PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – UN SFÂNT POGORÂT DIN LEGENDĂ


Mă numesc Huian Ciprian și sunt din Iași. Cuvintele mele sunt fade și convenționale. În anul 2003, când viața mea a devenit una cu viața soției mele, Delia, eram amândoi departe de ceea ce ar trebui să fie un ortodox. Încet-încet, ochii noștri, abia mijiți spre Răsăritul cel de Sus, începeau să se deschidă, mai ales atunci când am descoperit că venirea unui prunc în viața noastră întârzia.

Am început să așezăm rânduiala de post și rugăciune în inimile noastre, ne-am desfătat de bucuria aflării lui Dumnezeu cel Viu! Lunile treceau însă, iar pruncul mult dorit se lăsa așteptat. În acei ani în care duceam lupta cu scoatere a uriașei mizerii din sufletele noastre, aflasem că într-o mănăstire din Munții Neamțului se află un Bătrân cu viață sfântă, ce face minuni nemaiauzite, după ce a petrecut ani mulți în temnițele comuniste.

Tot în acea perioadă, Dumnezeu ne-a binecuvântat și cu bucuria cunoașterii unor prieteni aleși, ce erau ucenici ai acestui sfânt pogorât din legendă – Părintele Justin Pârvu. Astfel că în săptămâna Patimilor din anul 2006, ne-am strâns lacrimile într-un pomelnic scris tremurat, am pregătit un mic dar pentru mănăstire și ne-am întâlnit cu prietenii noștri, ce erau gata să plece spre cetatea duhovnicească a luminosului voievod.

La scurt timp după ce ne-a fost îngăduită apropierea dintre soți, am aflat vestea cea mare: urma să devenim părinți! Pe 25 ianuarie 2007 se năștea fetița noastră, Ioana, despre care aveam să spunem tuturor, fără nicio ezitare: e minunea Sfântului Justin Pârvu! Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi!

(preluat din Revista Atitudini Nr. 61)


Preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa : Un altfel de autoportret


Dragi prieteni,

Înainte de toate vă mulţumesc pentru scrisoarea din 13 septembrie 1978, care a ajuns la mine ca prin minune şi în care îmi împărtăşeaţi vestea că am fost primit ca membru în “Comitetul intelectualilor pentru o Europă a libertăţii”. Încă de pe vremea când am început, ca preot şi ca profesor, lupta pentru drepturile religioase ale omului, m-am socotit un membru al acestui Comitet. Primirea oficială certifică o situaţie de fapt şi pentru care am optat de multă vreme. Vă mulţumesc pentru frăţească asistenţă şi ocrotire, pentru solidaritatea voastră de care am şi voi avea nevoie.

Am fost împins la marginea societăţii, lăsat pradă tuturor atacurilor, defăimărilor şi bunului plac. N-a fost de ajuns că am fost îndepărtat din Seminarul teologic Bucureşti, unde eram profesor, şi că am fost lipsit de toate drepturile umane. N-a fost de ajuns că mi s-a interzis să vorbesc şi că elevii şi studenţii teologi care au fost de partea mea sunt puşi sub urmărire. Acum vor să o scoată din slujbă şi pe soţia mea, iar fiul meu de 11 ani este supus, la şcoală, la tot felul de şicane. Vor să ne lase muritori de foame. Ceea ce mi se pare înspăimântător este că însăşi Ierarhia Bisericii noastre a cerut autorităţilor să ia toate aceste măsuri!

De ce? Pentru că am cerut libertatea de a predica fără niciun fel de oprelişti. Pentru că am protestat împotriva demolării bisericilor, în locul cărora se construiesc acum localuri de petrecere, ca în cazul Bisericii Enei din Bucureşti şi a Bisericii Domneşti din Focşani. Pentru că am cerut scutirea teologilor de serviciul militar, deoarece trebuie să ocrotim inocenţa şi sensibilitatea spirituală a tinerilor teologi. Pentru că am intervenit în favoarea libertăţii de credinţă a tineretului român, fără discriminare confesională. Pentru că am revendicat pentru creştini, tineri sau bătrâni, dreptul de a intra în monahism, lucru pe care statul îl interzice. Pentru că am atras atenţia asupra demnităţii preoţeşti, care stă deasupra oricărei alte demnităţi umane, insistând ca preoţii să nu mai fie obligaţi să facă propagandă politică de la altar. Şi aceasta, deoarece pentru preoţi nu există decât o mare temă omiletică: Iisus Hristos. … Continuare »


PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: DESPRE PUTEREA PĂCATULUI ASUPRA COPIILOR NOȘTRI


Omul nu a fost făcut ca să fie scris în calculatoare și să fie un număr. Nu! Dumnezeu a luat pământ și a suflat asupra lui și i-a dat duh de viață. Noi cu ce raționăm? Cu ce gândim?

