Posts Tagged '18 martie'


SINAXAR 18 MARTIE: Sf. Nicolae Velimirovici – Aspecte biografice


Viaţa Sfântului Nicolae Velimirovici, noul Gură de Aur, Episcop al Ohridei şi Jicei

alcătuită de maicile de la mănăstirea Paltin

Copilăria

Sfântul Nicolae al Serbiei, pe numele său natal, Nikola Velimirovici, s-a născut în satul Lelici în Serbia apuseană pe 23 Decembrie 1880 după vechiul calendar/4 Ianuarie 1881 pe cel nou, din părinţi binecredincioşi – tatăl Dragomir şi mama Katarina. Despre familia sa, Sf. Nicolae își aminteşte: „În ajunul Duminicii, când se încheia lucrul din decursul săptămânii, ne adunam să ne rugăm lui Dumnezeu. Seara, bunicul meu, capul familiei, ne chema la rugăciune. În casă nu aveam paraclis. Când era vreme urâtă, ne rugam în casă, iar când afară era vreme frumoasă, ne rugam în curte. Cerul înstelat ne era bolta bisericii, Luna – o adevărată icoană, bunicul – drag preot… Ne închinam şi ne rugam privind pământul şi ridicându-ne privirile către stele. Rugăciunea se sfârşea cu metanii adânci şi cu un Amin hotărât. Când îmi amintesc astăzi acea rugăciune, simt mai multă evlavie, zdrobire şi pace sufletească decât am simţit în toate marile biserici ale lumii, din Europa şi America”.

Însoţit de mama sa, care îi vorbea adeseori de Dumnezeu, Nikola petrecea mult timp la mănăstirea Celie de lângă Lelici şi se spune că adeseori se urca în clopotniţa bisericii, unde stătea ascuns toată ziua, rugându-se şi citind.

Micul Nikola a învăţat şi a terminat şcoala primară la Mănăstirea Celie. Aici, „Popa Andria,” egumenul mănăstirii, un chip bonom şi iubit de copii, un erou din războaiele sârbilor împotriva turcilor, i-a insuflat dragostea de neam şi i-a povestit despre trecutul slăvit şi împovărat al sârbilor. Învăţătorul Mihailo Stuparevici mărturiseşte că nu a avut nicicând un elev mai bun decât micul Nikola, şi a stăruit din toate puterile ca Nikola, la sfârşitul şcolii primare, să continue şcoala la Gimnaziul din Valievo.

Studiile şi cariera scriitoricească

După absolvirea Gimnaziului de 6 clase din Valievo, Nikola încearcă să se înscrie la Academia Militară, dar, din iconomia lui Dumnezeu, este respins pe motiv de subnutriţie, dezvoltarea insuficientă a pieptului. Astfel Nikola se înscrie la Şcoala de Teologie din Belgrad. Nu e de mirare că tânărul Nikola, ca şi mulţi din generaţia lui, năzuia spre cariera militară. Relaţiile Serbiei cu Austro-Ungaria se înrăutăţesc. Se ajunge la izbucnirea aşa-zisului „război de frontieră” dintre cele două ţări. În Balcani, mişcarea de unire a Slavilor de sud  devine tot mai puternică…

Trăind în Belgrad în condiţii precare şi slab financiare, Nikola Velimirovici absolvă Teologia ca unul dintre cei mai buni elevi. Reuşeşte să se întreţină, distribuind ziarul „Vestitorul Creştin”, unde scriau oamenii de seamă ai Belgradului, mulţi preoţi şi luptători naţionalişti din ţinuturile aflate sub stăpânire străină. Acesta este şi debutul scriitoricesc al lui Nikola, care scrie şi publică cele dintâi texte jurnalistice ale sale, în „Vestitorul Creştin”, în care atrăgea atenţia asupra decăderii morale şi spirituale din acea vreme, chiar şi a întâistătătorilor Bisericii.

