CANONUL DE RUGĂCIUNE AL CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL


cuv paisie aghioritulRânduiala de chilie

  1. Metanie de 300 boabe cu Rugăciunea lui Iisus, rostită cu închinăciuni până la genunchi (nu vatămă dacă se îndoaie puţin genunchii, ci ajută ca aceştia să nu obosească şi aduce umilinţă, deoarece prin îndoirea genunchilor noştri arătăm dragostea noastră pentru Dumnezeu);
  2. O sută de rugăciuni către Maica Domnului: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă! cu închinăciuni;
  3. SlavăŞi acumAliluia (de trei ori)…Slavă Ţie, Dumnezeule (de trei ori) cu trei metanii mari;
  4. Psalmul 50 rostit (în şoaptă) cu voce înceată şi cu metanii mari până ce se termină Psalmul;
  5. Tropare ale Maicii Domnului: Toată nădejdea meaUşa milostivirii…şi altele, rostite cu metanii mari;
  6. Cuvine-se cu adevărat… cu metanii mari;
  7. SlavăŞi acumAliluia (de trei ori)…Slavă Ţie, Dumnezeule (de trei ori), cu trei metanii mari;

Metaniile pot fi făcute repede sau încet, potrivit cu dispoziţia sufletească a fiecăruia.

Aceste rugăciuni le facem pentru noi. Apoi le repetăm spunând: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe robii Tăi şi Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută pe robii tăi.

La sfârşit facem o sută de rugăciuni către sfântul ocrotitor al mănăstirii (sau al fiecăruia). Apoi citim slujba, după care ne odihnim puţin.

Monahul, înainte de a adormi, să-şi încrucişeze mâinile pe piept şi să spună câteva tropare de înmormântare, pentru a-şi aminti de moarte.

Canonul schimonahului este de 300 metanii şi 1.200 de Rugăciuni (ale lui Iisus), al rasoforului sau al monahului în schima mică de 150 metanii şi 1.200 de Rugăciuni, iar al fratelui începător de 60 metanii şi 600 de Rugăciuni.

paisie aghioritulTipic pentru privegherea făcută cu metania

  1. Slavă Ţie, Dumnezeule… metanie de 300 boabe (1)[1] Bucură-te, Mireasă,

Pururea Fecioară (1)

  1. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă (3)

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu… (1)

  1. Doamne Iisuse Hristoase… (pentru părinţi) (3)

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu (pentru părinţi) (1)

  1. Cruce a lui Hristos… (3)
  2. Doamne Iisuse Hristoase… (pentru cei adormiţi) (3)

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu (pentru cei adormiţi) (1)

Paraclis – Studiu duhovnicesc

  1. Doamne Iisuse Hristoase… (pentru binefăcători) (3)

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu (pentru binefăcători) (1)

  1. Doamne Iisuse Hristoase… (pentru lume) (3)

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu (pentru lume) (1)

  1. Doamne Iisuse Hristoase… (pentru bolnavi) (3)

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu (pentru bolnavi) (1)

  1. Doamne Iisuse Hristoase… (pentru obşte, pentru familie) (3)

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu (pentru obşte, pentru familie) (1)

Pentru cei din nevoi ne putem ruga şi la sfinţi la care avem evlavie mai multă. … Continuare »


PĂRINTELE SOFRONIE SAHAROV, PĂRINTELE FILOCALIC AL VEACULUI XX


Material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

sofornie saharov„ NOUL PATRIARH AL DUMNEZEIESCULUI HAR” 

Moto: „A trăi creștinește este cu neputință. Creștinește este cu putință numai a muri”.

LA ÎNCEPUT DE DRUM ÎN CĂLĂTORIA SPRE VEȘNICIE

„După trecerea a mai bine de 50 de ani nu-mi este cu putință să-mi amintesc cronologic firul evenimentelor vieții mele lăuntrice. Zborul duhului în spațiul minții este de neînțeles, așa cum a spus Însuși Domnul în cuvântarea cu Nicodim: «Duhul unde voiește suflă și glasul Lui auzi, și nu știi de unde vine și unde se duce; așa este tot cel născut din duhul»” (Ioan 3:8)[1]. Serghei Simeonovici Saharov pășește în greaua zbatere a călătoriei vieții pământești la 31 septembrie 1896, în familia unor credincioși ortodocși din Moscova, având să poarte întipărite în trupul vieții sale rănile unui veac zbuciumat de dezastrele celor două războaie mondiale și de duhul lepădării de Hristos al regimurilor totalitare. Pustiirii de har pricinuită de robia omenirii față de materie, Serghei i se va împotrivi cu preaplinul cugetării la veșnicie: „Copil fiind – scrie el – am fost învățat să mă rog către Tatăl ceresc Cel fără de moarte, către Cel către Care s-au dus toți strămoșii mei; atunci, în credința mea cea copilărească, legătura dintre persoane și veșnicie era ușor de făcut”[2].

