Mitropolitul Teofan, lacrimi de durere pentru necredința guvernanților români


Durere adăugată la durere – mesajul Mitropolitului Teofan, în preajma hramului Sfintei Cuvioase Parascheva

Moldova trăiește în aceste zile una dintre cele mai triste perioade din istoria sa. La durerea provocată de faptul că mulți semeni de-ai noștri sunt atinși de noua epidemie se mai adaugă și decizia autorităților de a interzice celor care nu au domiciliul în Iași să pătrundă în spațiul Mitropoliei, unde se află racla cu sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva. Interdicția este respectată până-ntr-atât încât s-a ajuns ca în jurul Mitropoliei să fie mai mulți reprezentanți ai forțelor de ordine decât închinători. Este efectul unei măsuri discriminatorii, care încalcă numeroase prevederi legale și principii internaționale ce protejează libertatea de manifestare religioasă.

Este o situație foarte greu de înțeles și de acceptat. Credincioșii care vin în Iași cu diferite motive – la spital, la cumpărături, la instanțele judecătorești sau la locul de muncă – dacă nu au domiciliul în Iași, nu se pot închina la Sfânta Parascheva. Părinții care sunt pentru câteva zile în vizită la copiii lor nu pot să-și împlinească dorința închinării la sfintele moaște, deși au venit la Iași și pentru aceasta. Nici studenții și elevii aflați în Iași care nu au încă viza de flotant, nu se pot apropia de Catedrala Mitropolitană.

Este pentru prima dată, cred, în istoria Moldovei, când se întâmplă așa ceva. Au fost invazii, războaie, molime de tot felul, regimuri totalitare. Sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva au fost dintotdeauna izvor de alinare, de vindecare și de întărire, iar oamenilor li s-a permis să se apropie de ele. Astăzi, au ajuns să fie considerate sursă de contaminare.

De șapte luni, Biserica s-a implicat cu toate forțele sale pentru ocrotirea sănătății oamenilor. Și o va face în continuare. Credincioșii au suportat restricții severe privind libertatea de manifestare a convingerilor religioase în numele luptei împotriva molimei. Totul are, însă, o limită peste care, dacă se trece, nu este bine pentru nimeni.

Îi rog pe preoții și credincioșii Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, precum și pe toți închinătorii care obișnuiau să vină în această perioadă la sfintele moaște ale Sfintei Cuvioasei Parascheva să mă ierte pentru neputința de a le facilita accesul la închinare, după rânduiala Bisericii. Îi rog pe toți să transforme această durere în vreme de pocăință, de rugăciune și de fapte bune.

Pe preoți îi îndemn să slujească zilnic Sfânta Liturghie în această perioadă. În bisericile de parohie și mănăstiri să se săvârșească slujba Paraclisului și Acatistului Sfintei Cuvioase Parascheva. Psaltirea, mare izvor de mângâiere în vreme de încercare, să fie hrană sufletească pentru tot creștinul, mai ales în miez de noapte. Sărbătoarea Sfintei Parascheva să fie precedată și urmată de câteva zile de post, dacă se poate, ajunare până la apusul soarelui din partea celor sănătoși, precum și de multe fapte de milostenie. Totul pentru ca Dumnezeu să-și întoarcă privirea spre noi, Sfânta Parascheva să ne ierte, personalul medical să fie încurajat și apreciat cum se cuvine, oamenii să împlinească ceea ce trebuie pentru ocrotirea sănătății lor și a semenilor, iar autoritățile să aibă înțelepciunea unor decizii care să țină cont și de amploarea epidemiei, dar și de faptul că există și numeroase persoane în această țară care au credință în Dumnezeu și în puterea tămăduitoare a rugăciunii sfinților.

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Sursa: doxologia


Un model – Părintele Dumitru Stăniloae, de Horea Paştina


parintele staniloaeÎncerc să desenez, prin câteva cuvinte strânse, frânturi ca nişte cioburi, ceva ce nu pot să cuprind, nici epuiza: un model.

