Părintele Justin Pârvu: Să aducem la lumină sfințenia lor!

Ţara noastră este ţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă. Continue Reading »

14 Mai 1948, ziua neagră a arestărilor

Cea mai grozavă şi funestă săptămână a fost în jurul lui 14 mai. Una din cele mai cenuşii pagini din istoria românească… Circulau pe atunci maşini foarte luxoase. Intraseră în circuitul ţării noastre nişte autocare noi, maşini poloneze, foarte elegante la suprafaţă, dar înăuntru era totul închis şi nu se vedea nimic. Lumea se obişnuise… Eh, maşini poloneze!… Dar acolo erau numai şi numai deţinuţi politici. Pentru că arestările, care se făceau noaptea, erau foarte multe, rămâneau deţinuţii de transportat şi dimineaţa cam până la opt, nouă. Interesul era ca aceste maşini să nu se oprească pe la securităţi pentru că se demasca ce conţin.

Încă o treabă foarte interesantă!… În partea de sud-est a oraşului se auzeau împuşcături pe care ei le mascau, zicând: „armata face manevre”. Erau cunoscute aceste manevre ale armatei. Se făcea o manevră în Roman, se mai făcea la două, trei săptămâni una în Iaşi, în sfârşit, în diferite oraşe. Ce era cu împuşcăturile acelea? Aduceau aici noaptea familii întregi din comuna Bosancea, din zona Bucovinei. Bosancea, o comună de mare rezistenţă unde şi ruşii au fost dezarmaţi şi acum venise momentul de răzbunare împotriva bosăncenilor. Au făcut gropi comune în Piatra Neamţ, pe dealul Balaurului şi acolo aduceau cu maşinile, noaptea, familii întregi, le mitraliau şi le aruncau în gropile comune. Dimineaţa era totul nivelat, cu iarbă şi flori şi nu se ştia ce e acolo. În 1951 s-au făcut de către popa Nicolae săpături pe dealul Balaurului, însă Securitatea a oprit să se mai continue săpăturile.

În noaptea dinspre 15 mai 1948 beciurile Securităţii erau pline. Nu mai încăpeau arestaţii nici în beciuri, nici în poduri. N-aveau nici miliţieni de serviciu şi atunci au dresat câini. Au băgat deţinuţi în podurile Securităţii şi la fiecare doi, trei deţinuţi era câte un câine lup. Într-adevăr, dacă mişcai erai sfâşiat de animalul acesta. Aşa spuneau şi caralii: „Dacă mişcaţi, riscaţi să vă rupă mâna, să vă spargă capul, să vă-nghită cu tot cu oase”.

Şi am stat 48 de ore nemişcat cu faţa în jos în podul Securităţii din oraşul Roman. După 48 de ore am coborât la anchetă. Ancheta era făcută de un evreu al Securităţii, Davidovici Solomon, foarte inteligent care a colaborat cu Doina Constantin. El era informatorul Securităţii şi juca şi rol de activist în FDC. Aşa că ziua umbla prin internate, prin şcoli, pe la ţară şi racola tinerii în Mişcarea Legionară. Era foarte apreciat şi căutat pentru că fusese arestat de Antonescu. Dar lumea nu şi-a dat seama cum de e liber de vreme ce fusese condamnat la 15 ani! Securitatea pusese mâna pe el: „Te eliberăm, dar ne faci serviciile”. A făcut serviciile Securităţii câţiva ani de zile şi apoi a fost găsit pe străzile oraşului Cluj mort, cu faţa în jos, în uniformă de securist. Ăştia l-au eliminat pentru că ştia prea multe.

Aşa s-a început prigoana în acea noapte de 14-15 mai 1948. Au fost peste 10.000 de tineri arestaţi, anchetaţi, condamnaţi în lunile august, septembrie şi în octombrie repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea.