Dumnezeu, după pronia de El singur cunoscută, a binevoit să-l cerceteze și să-i îngăduie să se atingă de necuprinsul Lui prin taina rugăciunii, așa cum avea să mărturisească la amurgul vieții: „Din anii tinereților, sufletul meu și-a însușit gândul veșniciei. Pe de o parte, aceasta era urmarea firească a rugăciunii copilăriei mele către Dumnezeul cel Viu, către Care se duseseră părinții și străbunii mei; pe de alta, copiii cu care mă însoțeam atunci, cu o naivă seriozitate și cu tragere de inimă se plecau gânditor asupra acestei taine…”[3]. Avid de cuvânt, căuta să-și potolească dorul de nemărginit citind clasicii ruși: Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin, iar setea de frumosul absolut și-o ostoia prin mijlocirea picturii pe care o va studia la Academia de Arte Frumoase din Moscova (1915-1917) și apoi la Școala de Pictură, Sculptură și Arhitectură din același oraș. Anii adolescenței sale vor purta pecetea unei încordate căutări lăuntrice deviate de la adevărul Ortodoxiei la mistica obscură a religiilor orientale: „Am trăit în această rătăcire în tinerețea mea, sub înrâurirea cărților despre mistica indiană și a întâlnirilor cu oameni din acele țări unde de-a lungul a mii de ani s-a cultivat o astfel de mistică. A ieși din această aberație nu este deloc simplu. Experiența mea orientală, sinceră, avea un caracter mai curând intelectual, rupt de inimă: nevoința sustragerii minții de la tot ce este relativ. Treptat am ajuns să mă conving că mă aflam pe o cale greșită: că mă depărtam de la Ființa reală, adevărată în neființă. Pe orizontul duhului meu, nu exista o cunoaștere temeinică”[4].

sf. sofronie saharovCLĂTINĂRI ÎN CĂUTĂRILE NECLĂTINĂRII

„Duhul meu dorea după veșnicie și veșnicia, așa cum aveam să înțeleg mai târziu, stătea înaintea mea, renăscându-mă”.

Ravagiile provocate de Primul Război Mondial (1914-1918) vor răscoli în adâncurile conștiinței lui Serghei problematica veșniciei: „Veștile despre mii de nevinovați uciși pe front m-au pus de-a dreptul în fața priveliștei unei tragice realități. Nu mă puteam împăca cu faptul că o mulțime de vieți tinere se curmă cu sila și pe deasupra, cu nebună sălbăticie. Iar dacă din voia unor stăpânitori răi se creează astfel de situații, unde se află sensul venirii noastre în această lume? Iar eu, de ce m-am născut?”[5]. Volbura vremurilor smolite de suferință aveau să aducă în sufletul tânărului Serghei potop de întrebări fără răspunsuri deslușite: „Se aprinsese în mine focul bunelor doriri, căutarea desăvârșirii caracteristică tinereților, avânturi către lumina cunoașterii atotcuprinzătoare. Și toate acestea să le părăsesc? Și în ce chip? Pentru cine și pentru ce? În numele căror valori? Veșnic sunt oare eu, precum și tot omul, sau toți ne ducem împreună în adâncul neființei? Întrebarea – până atunci doar o liniștită contemplare a minții – devenise asemenea unei mase amorfe de metal ciudat. În adâncul inimii mele se sălășluise un simțământ ciudat: al deșertăciunii tuturor agonisirilor pe pământ”.