Teolog, preot, profesor, duhovnic, prieten apropiat, om simplu, iubitor şi primitor. În casa dumnealui veneau persoane apropiate sau străini, atât de diferiţi unul de celălalt, oameni în vârstă şi tineri, femei şi copii, săraci sau bogaţi, mireni sau preoţi, călugări şi ierarhi, bolnavi… Totdeauna împreună cu măicuţa, cum i se spunea soţiei dumnealui, era cu fiecare în parte atent şi comunicativ, răbdător şi mângâietor. Bucuria care îi lumina mereu privirea îţi mergea la suflet. Lucra zilnic şi vorbea despre ce lucra. Vorbea despre Iisus Hristos Cel întrupat şi jertfit, viu şi înviat pentru noi, biruitor al morţii, Hristos al bucuriei şi al elanului vieţii, ţintă a tuturor persoanelor umane, singura noastră salvare – sunt cuvintele şi nesfârşita preocupare a vieţii dumnealui.

Pildă de delicateţe. Sensibil. Blând. Te simţeai bine lângă Părintele, în siguranţă, liniştit şi destins, ocrotit şi apărat. Te simţeai întărit. Nu îţi venea să mai pleci. Doreai să fii asemenea dumnealui, să-i fii asemănător.

Om şi dar al lui Dumnezeu, iubitor de frumos, Părintele Dumitru Stăniloae.

Cât de bine era împreună!

Cât de dor îmi este!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 10, preluat din Cotidianul Alfa şi Omega, vineri 17 oct., 1997).


Un an de la adormirea micuței Teodora, mucenița lui Hristos


teodora Astăzi, 29 septembrie, s-a împlinit un an de când micuța Teodora, copila cu suflet de voinic, a trecut la Domnul, în lumina Celui nepătruns.

Boala și suferința cruntă prin care a trecut, nu este altceva decât o mucenicie fără de sânge, după cum o numesc Părinții. De anul trecut până astăzi, la mormântul Teodorei s-au recules foarte mulți pelerini, majoritatea tineri și copii, care văd în Teodora un înger ce zâmbește acolo, din cer și dă tuturor curaj și voie bună în asumarea crucii vieții. De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt. 18:3), ne spune parcă și azi Mântuitorul prin pilda vieții Teodorei. Un copil nu conștientizează greutatea suferinței, un copil merge râzând printre obstacole, un copil se ridică ușor ori de câte ori cade, un copil aleargă cu credință necondiționată la ajutorul părinților săi, după cum și noi trebuie întocmai să alergăm la ajutorul Tatălui ceresc. Mai mult decât atât, Teodora și-a asumat suferința în Hristos, a zburat dincolo de limitele firii, biruind păcatul și slăbiciunea firii. Pentru aceasta Hristos a încununat-o încă din viață cu daruri și bucurii cerești, de o dulceață de nedescris în cuvinte, după mărturisirea făcută tatălui ei.

mucenitaVeșnică să-ți fie pomenirea, fericită Teodora și roagă-te pentru noi, păcătoșii!

Câteva cuvinte din Jurnalul Teodorei:

8 noiembrie 2017

Despre mine

M-am născut pe 23 mai 2003, în Moinești. Am locuit acolo doi ani, apoi m-am mutat la Șesuri. E un sătuc minunat unde am vecini minunați. Am făcut grădinița și școala primară acolo. Au fost ani de vis, cu cei mai drăguți profesori. După clasa a IV-a am început clasa a V-a la Măgirești. În prezent sunt în clasa a VIII-a și am o problemă. Am o tumoare malignă la mâna stângă. Știu, sună rău! E rău, dar se putea și mai rău. Acum sunt la spital și fac citostatice. După aia operație, și iar citostatice. Asta e! Toți avem probleme. Și fiecare are cât poate duce. Nădăjduiesc că o scap cu bine de toate astea.

