic am înregistrat o catastrofă, privatizările au fost făcute rând pe rând de o manieră revoltătoare, care depășește chiar și pe cei care ar fi dorit să ne prăbușim. Cu timpul, istoricii vor avea material de studiu pentru doctorate, să o ia crescendo până ajung la marile instituții și departamente ca să afle cum a fost.

Pe plan moral, s-a schimbat traiectoria. Pe plan spiritual, Biserica a avut un rol covârșitor în acea epocă: aproape 2000 de preoți arestați, o parte executați, preoți, mitropoliți, Patriarhul asasinat, Nicodim Munteanu. De Bobotează i-au luat cojocul de pe dânsul în timp ce afară erau -15º. Biserica a micșorat distanța dintre pământ și cer. A dat sfinți, a dat mărturisitori, a dat mărturii care vor obliga căpeteniile Bisericii noastre să le recunoască sfințenia, dăruirea și martirajul. Și noi am suferit și am scris, dar nu am avut această vocație către înălțime, a fost o suferință a noastră, fizică, ei însă nu, ei au dăruit-o, au pus-o la picioarele crucii, iar noi am beneficiat acolo de Ioan de la Vladimirești și de Adrian Făgețeanu. Au fost mulți preoți de înaltă ținută, zeci. Au fost coloana vertebrală a rezistenței noastre. Ei au fost Biserica, ce n-a șovăit să tacă atunci când a trebuit să vorbească, și invers. Mi-aduc aminte, a picat la noi un căpitan de Securitate, nu a stat mult, vreo două săptămâni și ne povestea că cele mai grele anchete erau cu preoții noștri și cu cei greco-catolici. Unii erau tăcuți, iar alții spuneau, dar nu era nimic adevărat.

Pe planul comunicării, era obturat, chiar inexistent. Era ca un pod pe care trebuia să te ferești să nu treci cu ceva care ar putea să dărâme, să nu cumva să ajungă ca interpretat ceea ce ai spus. Am un coleg care nu mai e în viață, mă refer la profesorul Vasile Bălănuț, Dumnezeu să-l odihnească,  care s-a dus din greșeală într-o zi la cineva în casă și când a intrat a auzit un cântec care i-a plăcut și a stat să-l asculte: „Plânge printre ramuri luna…”. Ulterior au fost arestați unii care erau și ei în acel moment în acea casă și s-a găsit unul la anchetă să zică că a fost în ultima cameră și un student care a ascultat acel cântec, iar pentru asta i-au dat 12 ani. 

„PRIN CREDINȚĂ TREBUIE SĂ TE PURIFICI, SĂ FACI FAȚĂ VIEȚII”

Despre Părintele Justin Pârvu ce ne puteți spune, l-ați cunoscut personal?

Justin al nostru este un aventurier. Eu cred că omul ăsta a făcut un legământ încă de când eram împreună la Gherla: „Dacă scap de-aici, Doamne, fac o biserică pentru Tine!”. Eu așa cred. A avut și el destule. Ăhă, câte garduri a trebuit să sară până a reușit! Se duce la judecată fără nimic în spate pentru că tot ce a făcut el poartă în inima lui. Bravo lui! Eu, personal, vă spun sincer, după atâtea momente în care mi s-a dat voie să trăiesc mai departe, eu nu am făcut ce a făcut el. Am impresia că avem condici diferite. Am impresia că în condica lui s-a scris cu penița înmuiată în aur, în a mea, dacă scrie cu cerneală e bine, să nu fie numai cu creion simplu, că acesta se șterge. Este vorba aici de o operă întreagă de propovăduire, nu doar de a scoate un ban și a-l da la mănăstire. A fost un sufletist.

Credeți că noua generație are șanse să își revină? Există vreo șansă de resuscitare a societății românești?

Aș merge tot așa pe o figură de stil. În măsura în care un termometru îți arată la o temperatură scăzută că poți îngheța daca nu ai veșmântul potrivit, în aceeași măsură tineretul nostru nu își cunoaște limita rezistenței. Ceea ce mă îngrijorează este că au dispărut profeții, au dispărut părinții spirituali. Nu mai e un Ghiță Calciu care să îi adune pe tineri. Nu poți vorbi împotriva cuiva decât dacă știi că acela poartă în el aripa neagră a diavolului. M-am dus la Teologie invitat de câteva ori. Nu erau mai mult de 30-40 de studenți, deși îi chemase decanul. Nu au venit, nu-i interesează. Ne-am laicizat și asta este foarte grav. La Teologie, astăzi se învață numai teoria, dar nu se învață credința și cum poți prin credință să te purifici, să faci față vieții.

Experiența închisorii v-a apropiat mai mult de Dumnezeu?

Eu am fost alpinist, cunoșteam munții foarte bine. Când urma să urc un munte trebuia să fiu îmbrăcat potrivit pentru pădurea, zona și înălțimea respectivă. Așa spun eu, ca viața în credință este o probă de virtuozitate și ea presupune să ai toate simțurile egale și puse în priză. Nu poți fi un ortodox bun daca nu știi nimic despre celelalte confesiuni. Nu poți fi un creștin bun dacă nu faci o incursiune în istoria Bisericii până la izvoarele acesteia. Viața noastră creștină este o viață grea. Te ajută Cerul, dar tu trebuie să te zbați, să desparți răul de bine, lumina de întuneric, și asta este foarte, foarte greu. Trebuie să poți să depui jertfa de sânge, cum spune evanghelistul, adică suferința. Suferința nu este o țintă sau o dorință, este o cale nemijlocită pentru a ajunge la starea de trăire, și apoi de sfințenie, care e sus de tot. Nu poți să te înalți decât dacă ai „băut” vreodată o gură de aer curat, pentru că nu poți ști pentru ce te înalți și unde vrei să ajungi. Restul este fandoseală, ipocrizie.

[1] Radu Ciuceanu a fost și deputat în Parlamentul României, între anii 1990-1992 și 2000-2004.

(Fragment din Revista Atitudini Nr. 67)