Acasă » 15 ianuarie

Posts Tagged '15 ianuarie'


Mihai Eminescu despre invazia maghiară „Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic”


Mihai Eminescu despre invazia maghiară[1]

„Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic”

Condiţia de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o expresie fidelă a trebuinţelor unui popor şi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinţe în articole şi paragrafe este după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor – oricum ar fi el – are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiilor sale; într-un cuvânt: „legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuşi”. Alt element străin, esenţial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimic; şi dacă-i impune, atunci e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum de ex., au impus francezii românilor. E o influenţă paşnică, pe care cel pasiv o primeşte cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poată să nască nenorocire pentru el.

Al doilea mod de a impune e acela de a face din principii transcendente, din credinţe ale omenirii, mijloace pentru scopuri de o altă natură. Astfel, preoţimea evului mediu explica evangheliul astfel încât făcea popoarele să îngenuncheze şi sub jugul unui rege rău; astfel credinţa cea adâncă către unitatea Austriei şi către tron a fost cauza indirectă, deşi principală, care i-a făcut pe români să primească tăcând, cu o rezistenţă mult mai pasivă, umilirea dualismului.

Al treilea mod e cel mai simplu, deşi cel mai greu şi mai nedrept. Să-ţi arogi cu insolenţă drepturile altuia şi te susţii în proprietatea lor prin putere brută, proprie ori străină.

Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul şi să vedem dacă vreunul din ele poate fi raţiunea atitudinii excepţionale a ungurilor din Austria, atitudine ce le dă în mână domnia asupra unor naţiuni esenţial diferite de a lor, tot aşa de mari la număr, nu mai înapoiate în cultură. Întâia raţiune prin care un popor poate hegemoniza pe altul, e superioritatea morală.

Măsura civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete – noţiuni, prin şir şi accent logic – cugete, prin accent etic – simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.ex., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principii care trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să le fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat.

Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posedă o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate, sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei.

Ştiinţele [afară de ceea ce e domeniu public], trebuie să prezinte lucruri proprii ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe lira cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Continue Reading »