Cu vreo patru, cinci zile înainte de plecarea din Roman, mi se arată o imagine: undeva în întuneric, în fundul sălii, o scânteie de lumină. Şi mă opresc, într-adevăr în realitate, după două săptămâni, în faţa puşcăriei Aiudului. Eram legaţi la ochi şi ca să merg către capătul sălii mi-au dat prosopul de la ochi şi tocmai lumina aceea mi se arată mie acolo unde caraliul deschide celula: „Intră aici, banditule!”. Şi asta era scânteia şi celula mea.

Şi am mai avut o prevestire la ieşirea din puşcărie. Le-am zis camarazilor mei: „Măi, băieţi nu murim. Fiţi atenţi, rezistăm şi mergem înainte. Lupta se duce mai departe”. Şi într-adevăr aşa a fost.

Ancheta de la Suceava

La Suceava era o anchetă foarte riguroasă decât la Iaşi şi Galaţi. Cum să bată ei oamenii în timpul nopţii când se auzea în piaţă, pentru că era târgul aproape? Şi atunci au făcut un podium în mijlocul pieţei, au pus vreo două tabere de ţigani să cânte, să bată tobele încât răcnetele şi ţipetele nu se mai auzeau. În camere era plin de sânge pentru că tinerii erau mereu chinuiţi.

Prin august-septembrie au venit şi procesele. Şi era acelaşi tribunal, erau aceiaşi judecători care au dat condamnări şi pe vremea lui Antonescu în 1940. Credeau că aşa se pot reabilita în faţa comuniştilor. Când au început condamnările, curgeau anii: 15, 20, 25, ici colo un cinci, şapte ani. Veneau caralii printre noi şi întrebau: „Ce condamnare ai?”. „Şapte ani”. „A, trăieşte şi cocoşul şapte ani cu boabe de la vecinul”.

Aşa că s-au terminat procesele şi a urmat repartiţia pe la puşcării. După ce au evacuat puşcăria, i-au arestat şi pe domnii care ne-au condamnat şi au mers cu noi până la Ploieşti unde i-au despărţit de noi. Iată cum merge lumea asta în nebunia ei, că nu mai ştii în ce să crezi şi cum să crezi! De aceea, creştinul adevărat care are o convingere despre viaţa lui, care trăieşte frumos în Dumnezeu, în frica de Dumnezeu, are respect şi faţă de aproapele.

(Material preluat din revista Atitudini)

de Florin Dobrescu

Sursa: aici

Sunt încă în viaţă mulţi dintre cei pentru care, fiecare noapte de 14 spre 15 mai va însemna retrăirea unora din cele mai dramatice evenimente din istoria recentă a României.
În acea noapte, au fost arestaţi, în întreaga ţară, mii de tineri legionari. Unii cercetători avansează cifra de peste 15000, iar cei mai sceptici doar pe aceea de 7000. Cert este că majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai străluciţi. Explicaţia? Fiind o organizaţie elitistă, excesiv de selectivă, Mişcarea Legionară nu primea în organizaţiile ei decât pe cei mai buni studenţi din fiecare facultate.
Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia în anul 1964. Dar o mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

„Nu victime, ci luptători!”

Cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici pe care i-am cunoscut ne-au atras atenţia asupra acestui aspect: „Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…” Nu am văzut la aceşti oameni tânguiri, nici plăcerea de a li se plânge de milă.
Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate. Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în mediul imund al închisorilor. Nimic mai fals! Nu negăm că au existat şi cazuri în care decizia plecării în munţi a fost luată sub imperiul tăvălugului de la 15 mai 1948. Dar realitatea este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice. Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee care încă din 1944-45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Nerăbdători ca un reflex al tinereţii, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului război rece era maximă iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind din spatele frontului comunismul. Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste. Continue Reading »

Să nu uităm că Parintele Justin Pârvu sfătuia in repetate randuri ca ziua de pomenire a martirilor din temnitele comuniste sa fie ziua de 14 mai.

Mai mulţi parlamentari PNL au depus la Senat o propunere legislativă prin care propun ca data de 14 mai să fie instituită ca Ziua naţională de cinstire a martirilor români din temniţele comuniste. Propunerea legislativă este semnată de 33 de deputaţi PNL şi a fost depusă, joi, la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, relatează News.ro.