Cu mintea.

Cu capul, cu mintea, acolo este centrul, acolo este mintea lui Dumnezeu, de acolo vorbim, de acolo luăm un sfat, de acolo simțim, acolo lucrăm, de acolo creăm. Toată făptura aceasta este o mare creație a lui Dumnezeu. Maimuța face același gest, îi dai un măr printre sârme, îl ia, se uită la el și îl mănâncă. Îi dai o portocală, tot la fel. Omul este diferit. Vedeți voi, avioanele acestea care zboară pe deasupra? Cine credeți că a inventat avionul ăsta?

Dumnezeu.

Dumnezeu, cu mintea omului. Și cine a fost primul inventator de avioane la noi în țară? Traian Vuia și cel mai important a fost că a inventat trenul de aterizare. Până atunci avionul venea și se spărgea, dar așa, el a pus două rotițe la urmă acolo și cum aterizează cu primele roți, dă drumul la al doilea rând de roți de la urmă și aterizează ca mașina. Vezi, înțelepciunea lui Dumnezeu cu mintea pe care i-a dat-o omului? De aceea, omul este superior tuturor creaturilor. De aceea, la urmă l-a făcut pe om după ce i-a pus la dispoziție tot ce îi trebuie lui la îndemână, ca să aibă, în sfârșit până la, pisoiul, cățelușul acesta pe care îl vedeți voi, cățeii ăștia care trăiesc pe lângă om și la care acum vin să le pună cip ca să poată ști ce face stăpânul în casă. După aceea vine și îl pune omului.

Eu am plecat în ’76-’77 la Sfântul Munte, să văd și eu Athosul și ca orice om care se duce undeva în lumea asta, mi-am făcut și eu o haină nouă, tivită normal, cu tot. Am umblat o lună, două luni de zile cu haina aceea. Vin eu acasă și pun haina în cui. Într-o dimineață, când iau haina să mă îmbrac pentru biserică, nu știu cum mi-a venit tivul așa jos și văd că e desfăcut tivul meu de la haină. Măi, cum vine asta? Haină nouă, cusută cu toată puterea croitorului și aia e desfăcută. Ce-a fost cu ea acolo? Binefăcătorul meu, care știa că plec la Athos, fiind în legătură cu Securitatea, mi-a pus un „sâmbure[1]” acolo. Atunci erau lucruri primitive în materia asta, dar acum nu mai e așa. Și am umblat deci cu instrumentul ăsta tot timpul. Aceștia au aflat, sigur că da, ce am discutat, ce am glumit, ce am mai spus cu unul, cu altul. Așa că vin eu de la Sfântul Munte și Securitatea, ca de obicei, voia informații: „Ce ai văzut? Ce ai auzit?”, ca să te prindă printre rânduri cu ce spui tu. Ăștia sunt hoți, măi! Când ți-o spune că s-a scufundat barca, trebuie să știi că zboară avionul, cam așa este. Când ți-a spus că zboară avionul, să înțelegi că a intrat pe geam în casă. Unde dai și unde crapă! De aceea, mai diabolic sunt puși acum cu cipul. … Continuare »


Părintele Ioan de la Rarău despre Starețul său, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – Starețul rugăciunii isihaste


Închis pentru Rugăciunea lui Iisus

Părinte Ioan, sfinția voastră ați fost ucenic al Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, ne puteți spune câteva cuvinte despre părintele Daniil Tudor?

Părintele Daniil Tudor era foarte duhovnicesc. Avea doisprezece călugări și la toţi el le-a dat rasă, dulamă şi fes şi metanii în mână. El punea bază pe rugăciune. Mi-a fost stareț trei ani la schitul Rarău.

L-aţi avut stareţ pe părintele Daniil trei ani de zile?

Da, ca stareţ și duhovnic. Era un tezaur duhovnicesc pentru toată Biserica.