12 noiembrie 2017

Sunt la perfuzie, dar nu pot începe tratamentul pentru că am o infecție în sânge. Off, nu știu dacă mai prind Crăciunul acasă… Când văd un om amărât, mi se rupe sufletul și mă gândesc că atunci când voi fi mare, voi putea ajuta și eu cu un bănuț sau cu alimente. Vreau să ajut copiii orfani sau pe cei de pe stradă. Mereu mă rog să mă ajute Dumnezeu să nu uit când voi fi mare de gândurile astea. De Crăciun, să iau copii la mine, să îi spăl, să îi îmbrac, să îi hrănesc și să le fac cadouri. Aceste gânduri mă umplu de fericire. Ajută-mă, Doamne, să fac ce mi-am propus! Vreau să ajut lumea. De Crăciun, îmi doresc să fiu acasă alături de familia mea.

fericita20 noiembrie 2017

În spital am învățat să prețuiesc ce am și să mă bucur de toate lucrurile. Mi-am dat seama ce valoare au momentele în care ne strângem cu toții la masă și ne facem rugăciunea. Acum tot ce vreau e să mă fac vrednică de a mai primi momente binecuvântate ca acelea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate, chiar și pentru acest hop! El le știe și le rânduiește cel mai bine. Știu cât de mult mă iubește și cât de mult mă ajută! Slavă Ție, Doamne!

9 decembrie 2017

E noapte…off! Mai e puțin și plec iar la spital. Mereu mă tem când intru acolo. M-am obișnuit să mă trezesc în patul meu. Ieri, când am fost la Decathlon, am văzut un om amărât. Săracul… nu avea pe nimeni, era frig și cine știe unde avea să doarmă. Mi-a cerut o iconiță și i l-am dat pe Sf. Stelian și pe Maica Domnului… Of, Doamne ajută-ne! Ajută-mă să pot ajuta și eu! Ajută-mă să nu uit niciodată de dorința mea de a avea grijă de oamenii sărmani, de a-i ajuta pe cei ce au nevoie, pe toți oamenii ce au nevoie de adăpost, de hrană sau pe cei singuri pe lume! Îmi este tare frică că atunci când voi crește voi gândi altfel, că voi uita acest sentiment plăcut. Abia aștept să vină Crăciunul! Iubesc colindele și mandarinele, bradul, zăpada și cadourile. Nu doar să primesc, ci să dăruiesc.

stamateSeara am făcut un Acatist la icoana Maicii Domnului, Panthanassa. La rugăciunea de seară am început să plâng că am proteză și că boala asta a căzut pe mine, dar am auzit că atunci când un membru de familie duce o boală poate să îi ajute și pe ceilalți să se mântuiască și că pot ajuta eu! M-am bucurat că nu sunt ceilalți bolnavi și că Dumnezeu mi-a dat asta mie. În tot acest timp, am simțit cum Dumnezeu mă întărește! M-am gândit apoi la părinții mei care mă iubesc și am plâns de FERICIRE! Că Dumnezeu mă iubește și mi-a dat această încercare să mă ajute și să mă întărească! Dumnezeu nu dă decât celui ce poate duce. Mă bucur că sunt vrednică! Mă bucur pentru toate câte mi-a dat Dumnezeu!

Noaptea a fost cam grea. Lui Andrei i-a fost rău și a vomat și eu nu am dormit bine cu rana. Spre dimineață mi-am întins mâna și am dormit bine până ce m-a sculat mama să merg la spital pentru analize. Lui Buna i s-a făcut rău azi-noapte și tata a dus-o la spital la 3 noaptea. Când am fost la analize am văzut-o. Săraca Buna! Analizele mi-au ieșit bune. Slavă Domnului! Pot să stau acasă! Zăpada geruită scârțâia sub picioarele noastre! Pe câmp soarele făcea ca neaua să strălucească! O priveliște de basm! Și aerul rece cu miros de ger… Ghetele astea sunt foarte frumoase! Eu și frații mei am crescut cu de toate, dar mama ne-a povestit cum ea avea iarna o singură pereche de pantofi și îi înghețau picioarele. Da, dar mama nu a avut nevoie de o proteză… Oricum ea mi-a spus: „În viață nu poți să le ai pe toate!”. Eu mă bucur mult de tot pentru câte mi-a dat Dumnezeu și pentru asta ar trebui să fiu toată viața, recunoscătoare.