În ciuda prăbușirii lăuntrice din ce în ce mai intense, Serghei își continuă drumul desăvârșirii pe tărâmul artei, plecând în anul 1922 să studieze în Italia, Germania și Franța, stabilindu-se definitiv la Paris unde are numeroase expoziții apreciate în presa de specialitate. Cu toate acestea hotarele mărginite ale picturii în a exprima curăția și frumusețea cea veșnică după care sufletul său tânjea, îi stârnesc în străfundurile ființei alte furtuni de frământări și pătrunzătoare căutări: „Îmi amintesc de mine cât se poate de limpede. În viața zilnică eram ca toți ceilalți, însă erau clipe când nu simțeam pământul sub mine. Îl vedeam ca de obicei, cu ochii, pe când în duh eram purtat deasupra unei prăpăstii fără fund. Și iată că, fără să gândesc la ceva concret, dintr-o dată, în inimă îmi vine gândul: dacă omul poate suferi atât de adânc, atunci după firea lui, el este ceva mare”[6]. … Continuare »


Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 65


A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 65

 

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

 

 

6 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – ȘAPTE ANI
ÎN CERURI ȘI TOTODATĂ ÎN INIMILE NOASTRE
de Pr. Prof. Vasile Păvăleanu

16. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ÎN DIALOG CU
PĂRINTELE IOANICHIE BĂLAN: „SĂ NU CĂDEM DIN HAR!“

19. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „EȘTI CREȘTIN? TREBUIE SĂ MORI. EȘTI OM? TREBUIE SĂ FII REDUS LA
ANIMALIZARE“

24. P.S. IGNATIE, EPISCOPUL HUȘILOR: „PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – PĂSTORUL FRUMOS, CARE A ÎNȚELES CEL
MAI BINE MISIUNEA DE A FI SLUJITOR AL LUI DUMNEZEU”

31. ȘAPTE ANI DE LA ADORMIREA PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU. EVOCĂRI DE SUFLET

42. PREOT FLORIN STAMATE: „IA SCHIMBĂ-TE TU, DEVINO TU SFÂNT!“ PREDICĂ DESPRE PĂSTRAREA DRAGOSTEI
ÎNTRE FRAȚI

50. MĂRTURII DESPRE TEODORA STAMATE, COPILA CU AUREOLĂ DE SFÂNTĂ

56. NEUITATĂ POMENIRE ÎNALT PREASFINȚITULUI PIMEN,
„PĂRINTELE BUCOVINEI ȘI PRIETENUL SFINȚILOR PUTNENI“

62. ÎPS PIMEN AL SUCEVEI: „PĂRINTELE JUSTIN ESTE UN MODEL FĂRĂ TĂGADĂ DE IUBIRE CREȘTINĂ“

67. DR. GALINA RĂDULEANU: „DE CE TE ÎNDOIEȘTI, PUȚIN CREDINCIOSULE? ÎN POTIR SE AFLĂ SÂNGELE ȘI
TRUPUL MÂNTUITORULUI“

70. MĂNĂSTIREA VĂCĂREȘTI RENAȘTE ÎN LUMINĂ. SFINȚIRE LA MĂNĂSTIREA VĂCĂREȘTII NOI

73. APEL AL MAI MULTOR MEDICI ȘI PERSONALITĂȚI PUBLICE ÎMPOTRIVA DICTATURII COVID

78. LEGEA VACCINĂRII OBLIGATORII — UN ABUZ LA ADRESA LIBERTĂȚII UMANE
de Monahia Gavriila

83. PREOT PROF. VASILE PĂVĂLEANU: „NU AM VĂZUT OAMENI ATÂT DE BUNI CA PĂRINTELE JUSTIN“

92. IEROSCHIMONAHUL ILARION DOMRATCHEV: PE MUNȚII CAUCAZULUI. ÎNVĂȚĂTURI DESPRE RUGĂCIUNEA INIMII

 

 

Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.


DR. GALINA RĂDULEANU: INFLUENȚA DEVASTATOARE A COMUNISMULUI ȘI ÎN MEDICINA ROMÂNEASCĂ


Din păcate despre acest fenomen nu putem discuta la trecut, întrucât vorbim despre un  gaz toxico-letal care a pătruns î n cele mai intime celule ale organismului de unde nu poate fi eliminat, chiar dacă, aparent, i-am suprimat sursa. Așa încât strigătul manifestanților (conștienți) din Piața Victoriei de „ciumă roșie” reprezintă recunoașterea unei amenințătoare realități patologice.

