PĂRINTELE ILARION V. FELEA ÎN DOSARELE SECURITĂȚII. APOLOGIA CREȘTINISMULUI ÎN FAȚA DOCTRINEI MATERIALIST-COMUNISTE


Fragment. Răspunsuri la tezele materialiste ale lui G. A. Gurev și Lenin

Teză: Dacă voința divină ar interveni în lume, s-ar călca legile naturii și am ajunge în haos. S-ar nimici legile naturii și am ajunge în haos.

Răsp.: Dar intervenția omului în natură pentru a o supune și a o forța să dea rezultate (efecte) peste voia și puterea ei: medicamentele și oțelurile, nu duce în haos? Libertatea se nimicește când susținem că materia determină spiritul, deoarece materia lucrează mecanic; numai spiritul cugetă și lucrează liber[1].

 Teză: Alte raționamente: dacă totul vine de la Dumnezeu, tot ce face omul e pe placul lui Dumnezeu? Dumnezeu e cauza tuturor, bune și rele. Dacă Dumnezeu e atotbun și atotputernic, de ce admite pe satana și tolerează răul? Din slăbiciune sau din neștiință? (Gurev)

Răsp.: Pentru că fără libertate, nu există cultură. Numai omul face abuz de libertate și răpește prin tiranie libertatea Duhului. Dumnezeu respectă libertatea și prin aceasta demnitatea omului. Dar omul abuzează de acest privilegiu. Prin urmare, Dumnezeu „tolerează” răul, nu din slăbiciune, nici din neștiință, ci pentru că respectă libertatea și demnitatea spiritului liber – bun sau rău – dar prin aceasta cu atât mai mult îi accentuează răspunderea morală față de faptele lui, bune sau rele.

Teză: În natură există paraziți, cruzime și „haos înspăimântător”, inegalitate, exploatare, sclavagism, feudalism, capitalism, asuprire, nefericire, sărăcie, șomaj, ignoranță, războaie. Religia „învață oamenii să nu reflecteze asupra nedreptăților sociale”, să creadă că Dumnezeu trimite toate relele spre binele oamenilor”. (Gurev, p. 44-46)

Răsp.: Model de gândire superficială. A spune că religia oprește oamenii să reflecteze asupra nedreptăților sociale și a acuza natura de toate relele din lume și a susține că Dumnezeu trimite toate relele spre binele oamenilor, înseamnă a da drumul gurii să vorbească și mâinii să scrie fără controlul minții sănătoase, la întuneric și nu la lumina adevărului. A spune că în natură există „un haos înspăimântător”, înseamnă a-ți bate joc de natura în care trăiești și de toți învățații naturaliști, fizicieni, chimiști, astronomi, etc. care au descoperit și descoperă neîncetat nenumărate exemple, modele și dovezi de ordine, frumusețe și înțelepciune. Din haos cosmos: haos este numai în capul pseudo-învățaților.

Teză: Orice religie este o abdicare de la rațiune. Biserica vrea să transforme oamenii în animale, fără de rațiune, asemenea măgarilor și oilor. „Religia e somnul spiritului omenesc. În religie, omul are ochi ca să nu vadă, ca să rămână orb; el are rațiune ca să nu gândească, ca să rămână prost”. (Feuerbach, vezi la Gurev, p. 40-41)

Răsp.: Așa vorbește despre religie numai un om care prin astfel de cuvinte se caracterizează pe sine și batjocorește ceea ce nu poate învinge și nu vrea să înțeleagă. Vorbind astfel despre religie și despre Biserică, Feuerbach ofensează pe toți învățații creștini și pe toți oamenii religioși, care fără să renunțe la rațiune, și-au păstrat și practicat religia. Sau toți aceștia au greșit sau Feuerbach a fost orb în fața luminii și a gândit prost.