stamate23 februarie 2019

Prin toate câte am trecut până acum am reușit să descopăr și să simt multe. Dar cel mai frumos sentiment pe care l-am trăit este cu siguranță Dragostea! Am simțit dragostea a mii de oameni ce s-au rugat pentru mine! Dar Dragostea și Suferința vin împreună. Cea mai puternică Dragoste a venit de la familia mea, dar pe lângă dragostea lor simțeam și tristețea lor pentru că se simțeau neputincioși!

E minunat să iubești și să fii iubit! Mă simt ca un om special că am lângă mine atâția oameni frumoși! Am o familie minunată cu părinți gata mereu să facă orice pentru mine, cu frați care mă iubesc, cu bunici buni și inimoși și multe mătuși, unchi și verișori!

Sunt zile în care mă întreb mereu: „De ce eu?” și îmi dau seama că răspunsul acesta nu îmi va fi dat prea curând. Toți spun că e o lucrare a Domnului. Îmi doresc să știu acest plan, dar pentru asta trebuie să lupt și să duc bătălia la bun sfârșit. Mă îndoiesc de puterile mele și mai grav mă îndoiesc că merit dragostea lui Dumnezeu. Mă îndoiesc că am să fiu cândva bine. Atunci când am astfel de stări, prezența celor dragi mă ajută să uit! Îmi doresc să fiu bine peste noapte, dar știu că e cu neputință… trebuie să lupt pentru asta. Unii îmi spun că sunt specială și puternică, dar eu mă consider nevrednică, fricoasă și deprimată. Îmi doresc să termin tot și să fiu la fel cum eram, aproape la fel.

mormant21 martie 2019

Nu am mai scris demult timp, tot așteptând să mă fac bine, să pot umbla și să fiu fericită. Încă nu umblu, dar tot mă simt fericită. Fericită că sunt înconjurată de oameni care mă iubesc, fericită pentru toate lucrurile pe care le pot face. După alte analize am observat că problema de la șold dispare, dar la spate ce s-a desprins încă, mai apasă pe nervi. Am fost la Viena unde am stat cu Teo la spital și cu tata așteptând un plan. Am avut mari emoții să nu trebuiască iar chimioterapie, iar Dumnezeu m-a ascultat. Ni s-a propus un tratament revoluționar din Cuba. Pe acesta îl pot face acasă. Nu mai pot merge și nici să stau în picioare și greu tare întinsă, dar în schimb stau în șezut și pentru asta sunt foarte recunoscătoare. Acum pot scrie și face multe alte lucruri.

De când eram mică mi-am dorit să fiu specială ca oamenii să mă cunoască. S-a îndeplinit această dorință, dar în alt fel de cum mă așteptam eu. De asemenea mi-am dorit să fiu puternică. Și dorința asta mi-a fost ascultată. Datorită acestei boli am devenit nu numai puternică și cunoscută, dar m-am și luminat puțin. Pot spune că am învățat multe. Iar după ce mă voi face bine, datoria mea este să-mi ajut semenii așa cum am fost și eu ajutată. Știu că trebuie să continui până la capăt. Am pus de multe ori la îndoială căile Domnului, dar acum simt mai mult ca niciodată că această cruce a fost, este esențială în viața mea. Fără ea m-aș fi pierdut în această lume haotică. Părinții mei mă iubesc enorm! Și fac orice să mă vadă fericită.