Nu, comunismul n-a dispărut și, parafrazându-l pe Marx, e acea „stafie care umblă prin Europa” (lucru vizibil „cu ochiul liber”). Drept consecință toate eforturile celor care vor să ascundă „scheletul în dulap” sunt sortite eșecului. Majoritatea suntem infestați de acest microb care, din nefericire, a intrat în codul nostru genetic, modificându-l. În felul acesta îl transmitem și urmașilor, a căror psihologie, chiar și a celor născuți după 1989 poartă amprenta „roșie”.

Românul de azi e o persoană total diferită de cel de altădată, lucru care-i nedumerește și-i surprinde pe mulți iubitori de neam. În ceea ce mă privește, odată ieșită din închisoare, consideram medicina o oază, în care m-am refugiat, convinsă că reprezintă un „zid” în fața „mareei roșii”. Iluzie infantilă. Exemplul închisorii îl consideram ca făcând parte din „alt tărâm”, populat de niște „entități” care-și ziceau oameni. Acolo, în pușcării, pe acele ființe îmbrăcate în halate albe, care terminaseră aceeași facultate ca mine, care depuseseră, tot ca mine, jurământul lui Hipocrate și primiseră tot ca mine diploma de „salvator de vieți”, nu-i puteam numi „colegi”. Eram incapabilă să înțeleg ce forță malefică i-a „recreat” ca să fie în stare să se preumble și să privească cu ochi nepăsători și goi, oameni scheletici, înfometați, bolnavi, cărora, chiar în cazuri grave, acceptau să le administreze o … aspirină. Cu cât și-au putut vinde sufletul, ca să ignore starea de urgență a unui bolnav-deținut și unde orice întârziere ducea la pierderea omului. Probabil însă că asta se și urmărea cu ajutorul acestor „salvatori”.

Vârful „piramidei”, consider eu, îl constituia însă datoria de a-și da avizul pentru continuarea torturilor, medicul garantând prin știință și competență că victima poate suporta supliciul, rămânând totuși în viață. M-am întrebat dacă acest act de colaborare nu-l situează pe individul respectiv în rândul torționarilor. Și e vreo deosebire? Personal, nu cred.

Despre toate aceste „crime contra umanității” cu participarea medicinei, nu se vorbește, nici la noi, nici în altă parte a globului. Nu există comemorări cu ecou sau o condamnare oficială. Nu există nici un muzeu al comunismului. Nimic!

Și-mi amintesc de versurile profetice ale lui Blaga:

„Noi, cântăreții leproși, mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac

                        Pentru noi închise sunt porțile orașului…

Închise sunt și cetățile”.

Peste tot s-a tras o perdea „filozofică”: Ce-a fost, a fost. Acum trebuie să privim înainte. Mai exact, să arăm fraților  …peste cimitire!”. … Continuare »


Doamna Zoe Rădulescu: „Forța rugăciunii este absolut de neimaginat”


Mărturii din Gulagul comunist

Doamna Zoe Rădulescu, ce părere aveți despre fenomenul Pitești?

Dacă stai să analizezi fenomenul Pitești, nu a fost făcut după ureche: „Hai să batem!”. Acolo a fost bătaie științific aplicată până la limita la care poate suporta omul, cu desființarea psihică a omului astfel încât omul să nu mai aibă niciun fel de respect față de el, să nu se mai iubească, să nu se respecte. Dimpotrivă! Când ai creat un astfel de om, prin teroare, l-ai terminat. Și totuși oamenii ăștia au găsit resurse în ei și între ei și s-au ajutat pentru că îmi povestea dl. Cușa că el a ajuns la Gherla și aici s-a întâlnit cu Dumitru Bacu, cel care a scris despre Pitești. Și îi spunea: „Nu vorbi cu mine că eu sunt student de la Pitești”. Era ca un animal hăituit care se chircea tot într-un colț și spunea: „Nu vorbiți cu mine”, de frică să nu fie obligat după aceea să toarne ce îi spun colegii de cameră. Și ăsta care crescuse cu el, dormiseră în același pat, făcuseră liceul împreună la Bazargic, era înnebunit. Nu înțelegea ce s-a întâmplat cu prietenul lui. Și încet-încet, cu răbdare, cu dragoste, cu rugăciune, ăsta și-a deschis sufletul și și-a revenit.

Dar destul de greu. Mai toți rămâneau cu trauma aceasta și nu mai vorbeau mulți ani de zile decât în șoaptă sau nu vorbeau deloc.

