Posts Tagged '14 mai'


14 Mai – Ziua în care Părintele Justin Pârvu îi prăznuia pe Sfinții închisorilor comuniste


Părintele Justin Pârvu despre CINSTIREA SFINȚILOR MUCENICI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE

Ţara noastră este ţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.
În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere şi cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.
Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Ştiau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau aşa de preocupaţi.
În toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune. În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe care erau. În bucăţelele acelea de pâine acolo era tot aurul, toată bogăţia. Pe lângă rugăciunile puternice, au fost poeziile frumoase ale lui Radu Gyr şi alţii care au scris ca o rugăciune. Dacă s-a menţinut viaţa spirituală acolo, a fost datorită poeziilor lui Radu Gyr. Şi a dat Dumnezeu ca aceşti oameni de mare talent să fie aduşi la noi, prin osemintele lor sfinte, să ne călăuzească, să ne apere prin rugăciunile lor de răutăţile care sunt şi care vor veni.
Viaţa acestor martiri este deja cunoscută în sfinţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit, în sfârşit, că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei. Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi.
Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pă¬mântul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.
Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat dru¬mul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm ne¬voinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a bine¬cuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi ceho¬slovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr.1 al pedepsei şi al per¬secuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat taurul de coarne al comu-nismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut con¬ştiinţa şi neamul. Însă nu este suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi.
Când în puşcăriile noastre judeţene, cum era de pildă în Suceava, prin 1949, se făceau odioasele arestări, zăceau copii de 15-16 ani, şi copii de sân care au fost luaţi de la creşele lor şi aduşi cu mamele lor la anchetă, cu taţii lor, aduşi aici întemniţaţi. Ce jertfă mai plăcută şi mai curată poate fi decât a acestei generaţii în faţa căreia noi trebuie să ne închinăm?
Tineretul din 1948, ei au fost elita neamului nos¬tru; res¬tul… trepăduşi pe lângă ei.
Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam, trebuie să fii tare pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. El va gusta din învăţătura ta şi bineînţeles că pâinea clădită în lacrimi şi suferinţă îi va părea mai gustoasă decât cea a negustorilor de azi. Bine-înţeles că e greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Şi eu, când am intrat pe dru¬mul acestei cruci, am fost descumpănit la început şi neîncrezător în biruinţa asupra suferinţei.
Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simţământ a fost că celula va fi mormântul meu. Dar lucrurile nu s-au întâm¬plat aşa deloc. Aici am găsit tineri care erau condamnaţi de Antonescu din ’40 – ’41, deci care aveau deja câţiva ani buni de închisoare. Atâta caracter şi atâta tărie sufle¬tească am putut găsi la aceşti tineri, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc.
(Preluat din Cartea „Din învățăturile și minunile Părintelui Justin Pârvu”, Fundația Justin Pârvu)



Părintele Justin Pârvu despre cinstirea sfinților închisorilor


Părinte, Sf. voastră cum vedeți cinstirea acestor martiri anticomuniști înainte de canonizarea propriu-zisă, prin facerea de icoane si acatiste?

sf inchisorilor, 14 mai 2016Eu văd în aceste manifestări un lucru foarte bun, pentru că viața acestor martiri este deja cunoscută în sfințenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit și încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit, în sfârșit, că din frageda lor tinerețe s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea și noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei. Domnitorii noștri n-aveau în țara noastră a Moldovei sfinte moaște, n-aveau sfinți, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit și așa am obținut pe Cuvioasa Parascheva, așa am obținut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârșit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă și ei, domnitorii noștri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulți sfinți, cu atât și țara va fi apărată cu mai mult zel față de năvălirile și greutățile istorice prin care am trecut în decurs; moaște și icoane care au acoperit pământul cu rugăciunea și cu prezența lor. Dar și secolul acesta al XX-lea, care a rodit acești tineri ce au luat drumul crucii și s-au jertfit, și-au măcinat tinerețile lor în celulele pușcăriilor, dovedește că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească și totodată este și un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoințelor și martirajului lor. Și dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferințele lor, măcar să aducem la lumină sfințenia lor și să ne închinăm lor ca unor sfinți, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulți sfinți, oficial și neoficial, cu atât și mila lui Dumnezeu va fi peste noi și vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinții și martirii noștri.

Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolșevică, și bulgarii, și sârbii, și cehoslovacii, și polonezii, și ungurii, națiuni care au opus și ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înțelept și foarte pătruns de esența acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depășit cu mult toate aceste țări din jurul nostru. De aceea și obiectivul nr. I al pedepsei și al persecuției Ortodoxiei în Balcani a fost și este țara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârșit, a luat taurul de coarne al comunismului și al tuturor străinilor care și-au vândut conștiința și neamul. Însă nu este suficient să admirăm ostenelile și nevoințele lor, ci mai trebuie să le încercăm și noi, pe pielea noastră, căci așa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi.