Părintele Adrian Făgeţeanu, Multpătimitorul


adrian fageteanuCopilăria

Părintele Adrian s-a născut în data de 3 noiembrie 1912, în nordul Bucovinei, com. Deleni, jud. Cernăuţi, Ucraina de astăzi, din părinţii Mihail preot şi mama sa, prezbitera Aurora. Alexandru, după numele de Botez, primeşte o aleasă educaţie creştină, provenind dintr-o familie cu generaţie de preoţi, bunicul de pe mamă fiind tot preot. Mama a fost cea care l-a educat foarte mult în iubirea de Dumnezeu, atât pe el cât şi pe sora lui mai mică. Tatăl îi pune primele baze catehetice şi dogmatice ale teologiei Ortodoxe, precum şi bazele culturale, studiind mai mulţi învăţaţi, filosofi şi oameni de ştiinţă. Despre tatăl său Părintele Adrian avea să spună: „Tatăl meu a fost preot şi el mi-a explicat prima dată ce înseamnă ortodox. Mi-a explicat atât de bine încât numai profesorul meu, decanul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, Vasile Gheorghiu, care era respectat şi peste hotare – chiar Patriarhul Bulgariei a fost coleg cu mine la acest profesor – a putut să mai adauge ceva”.

În 1918 a intrat la şcoala primară pe care a absolvit-o în 1922. După aceea a urmat cursurile liceului Dimitrie Cantemir din oraşul Cosmeni, iar în 1927 a trecut la liceul Aron Pumnul din Cernăuţi. Încă din copilărie, Părintele Adrian nutrea sentimente nobile, patriotice, pornite dintr-o inima iubitoare de neam şi strămoşii pământului bucovinean, mult încercat şi obidit. Aflând de la mama sa că străbunicul său, Vasile Blându, a fost gazda celor care au luptat ca Bucovina, acre era sub austro-ungari, să aparţină României, înfiinţând societatea „Arboroasa”, alături de părintele Pangratie Sidorovici, Ciprian Porumbescu, cu istoricul Dimitrie Onciu. Arestaţi şi condamnaţi de regimul austro-ungar ca spioni în favoarea României, înfiinţează mai târziu societatea „Junimea”, din care a făcut parte şi Mihai Eminescu. Aşadar micul Adrian își formează calitățile de luptător în societatea „Junimea”, al cărei membru era. „În Junimea am avut preşedinte un profesor de germană, Arcadie Dulgan. Era şi bun creştin şi bun român şi în ea am cunoscut foarte mulţi intelectuali: şi poeţi şi scriitori şi profesori care erau foarte bine pregătiţi din punct de vedere profesional”.

pr adrianMai puternic decât moartea

Aflăm dintr-o întâmplare relatată chiar de Părintele însuşi cum Dumnezeu avea o lucrare aparte cu acest ales şi binecuvântat oştean al neamului românesc, un mare rugător, dar şi luptător tenace pentru dreptate şi adevăr. Aşa se face că încă de mic Părintele Adrian era mai puternic decât moartea. La vârsta de cinci ani, spunea părintele, în 1917, în timpul refugiului din Bucovina, când se desprinde de Imperiul Habsburgic, suit într-o căruţă împreună cu  părinţii săi – erau foarte mulţi oameni care se refugiau în acel timp –  şi el fiind cu părinţii în căruţă, nu înţelegea ce se întâmpla, ce tragedie trăiau familiile şi oamenii din satele învecinate. Avea chef de joacă şi atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat din căruţă şi într-o clipă de neatenţie, accidentul s-a produs. Fără să-şi dea seama ce se întâmplă, roata calului i-a trecut peste burtă şi a murit pe loc spre groaza părinţilor. Avea abdomenul spart şi i se vedeau intestinele risipite pe prundiş. „Mama săraca era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi oprind căruţele în dreptul nostru o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că n-avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, pentru că copilul e mort deja şi să-l înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hiliţa. Aşa a făcut. Părinţii şi mama răvăşită de durere au oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh nu era acolo, era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor. Şi într-adevăr, bătrâna aceea s-a apucat de treabă după datină, m-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să citească din Psaltire. Trecuse deja o zi. Noaptea se înstăpânea peste încăpere şi cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: Babo, închide fereastra! Femeia s-a mirat, uşa era închisă, fereastra era închisă, atunci de ce clipoceşte lumânarea de pe pieptul mortului? a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respiram. Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba frecându-mă, m-a apăsat şi mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să-i găsească pe mama şi pe tata şi să le transmită că băiatul lor a înviat. Nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei că, neputând întoarce căruţa din cauza convoiului ce venea din spate, s-au întors pe jos. M-au dus la spitalul de la Suceava, medicul m-a cusut spunând că în viaţa lui, nu mai văzuse asemenea caz”. … Continuare »