Teză: De ce Dumnezeu nu a făcut pe toți oamenii frumoși, înțelepți și puternici? De ce a făcut seceta în Sahara și fluviile se varsă în Oceanul înghețat? De ce sunt cutremure și erupții vulcanice, inundații, furtuni, mlaștini și deșerturi? De ce sunt țânțari, păduchi, muște, ploșnițe, șoareci și alți dăunători? De ce sunt buruieni și ierburi rele, cărbuni ascunși în pământ și muncă grea? Nu avem răspuns. Pentru că nu există Dumnezeu”. (Gurev)

Răsp.: Toate își au rostul lor, nu totdeauna cunoscut. Multe, dacă nu toate relele din natură și din societate vin și din pricina omului. Altele sunt ca să dea omului prilej de hărnicie, cumințenie, virtute. Dumnezeu nu a făcut toți oamenii frumoși, înțelepți și puternici, pentru că El a făcut numai primul om și de la Adam, toți se nasc după legile date de Dumnezeu, astfel că frumusețea, înțelepciunea și puterea să fie și meritul lor, nu numai al lui Dumnezeu, iar lipsa și paguba lor să fie din lipsa virtuților și a darurilor lui Dumnezeu, rușinea și pedeapsa lor (a viciilor lor).temnita

Teză: Ce fel de Dumnezeu e Acela care i-a silit pe oameni să-L ucidă pe Dumnezeu pentru ca ei să-L recunoască pe Dumnezeu?, întreba Diderot. Moartea lui Hristos a făcut pe oameni mai fericiți?, întreba Gurev. Dacă învățătura lui Hristos nu ar fi o „născocire” omenirea nu ar cunoaște războaiele, foametea, bolile, șomajul, exploatarea care toate decurg inevitabil din învățătura religioasă. (Gurev, p. 30)

Răsp.: Relele sociale nu există din cauza religiei, ci tocmai pentru că nu toți ascultăm de învățătura lui Hristos sau de-a dreptul o călcăm și o batjocorim, în loc să o trăim. Moartea lui Hristos a mângâiat și mângâie nenumărate suflete îndurerate, neasemănat mai multe decât fericește învățătura lui Gurev. Dumnezeu nu a silit oamenii să-L răstignească pe Hristos, ci Hristos a primit moartea ca să arate cât de răi sunt oamenii când se urăsc în loc să se iubească și cât de bun și iubitor e Dumnezeu, chiar și când oamenii sunt răi.

 [1] Frag. selectate din Dosarul CNSAS, Manuscrise Felea Ilarion Virgiliu, nr. file 181, pp. 157-164.


IDEALURI MONAHALE FRÂNTE DE REGIMUL COMUNIST. POVESTEA SURORILOR BAZILIAN DE LA MĂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI


vladimiresti

RĂPITE NOAPTEA DIN MĂNĂSTIRE DE CĂTRE ORGANELE DE SECURITATE

Doamna Elena, v-am ruga să ne povestiți câte ceva din perioada de persecuție comunistă, când ați fost alungată din mănăstirea Vladimirești, la ordinele Securității. Dumneavoastră ați fost călugărită?

Da… N-am apucat să fiu maică, am fost doar soră de mănăstire, dar am fost judecată ca maică. Ne îmbrăcau rasoforă[1] la 3 ani de la intrarea în mănăstire, dar deja era arestată toată conducerea. Pe la jumătatea lui februarie în ’56, ne-au scos noaptea din mănăstire, pământul era înghețat. Pe atunci eram tinere și mai și râdeam. Ziceam: ,,Cum îngheață, cum ne-nhață” și într-adevăr, în februarie ’56, noaptea când a înghețat, au venit ei cu camioanele și ne-au spus să ne luăm ce vrem că ne duc acasă. Dar ne-au dus pe un șantier, iar noi în mașină  – erau camioane cu prelată  – cântam  Cu noi este Dumnezeu și De frica voastră nu ne vom teme. Când ajungeam prin vreun sat, ne ziceau să tăcem din gură că sculăm lumea. Ne-au dus pe un șantier și acolo ne-au triat. Era o vineri și care a vrut să mănânce, i s-a dat o cafea cu pâine. Știu că n-am mâncat. Și majoritatea erau moldovence și în a doua noapte le-au dus cu camionul acasă în sat. Iar pe noi, care eram mai de departe, ne-au dus a doua noapte în gară la Brăila, ne-au dat foi de drum ca să ne prezentăm la Miliție. Și vine o femeie și zice: ,,Da’ ce faceți, maicilor, acuma noaptea?”. Dar una dintre noi zice: ,,Ne-a trimis Statul la propovăduit”. Și așa am ajuns fiecare acasă.