După absolvirea Şcolii de Teologie, rămas în memoria profesorilor prin extraordinara expunere despre poezia şi gândirea lui Petar Niegos, autorul său preferat, Nikola a primit mai întâi postul de învăţător în ţinutul său, în satul Dracici, la vreo zece kilometri la sud de Valievo. În Dracici, tânărul învăţător a adus din Belgrad nu numai diploma de seminar, ci şi o boală grea – tuberculoză cutanată – datorată condiţiilor precare şi hranei foarte slabe. Doctorii i-au recomandat să petreacă o vreme pe malul mării.

În această perioadă de odihnă şi refacere a scris „Viața lui Bokel, muntenegreanul şi dalmatul”. Continue Reading »



Sfintii inchisorilor, comemorati la Aiud, sambata, 18 Martie


Sâmbătă, 18 martie, la Aiud, la Schitul Inaltarea Sf. Cruci, schit înălțat pe gropile comune ale temutei inchisori comuniste, va avea loc o mică comemorare a martirilor și marturisitorilor din temnitele comuniste, ce s-au savarsit in temnita Aiudului, precum si in celelalte lagare de detentie, ce au umplut pamantul tarii in perioada de trista amintire.
Urmand pilda Parintelui Justin Parvu, care el insusi, neimpiedicat de propira-i batranete sau neputinta trupeasca, alerga de fiecare data, in preajma sarbatorii Bunei-Vestiri, sa cinsteasca ceata sfintilor martiri, camarazi de suferinta si de sfintenie – tot asa sa ne adunam si noi, spre bucuria lor in ceruri si spre folosul nostru sufletesc, cinstindu-le memoria precum se cuvine.
Comemorarea va incepe cu slujba de parastas, la ora 11.00 dimineata.

Părintele Justin Pârvu despre CINSTIREA SFINȚILOR MUCENICI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE

Ţara noastră este ţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.
În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere şi cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.
Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Ştiau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau aşa de preocupaţi.
În toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune. În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe care erau. În bucăţelele acelea de pâine acolo era tot aurul, toată bogăţia. Pe lângă rugăciunile puternice, au fost poeziile frumoase ale lui Radu Gyr şi alţii care au scris ca o rugăciune. Dacă s-a menţinut viaţa spirituală acolo, a fost datorită poeziilor lui Radu Gyr. Şi a dat Dumnezeu ca aceşti oameni de mare talent să fie aduşi la noi, prin osemintele lor sfinte, să ne călăuzească, să ne apere prin rugăciunile lor de răutăţile care sunt şi care vor veni.
Viaţa acestor martiri este deja cunoscută în sfinţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit, în sfârşit, că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei. Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi.
Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pă¬mântul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.
Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat dru¬mul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm ne¬voinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a bine¬cuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi ceho¬slovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr.1 al pedepsei şi al per¬secuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat taurul de coarne al comu-nismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut con¬ştiinţa şi neamul. Însă nu este suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi.
Când în puşcăriile noastre judeţene, cum era de pildă în Suceava, prin 1949, se făceau odioasele arestări, zăceau copii de 15-16 ani, şi copii de sân care au fost luaţi de la creşele lor şi aduşi cu mamele lor la anchetă, cu taţii lor, aduşi aici întemniţaţi. Ce jertfă mai plăcută şi mai curată poate fi decât a acestei generaţii în faţa căreia noi trebuie să ne închinăm?
Tineretul din 1948, ei au fost elita neamului nos¬tru; res¬tul… trepăduşi pe lângă ei.
Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam, trebuie să fii tare pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. El va gusta din învăţătura ta şi bineînţeles că pâinea clădită în lacrimi şi suferinţă îi va părea mai gustoasă decât cea a negustorilor de azi. Bine-înţeles că e greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Şi eu, când am intrat pe dru¬mul acestei cruci, am fost descumpănit la început şi neîncrezător în biruinţa asupra suferinţei.
Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simţământ a fost că celula va fi mormântul meu. Dar lucrurile nu s-au întâm¬plat aşa deloc. Aici am găsit tineri care erau condamnaţi de Antonescu din ’40 – ’41, deci care aveau deja câţiva ani buni de închisoare. Atâta caracter şi atâta tărie sufle¬tească am putut găsi la aceşti tineri, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc.
(Preluat din Cartea „Din învățăturile și minunile Părintelui Justin Pârvu”, Fundația Justin Pârvu)