Părintele Justin Pârvu: Pe cine alegem?


justin parvuPărinte, ce înseamnă a alege?

A alege înseamnă să iei ceva bun din ceva. Ei, acum pe cine să iei din partidul comunist, după care oamenii mer­geau ca oile? Îmi amintesc de cele mai multe ori cum plecam de la mănăstirea Bistriţa şi mergeam vreo doi kilometri, unde era secţia de votare. Şi unde mai pui că monahii erau chiar primii care intrau în sala de votare… Sigur că lumea venea de la biserică şi noi veneam de la votare. Ce făcea monahul nostru în faţa listelor de votare, în cabină? – nu se ştie. Intram şi eu acolo, consultam toate listele, n-aveam habar pe cine să pun ştampila, aşa că, puneam trei-patru ştampile pe foaia de hârtie şi o lăsam acolo… şi unde mai pui că, cu toată povestea asta, ieşea Partidul?! 85% – era bine aranjat. Şi, atunci, cine putea să facă alegere corectă, cinstită? Cum să mai alegi oameni de elită din popor? Căci oamenii de elită se temeau să se mai bage în salata asta bolşevică, gândindu-se la ziua de mâine, la ce-i mai aşteaptă. Avea omul o conştiinţă şi putere de judecată ca să stea de-o parte. Cu toate acestea, ieşea care socotea Partidul să intre la pri­mărie, la strejărie, la prefectură şi… vorba lui Caragiale, „fiecare cu steagul lui”.

Există două conduceri, una de la Dumnezeu şi alta de la cel viclean. Conducerea de la Dumnezeu o formează păstorul cel bun, care intră pe uşă în staul, pe când cel viclean sare în ocol peste gard şi oile nu-l cunosc. Tot aşa şi poporul se află astăzi în situaţia de a nu cunoaşte pe cine alege. În aceste condiţii numai faptul că te-ai dus şi ai intrat în sala de votare este compromiţător.

justin parvuCa să alegi ceva valoros trebuia să alegi pe cel mai bun din comună, trebuia să fie gospodar, înţelept, fără vicii, să nu-l întâlneşti oricum, umblând cu păhărelul la deget. Dar, spre surprinderea noastră, tocmai pe ei îi găseşti acolo.

Şi astăzi Partidul Democrat, „PMR”, „PSR”, „CPD” sau oricum şi-ar zice … nu mai are niciun rival şi el este ca pe vremea lui Ceauşescu, şi bun, şi rău. Şi atunci ţăranul nostru merge acolo fiindcă fruntaşul din sat este PSD-ist sau altă coloratură şi-i spune: „Vezi, măi, Ioane, când te duci la votare… tu lucrezi pentru mine şi, dacă vrei să mai rămâi la serviciu – pune acolo votul”, „Da’, am înţeles, tovarăşu”, „Ia şi buletinele soţiei şi ale copiilor şi vino acolo şi alege…” Şi pentru om ca să rămână cu serviciu – merge şi votează cu toată familia. Mi-amintesc … stăteam de vorbă cu un creştin după ce am ieşit de la biserică şi m-a întrebat, că după aceea trebuia să meargă la votare: „Părinte, cu cine să votez?”, „Măi, băiete, n-ai pe cine să alegi, dar fă-ţi o datorie acolo cumva şi, dacă pui acolo o pecete, ai grijă să nu-ţi dai sufletul la judecată aşa uşor, gândeşte-te!” Dar, spre surprinderea mea, el a mers acasă, a luat buletinele soţiei şi ale celor trei copii, s-a dus la urne şi a votat cu toată familia, iar a doua zi comuna Poiana Teiului a ieşit prima pe judeţ cu cele mai multe voturi pentru respectivul partid.