Da. Mi-amintesc că se citea la Europa liberă de un Paște din anii ’80 și ceva din cartea Patimile după Paști, a lui Eugen Goma. Și în vinerea Paștilor din anul acela au citit episodul în care au fost împărtășiți cu rahat și spovediți cu urină și duminică după prânz, în ziua de Paște, a venit Gogu la noi să-i ureze „La mulți ani” bunicii, că trăia bunica. Și când a plecat, l-am întrebat: „Gogule, așa a fost la Pitești?”. Și s-a făcut cum e haina dumneavoastră, negru la față, s-a întors și din profil mi-a răspuns: „Mai rău!”. Și nu a mai avut forță să vorbească mai mult.

În zilele noastre se vorbește foarte mult de probleme psihologice, de depresii întâlnite mai ales la cei care au avut o copilărie traumatizată. Pe dumneavoastră, totuși, experiențele acestea v-au călit și v-au întărit mai mult. Ce credeți că se poate face ca să nu ai în viața ta repercursiuni de genul acesta?

Din ce îmi amintesc eu și din cât am cunoscut-o, acum târziu, pe Aspazia Oțel, ele acolo au trăit în rugăciune permanentă, rugăciune care vrând-nevrând se răsfrângea și asupra mea.

Deci, rugăciunea întărește într-un necaz…

Categoric. Aspazia Oțel îmi povestea trei lucruri pe care, dacă le asculți, oricât de ateu ai fi, nu poți să spui că nu există Dumnezeu. Eu m-am îmbolnăvit acolo, pentru că nu aveam scutece. Iarna m-au adus de la Constanța într-o dubă de fier, cu mama. Să fi avut 10 zile și m-am îmbolnăvit foarte tare. Și îmi povestea Aspazia Oțel că se uitau la mine și vedeau cum se scurgea viața din mine. Și atunci mama s-a dus la Aspazia și i-a zis: „Pazi, vreau s-o botez. Nu vreau să moară nebotezată. Măcar atât să facem pentru copilul acesta”. Și au încropit botezul acela despre care știți. Nu am avut scutece, nu am avut medicamente, dar pe zi ce trecea după botez, căpătam viață.

zoe raduleanu fotografie familieDeci, așa cum a fost botezul acela, el a lucrat.

Da. M-au încredințat lui Dumnezeu. Apoi, au venit într-un control la ele în celulă. Erau 24 de paturi și le-au răvășit tot: saltele, paiele din ele. Ce era acolo!… Nor de praf și de paie tocate… Știți cum sunt paturile de fier: au picioarele într-un unghi care e gol pe interior. Acolo, ele aveau improvizată o candelă care ardea și n-au văzut-o. Nu au văzut-o. Dar nici candela nu s-a stins și nu s-a răsturnat în toată nebunia aceea pe care au creat-o. După aceea, s-a îmbolnăvit soția lui Codreanu, Lilica. Și era pe moarte și Pazi a zis: „Haideți să-i facem rugăciunea neîntreruptă de 40 de zile”. Și fiecare avea rândul ei și spunea partea ei de rugăciune, 5-10 minute, cât puteau, că nu aveau cum să stea mult pentru că adormeau. Erau foarte obosite. Și spre sfârșitul celor 40 de zile, era o fată mai tânără care era la rând și spunea rugăciunea lângă Lilica, care până atunci era ca moartă: nu vorbea, nu voia nimic, nu bea, nu mânca, doar respira. Și fata aceea, spunând rugăciunea, a început să ațipească și povestește Aspazia că s-au trezit toate într-un răcnet al Lilicăi Codreanu, ce nu și l-ar fi putut imagina. Deci, femeia aceea care nu era în stare să scoată o șoaptă, a răcnit: „Rugăciunea mea!”. Și s-a trezit fata și a continuat rugăciunea, iar Lilica  a trăit până în ’94-’95. Forța rugăciunii este absolut de neimaginat. … Continuare »


Conferință cu mărturii cutremurătoare ale supraviețuitorilor gulagului comunist, la Poarta Albă. IN DIRECT:


 

In direct de la mănăstirea Poarta Albă, ctitorie a Părintelui Justin Pârvu:.
În cadrul Sf. Liturghii va avea loc o conferinta dedicată memoriei sfinților martiri români și Părintelui Justin Pârvu, cu următorii invitați: părintele Valerian Grecu, Zoe Rădulescu și alți invitați.