Ce program avea mănăstirea pe atunci?

Liturghie făcea numai sâmbăta şi duminica și vecernia, seara. Mâncarea era de la două după-amiaza, apoi seara. Dar el nu mânca mai niciodată, doar sâmbăta și duminica mânca o dată în zi. Când se dădea masa, era cu obştea, se citea cuvânt din Sbornic și după aceea el tălmăcea, vorbea la obşte duhovniceşte. Şi era omul rugăciunii permanente. Dormea foarte puţin, Dumnezeu ştie cât dormea. Tot timpul era lumină la el, deși nu exista lumină electrică, era lampă pe atunci. Dormea cu capul pe o cioată şi acoperit cu un cearșaf sau cu cojocul lui cu care îl mai vedeai ziua. Era foarte duhovnicesc şi foarte nevoitor. Când mergeam noaptea la el, indiferent când, îl găseam treaz. Şi când mergeam desculţ noaptea pe iarbă la el, era la uşă, o deschidea şi mă întreba: „Ce e, fiule?”. N-auzea pașii, dar știa că vin. Și apoi îmi făcea o binecuvântare pe cap și aveam liniște și pace. Era veşnic cu rugăciunea şi scria. Avea cărţi multe, vreo şase mii de volume. Dar au rămas o parte la Securitate, o altă parte la Patriarhie, o parte nu ştiu cui le-a dat şi Dumnezeu ştie că, de când l-au arestat, nu se mai găsesc acele cărţi. Părintele Daniil ştia vreo câteva limbi străine, era un om cult. La vârsta de opt ani citea cărţi de filosofie. A fost fiu de boier, a avut şi avion propriu.

Am înţeles că s-a prăbușit cu avionul acela.

Da, a căzut de la 2000 de metri înălţime. A mai mers ca turist la Sfântul Munte Athos şi acolo s-a interesat de viaţa muntelui, de viaţa duhovnicească şi a învăţat rugăciunea inimii. A stat vreo două, trei luni acolo. Când a venit la Bucureşti, a venit cu barbă. Și avea în societatea lui prieteni numai generali, profesori universitari, miniștri, nu vorbea cu oricine. Era directorul ziarului Credinţa şi în fiecare lună pe Dealul Patriarhiei avea studenţi, vreo 30, 40 pe care îi învăţa rugăciunea inimii. Vara mulţi veneau şi lucrau la fân, aici la Rarău și își făceau vacanţa la mănăstire. Era un om neînfricat. Trimitea Partidul pe atunci conțopiști din ăștia cu facultatea Ştefan Gheorghiu (ce facultate era și aceea, numai Dumnezeu mai ştie), ca să-l combată în credinţă, că voiau să-l supună. Niciodată n-au reuşit să-l combată! El i-a biruit pe toţi. Şi dacă a văzut Partidul că nu poate să-i astupe gura şi că n-are adversar, au pus să-l aresteze. Şi l-au băgat în temniţă.

Câţi ani aveaţi când l-au luat pe Părintele Daniil la închisoare?

Cu aproximaţie, vreo douăzeci şi şapte de ani aveam.

Și ce a zis la proces? … Continuare »


IN MEMORIAM GRIGORE CARAZA – MARTIR ȘI MĂRTURISITOR AL ADEVĂRULUI


de Monahia Dometiana

„Aștept o sentință, destin dezolant,

  Dispare lumina, e ceață,

  Prind aripi,

  Plutesc între azur și neant,

  Între moarte și viață”. (Grigore Caraza, Aiud însângerat)

Un mare scriitor, fost deținut politic, profesorul Mihai Rădulescu, a cărui creație literară e puțin cunoscută, se întreba: „Este de conceput o ideologie a foștilor deținuți politici?”. Și răspundea: „Da. O astfel de ideologie nu numai că poate fi concepută, dar a existat permanent și va exista cât timp va dăinui omul pe pământ. Regimul comunist a adunat în temnițe tot ceea ce trăda o gândire liberă, tot ceea ce prețuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila pentru aproapele, până și umorul sănătos al românului. Unii deținuți politici aveau un crez, alții nu. În fața instanțelor de judecată niciunul n-a găsit crezare. Ideologia unuia era negată de ideologia celuilalt. În aceeași celulă de închisoare ajung alături generalul de tribunal și cel pe care-l condamnase, ori anchetat și anchetator”.