Sora mea era bolnavă. În noaptea în care au arestat conducerea, ea era de rând la bucătărie și atunci nu erau condițiile de acum. Fiind obosită, a dormit și nu s-a trezit. Celelalte când au auzit că e gălăgie, s-au dus în incinta mănăstirii și ea a rămas singură. Și un nenorocit cu arma întinsă la ea, i-a zis când s-a trezit: ,,Nu mișca că trag!”. Și așa s-a speriat că în noaptea aia a leșinat de vreo trei ori. Și toată viața a suferit. Când am ajuns acasă și am dus-o la un doctor, mi-a zis că întreg organismul ei este dezechilibrat. A rămas pe la maicile cu care era în chilie, că n-a putut să vină atunci acasă. 

Și nu v-au mai lăsat să intrați în mănăstire?

Nu, m-au și intentat proces. Deja la un an, în februarie, am avut proces. Primul căpitan care mi-a făcut procesul verbal – pe atunci nu erau nici ei așa de vizați – și-a pus deodată pixul pe masă și zice: ,,Dumnezeu și Maica Domnului să mă ierte, că n-am făcut niciodată acte din astea”. Era dintr-o comună de-a maicii noastre. Și zice: ,,Și eu am vrut să mă fac călugăr și am ajuns în Miliție”. Și ne-a făcut actele și am avut proces în februarie. M-au condamnat la un an de zile. Eu le tot spuneam: „Nu știu de ce mă condamnați că, în definitiv, eu n-am uniformă. Sunt soră îmbrăcată”. Zice: ,,Să chemăm pe cineva de pe stradă să vedem ce zice?”. ,,Dar dumneavoastră judecați după ce zice lumea de pe stradă?”. S-au adunat acolo mulți ofițeri și fiecare zicea câte ceva. La un moment dat a venit una, cu gălăgie, dar tot de-a lor care se dădea drept preoteasă și zice: ,,Soțul meu și-a dat demisia, ca să nu mai înșele lumea”. Pe urmă a plecat. Ei mi-au zis: ,,Uite ce exemplu!”. Zic: ,,Pe mine nu mă interesează ce fac alții”. Ei mi-au spus: ,,Să știi că dacă nu te dezbraci, te dezbrăcăm noi”. „Dacă vă stă în caracter și e elegant, dezbrăcați-mă!”. ,,Nu, venim seara când te culci”. ,,Eu nu mă dezbrac niciodată”, am zis eu. Și a venit comandantul și când i-au spus, s-a întors cu spatele și l-a pufnit râsul.

vladimirestiCâți ani ați stat în mănăstire până să vă aresteze?

Aproape patru ani. Dar după arestarea conducerii mănăstirii din 1955, când au fost ridicați Pr Ioan Iovan, Maica stareță Veronica și Maica Mihaela, ne tot trimiteau preoți și călugări supuși Securității, ca să ne convingă să plecăm de bunăvoie. Și la al doilea comitet spiritual s-a făcut un memoriu în care am iscălit toate că nu plecăm cu prețul vieții, și că cerem să ne aducă conducerea înapoi pentru că e nevinovată. Atunci eram naive.

Și cum ați intrat în mănăstire?