Sursa: Ne vorbește Părintele Justin. Vol I



14 Mai – Ziua cinstirii martirilor români din temniţele comuniste. Părintele Justin Pârvu despre 14 Mai 1948, ziua neagră a arestărilor


PJustin-cu-mirulCea mai grozavă şi funestă săptămână a fost în jurul lui 14 mai. Una din cele mai cenuşii pagini din istoria românească… Circulau pe atunci maşini foarte luxoase. Intraseră în circuitul ţării noastre nişte autocare noi, maşini poloneze, foarte elegante la suprafaţă, dar înăuntru era totul închis şi nu se vedea nimic. Lumea se obişnuise… Eh, maşini poloneze!… Dar acolo erau numai şi numai deţinuţi politici. Pentru că arestările, care se făceau noaptea, erau foarte multe, rămâneau deţinuţii de transportat şi dimineaţa cam până la opt, nouă. Interesul era ca aceste maşini să nu se oprească pe la securităţi pentru că se demasca ce conţin.
Încă o treabă foarte interesantă!… În partea de sud-est a oraşului se auzeau împuşcături pe care ei le mascau, zicând: „armata face manevre”. Erau cunoscute aceste manevre ale armatei. Se făcea o manevră în Roman, se mai făcea la două, trei săptămâni una în Iaşi, în sfârşit, în diferite oraşe. Ce era cu împuşcăturile acelea? Aduceau aici noaptea familii întregi din comuna Bosancea, din zona Bucovinei. Bosancea, o comună de mare rezistenţă unde şi ruşii au fost dezarmaţi şi acum venise momentul de răzbunare împotriva bosăncenilor. Au făcut gropi comune în Piatra Neamţ, pe dealul Balaurului şi acolo aduceau cu maşinile, noaptea, familii întregi, le mitraliau şi le aruncau în gropile comune. Dimineaţa era totul nivelat, cu iarbă şi flori şi nu se ştia ce e acolo. În 1951 s-au făcut de către popa Nicolae săpături pe dealul Balaurului, însă securitatea a oprit să se mai continue săpăturile.
În noaptea dinspre 15 mai 1948 beciurile securităţii erau pline. Nu mai încăpeau arestaţii nici în beciuri, nici în poduri. N-aveau nici miliţieni de serviciu şi atunci au dresat câini. Au băgat deţinuţi în podurile securităţii şi la fiecare doi, trei deţinuţi era câte un câine lup. Într-adevăr, dacă mişcai erai sfâşiat de animalul acesta. Aşa spuneau şi caralii: „Dacă mişcaţi, riscaţi să vă rupă mâna, să vă spargă capul, să vă-nghită cu tot cu oase”.
Şi am stat 48 de ore nemişcat cu faţa în jos în podul securităţii din oraşul Roman. După 48 de ore am coborât la anchetă. Ancheta era făcută de un evreu al securităţii, Davidovici Solomon, foarte inteligent care a colaborat cu Doina Constantin. El era informatorul Securităţii şi juca şi rol de activist în FDC. Aşa că ziua umbla prin internate, prin şcoli, pe la ţară şi racola tinerii în Mişcarea Legionară. Era foarte apreciat şi căutat pentru că fusese arestat de Antonescu. Dar lumea nu şi-a dat seama cum de e liber de vreme ce fusese condamnat la 15 ani! Securitatea pusese mâna pe el: „Te eliberăm, dar ne faci serviciile”. A făcut serviciile Securităţii câţiva ani de zile şi apoi a fost găsit pe străzile oraşului Cluj mort, cu faţa în jos, în uniformă de securist. Ăştia l-au eliminat pentru că ştia prea multe.
Aşa s-a început prigoana în acea noapte de 14-15 mai 1948. Au fost peste 10.000 de tineri arestaţi, anchetaţi, condamnaţi în lunile august, septembrie şi în octombrie repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea.
Cu vreo patru, cinci zile înainte de plecarea din Roman, mi se arată o imagine: undeva în întuneric, în fundul sălii, o scânteie de lumină. Şi mă opresc, într-adevăr în realitate, după două săptămâni, în faţa puşcăriei Aiudului. Eram legaţi la ochi şi ca să merg către capătul sălii mi-au dat prosopul de la ochi şi tocmai lumina aceea mi se arată mie acolo unde caraliul deschide celula: „Intră aici, banditule!” Şi asta era scânteia şi celula mea.
Şi am mai avut o prevestire la ieşirea din puşcărie. Le-am zis camarazilor mei: „Măi, băieţi nu murim. Fiţi atenţi, rezistăm şi mergem înainte. Lupta se duce mai departe”. Şi într-adevăr aşa a fost.

Ancheta de la Suceava
La Suceava era o anchetă foarte riguroasă decât la Iaşi şi Galaţi. Cum să bată ei oamenii în timpul nopţii când se auzea în piaţă, pentru că era târgul aproape? Şi atunci au făcut un podium în mijlocul pieţei, au pus vreo două tabere de ţigani să cânte, să bată tobele încât răcnetele şi ţipetele nu se mai auzeau. În camere era plin de sânge pentru că tinerii erau mereu chinuiţi.dsc_0037
Prin august-septembrie au venit şi procesele. Şi era acelaşi tribunal, erau aceiaşi judecători care au dat condamnări şi pe vremea lui Antonescu în 1940. Credeau că aşa se pot reabilita în faţa comuniştilor. Când au început condamnările, curgeau anii: 15, 20, 25, ici colo un cinci, şapte ani. Veneau caralii printre noi şi întrebau: „Ce condamnare ai?” „Şapte ani”. „A, trăieşte şi cocoşul şapte ani cu boabe de la vecinul”.
Aşa că s-au terminat procesele şi a urmat repartiţia pe la puşcării. După ce au evacuat puşcăria, i-au arestat şi pe domnii care ne-au condamnat şi au mers cu noi până la Ploieşti unde i-au despărţit de noi. Iată cum merge lumea asta în nebunia ei că nu mai ştii în ce să crezi şi cum să crezi! De aceea, creştinul adevărat care are o convingere despre viaţa lui, care trăieşte frumos în Dumnezeu, în frica de Dumnezeu, are respect şi faţă de aproapele.

Extras din revista Atitudini, Nr. 33

 

icoana-aiud_original_mica