Grigore Caraza a spus într-un film din 2010 (Români contra români), că România a fost singura țară care a luptat cu arma-n mână împotriva comunismului. Nu insistăm însă asupra aspectului represiv al unui sistem diabolic de anihilare a omului, ci vom creiona cu sfială portretul unui „om de o rezistență surprinzătoare la toate suferințele și ispitirile vieții în închisoare, o legendă vie”, cum spunea Pr. Gh. Calciu-Dumitreasa.

Recitind cartea lui Grigore Caraza, cu toate că te impresionează tot, un lucru însă e cutremurător: dimensiunea timpului scurs prin cruntele închisori comuniste. Grigore Caraza a intrat în temniță la 20 de ani pentru că a organizat un grup de rezistență anticomunistă, în zona Poiana Teiului, numit Frățiile de arme, în realitate pentru că era român și pentru că și-a iubit țara. A fost crunt bătut la Securitatea din Piatra Neamț și condamnat în trei etape, în perioada 31.08.1949 – 22.07.1977, cu întreruperi. La 18 februarie 1950 este condamnat la 8 ani pentru „crima” de uneltire contra ordinii sociale. 1949 – 23 ianuarie 1957: prima detenție, aflat în cea mai mare parte la Aiud. Domiciliu obligatoriu (1957 – 1958) în Bărăgan, satul Răchitoasa, Constanța. La 20 septembrie 1958 este rearestat de la domiciliul obligatoriu și condamnat în 1959 (18 iunie) la 23 de ani muncă silnică. Detenția o face la Aiud. Va fi eliberat la 1 august 1964. Reia studiile în 1966 (fără frecvență și seral) la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț. Între 21 ianuarie – 30 martie 1970 este anchetat în stare de libertate, iar în 31 martie este arestat și condamnat în 11 iunie, la 10 ani pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. Face o nouă detenție între 1970 – 1977 la Aiud. Grigore Caraza este eliberat la 22 iulie 1977 și se reînscrie la Liceul „Petru Rareș” pentru a mai face încă doi ani (Seralul se mărise la 5 ani). La Aiud a stat 18 ani, dintre care 8 în zarcă. … Continuare »


Învăţăturile Sfântului Nectarie din Eghina despre eretici


Despre ereziile papale[1]

Sf. Nectarie s-a ocupat de un subiect de dispută pentru teologi, anume dacă Apostolul Petru s-a dus vreodată la Roma. Sprijinindu-se pe dovezile serioase aduse, a ajuns la concluzia că Sf. Petru n-a călătorit la Roma. Indiferent dacă punctul său de vedere convinge sau nu, Părintele a încercat să surpe orgoliul latinilor şi o dată cu acesta şi temeiul întâietății pretinse de instituţia papală în întreaga Biserică creştină.

Chiar dacă se va admite într-adevăr faptul că Apostolul Petru este întemeietorul Bisericii Romano-catolice, totuşi nu rezultă din nicio sursă că aceasta ar deţine primatul puterii, transmis de la un papă la altul. Istoria Bisericii grăieşte de la sine că autoritatea supremă sunt Sinoadele Ecumenice. Ca să arate cât de neîntemeiate sunt pretenţiile latinilor în legătură cu infailibilitatea papei, de Dumnezeu purtătorul părinte şi profesor a avut răbdarea de a face o retrospectivă istorică, dovedind că numeroşi papi n-au fost deloc fără greşeală, de vreme ce unii au căzut pradă ereziilor, iar alţii au dus o viaţă scandaloasă, lucru adeverit de nenumărate mărturii. Multă lumină revarsă asupra subiectului capitolul „Despre erorile de dogmă ale Papilor”, demonstrând fragilitatea dogmei infailibilităţii.

Acest studiu istoric şi remarcabil dedicat cauzelor schismei, prin care Părintele desfiinţează catolicismul, se sfârşeşte astfel: „Indiferenţa Papei a condamnat întreg Răsăritul să sufere nenorocirile celei mai crude tiranii şi aceasta pentru că Biserica de Răsărit n-a trădat credinţa Sinoadelor Ecumenice, deşi toate i le-a conces papei. Dumnezeu va să judece cu judecată cea dreaptă şi va da răsplata Sa în ziua cea mare, Ziua de Apoi. Dumnezeu să fie ajutor Neamului şi Bisericii”. … Continuare »