Când aveam 17 ani, mă spovedeam la Părintele Vasile Coman, care ulterior a ajuns episcop. A fost primul meu duhovnic. Și așa m-au impresionat întrebările lui, că am început să-mi cumpăr icoane, am început să-mi cumpăr candelă. Și părintele ăsta avea o voce extraordinară. În anul următor, a venit tot în Postul Paștelui și a anunțat în biserică că se face pelerinaj la Mănăstirea Sâmbăta, unde era Părintele Arsenie Boca. M-aș fi dus și eu, dar nu aveam bani.

Când ați ajuns prima oară la Sâmbăta? … Continuare »


Gheron Iosif Isihastul – Ultimul mare povăţuitor al rugăciunii lui Iisus


Vârsta copilăriei şi a tinereţii

gheron iosif

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Care a împodobit Biserica Sa cu suflete sfinţite prin vieţuire duhovnicească şi nu a lăsat Biserica văduvită de sfinţi nici în vremurile de pe urmă în care apostazia şi fărădelegile au cuprins omenirea. Trăind într-o lume plină de fărădelegi adeseori ne îndoim că mai este cu putinţă să ducem o viaţă curată şi neîntinată ca să dobândim harul lui Dumnezeu. Însă Domnul ne cheamă la El prin dragostea Sa pe care a arătat-o lumii şi în aceste vremuri de pe urmă, pogorând harul Său cu îmbelşugare asupra celor ce nu se smintesc de greutăţile şi slăbiciunile acestui veac, ci cu credinţă năzuiesc spre curăţirea de patimi şi dobândirea Duhului Sfânt. De acest adevăr, cum că ne putem despătimi şi în vremurile noastre, nu doar în primele veacuri de creştinism, ne încredinţează viaţa sfântă a cuviosului Iosif Isihastul, supranumit Gheron Iosif, sfânt ce a trăit în secolul XX.

Gheron Iosif Isihastul, pe numele său de botez, Francisc, s-a născut în Grecia, în satul Levkes din insula Paros. Copilăria sa este simplă şi obişnuită ca a oricărui copil ce se trage dintr-o familie de creştini modeşti. Părinţii lui erau oameni simpli şi săraci, aşa încât copiii lor au fost nevoiţi să muncească încă din fragedă vârstă pentru câştigarea celor necesare traiului. Tatăl său, Gheorghe, nu a trăit destul ca să poată întregi creşterea şi educaţia familiei. Şi astfel, copiii, pe lângă sărăcie, au rămas şi orfani, lucru care nu era atât de neobişnuit la familiile sărace. Mama sa, Maria, era o femeie evlavioasă şi îşi creştea copiii în frica lui Dumnezeu.

Căsuța lor mică de două camere trebuia să îi adăpostească pe toți cei şase copilaşi iar mama să muncească din greu pentru a le oferi hrana necesară. Îi creştea cu drag însă, întreţinând o atmosferă de dragoste şi căldură sufletească. Dar ca o mamă desăvârşită, s-a îngrijit nu numai de hrana cea trupească a fiilor ei, ci şi de cea sufletească, învăţându-i rânduiala rugăciunii, să meargă la biserică, să se spovedească şi să se împărtășească.

O mare înrâurire asupra sufletului de copil al lui Francisc a avut-o duhovnicul său, Cuviosul Arsenie Aghioritul, care i-a insuflat dragoste de Dumnezeu şi teama de a nu-L supăra pe Dumnezeu. În acest climat a trăit Francisc timp de 17 ani, timp în care s-a ocupat cu diferite treburi pe lângă casa părintească, încercând să o ajute pe mama sa să întreţină toată familia. Iată cum își amintea stareţul perioada copilăriei sale: „Aveam vreo două găini, le luam ouăle, le dădeam la băcan, iar el ne dădea vreo două sardele, căci oul cine să-l mănânce mai întâi? Uneori, ca un copil ce eram, mergeam la capră şi sugeam lapte”. … Continuare »