iustin parvuŞi atunci iată toată explicaţia mea în legătură cu omul sărac. Câtă ascultare dă omul acesta, năucit de politica ordinară?! Eu socotesc că o astfel de campanie electorală, la ora actuală, nu este decât o cerşetorie care se învaţă într-atâţia ani de şcoală la oraş; într-o laudă preamăresc un trecut nenorocit şi mai preamăresc altul de viitor. După ce s-au aşezat pe patru ani, au uitat de tot ce-au promis şi mergem mai departe cu partidul în forma lui de sărăcie, de mizerie, fără conştiinţa poporului acestuia ajuns să cerşească o bucată de pâine sau un loc de muncă pe meleaguri străine. Şi acum am ajuns să fim braţele de muncă cele mai ieftine. Până şi negrii din Spania, după cum povestea cineva, au ajuns să spună românilor „sclavii albi”.

Cam asta a ajuns să fie starea de lucru în care-ţi pui întrebarea: „Ce să mai alegem? Unde şi ce să mai dai? Unde este elita unui popor, care trebuie să conducă? Unde mai este omul de jertfă, de sacrificiu, care să se poată pune în slujba adevărului şi a binelui şi să atingă culmile acestea ale Creştinismului nostru ortodox?”

Cam aşa se poate vedea nimicnicia poporului nostru, care de atâţia ani, poate a cincea rundă de alegeri, a rămas tot la vechea formă de guvernământ… în atâţia ani de suferinţă.

Îi înnebunesc televizoarele, calculatoarele şi toate formele care le pot aduce un ban în plus, o pensioară, un loc mai de cinste. Totul se cumpără prin minciună şi din cauza asta merge greu toată ţara. Nici măcar ceea ce este al nostru nu este valorificat, ceea ce poate fi exploatat fără prea multe fonduri şi ajutoare străine. Mă refer la latura agricolă. Chiar dacă un primar va încerca o aventură undeva într-o comună, în general, nu se îngrijeşte nimeni de pământ, de sectorul agricol.

Dacă se strică şoseaua undeva din cauza ploilor care mai vin, nu se îngrijeşte nimeni sau să facă podeţuri sau să întărească malurile râurilor ca să se poată circula. Dacă se mai întâmplă acestea între două stadii de alegeri, mai aştepţi vreo patru ani ca să treci pe „cărare”.

parintele iustin… Democraţia pe care o trăim cu drepturile omului este o anarhie, pe care o trăim de la o zi la alta; ne urâm, ne muşcăm şi ne dispreţuim… La aceasta contribuie şi mul­ti­tudinea partidelor, care are drept scop să ridice dezbi­nare în cadrul poporului prin diversitatea şi opoziţia tendinţelor. Unu-i dintr-un partid, altu-i din alt partid…

Care sunt drepturile omului? Care sunt, în sfârşit, puterea şi forţele noastre? Unde sunt, ne punem între­barea, fraternitatea, egalitatea şi dreptatea? Sunt în băncile străinilor. Munca noastră, a bietului român din toate timpurile este în buzunarul străinilor. Se mai duce cu traista goală ca să cerşească FMI-ului… Dar cine este FMI-ul, de unde are el fondurile acestea? Sunt luate din munca popoarelor. Şi, după aceea, vin şi le dau ca o binefacere sau acordă ca împrumut munca săracului adunată şi speculată.

Şi, iată, aşa, dragii mei, am ajuns la pustiul acesta de viaţă politică încât, într-un cuvânt, nu-ţi rămâne decât să „scuipi toată rânduiala” asta, cum spunea cineva acum câţiva ani, şi să rămâi indiferent, să te rogi pentru această stare de lucru în care am ajuns. Pentru că nu ne-au mai rămas decât ochii în lacrimi şi suferinţa…

Dar aceasta este, pentru poporul nostru creştin-ortodox, o pregătire înţe­leaptă şi binefăcătoare spre drumul acesta al bucuriei şi învierii. Alegem oameni, rămânem la nivelul omului. Alegem pe Dumnezeu, ne ridicăm la nivelul lui Dumnezeu. Ori acesta este scopul: de a ne ridica naţiunea spre linia Bisericii şi, decât să murim trădători, mai bine să murim pe câmpul de onoare fără să ne pierdem conştiinţa şi sufletul. Avem un singur suflet, un singur Dumnezeu, o singură credinţă şi cu ea vom merge înaintea Judecăţii.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi cititorii şi să ne mai regăsim pe făgaşul acesta al bucuriei noastre creştineşti şi monahiceşti!

(Extras din cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol. I, Fundația Justin Pârvu)


SF. NEAGOE BASARAB – DOMNITORUL RUGĂTOR AL NEAMULUI ROMÂNESC


basarabMotto: „Și aceasta să știți, o, iubitorii de Hristos creștini, că eu, robul lui Dumnezeu, măcar de sunt și mai păcătos decât toți oamenii, ce însă cât am putut pricepe, despre oarece parte, n-am putut afla alt raiu mai bun și mai dulce decât fața Domnului nostru Iisus Hristos”[1]. 

TÂNĂRUL DOMN ȘI MOȘTENIREA DE CREDINȚĂ A CRAIOVEȘTILOR

În coroana de nestemate care a luminat fruntea neamului românesc în vremurile tulburi ale expansiunii Imperiului otoman, binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a strălucit prin viața lui sfântă asemenea unui diamant. Venit pe lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în anul 1481 sau 1482, Neagoe, fiul domnitorului Basarab cel Tânăr – cel ucis de boieri la Glogova – și al Neagăi din Hotăreni, descindea din neamul lui Mircea cel Mare și avea să moștenească vitejia înaintașilor săi care ridicaseră cu preț de sânge scut de apărare la Dunăre împotriva năvălării otomane. După moartea silnică a tatălui, Neagoe va fi luat în grija puternicei familii a boierilor Craiovești, fiind crescut în casa marelui vornic Pârvu Craiovescu, alături de cei doi frați, Preda, viitorul ban al Craiovei și Pârvu, și de două surori, Vlădaia și Marga, copiii Neagăi cu vornicul Pârvu. Înzestrat de Dumnezeu cu o mare râvnă pentru învățătură, copilul Neagoe va primi atât o educație cărturească aleasă, deprinzând limbile greacă, slavonă și latină, cât și militară, iscusindu-se în mânuirea armelor așa cum îi cereau îndatoririle rangului domnesc pe care îl purta. Primul dascăl al viitorului domnitor și părinte duhovnicesc va fi starețul Macarie de la Mănăstirea Bistrița olteană, ctitorită de banul Barbu și de frații săi, în anul 1485 pentru a odihni moaștele Sf. Grigorie Decapolitul, iar pe marele Ștefan al Moldovei îl va avea ca model emblematic de voievod ca cel ce îi luminase cu faima lui întreaga copilărie și adolescență.

Neagoe avea 23 de ani pe când părintele Moldovei a fost așezat în mormântul de la Putna, iar neamul românesc întreg s-a cutremurat, văzând cum s-a plecat spre pământ stejarul ce străjuia spre toate zările ca umbra amenințătoare a semilunii să nu se întindă și asupra crucii. Așezate ca o enclavă într-o Europă îngenuncheată de osmanlâi, Țările Române se zbăteau să-și mențină independența câștigată cu râuri de sânge printr-o politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când în orice moment avalanșa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Tânărului „os domnesc”, Neagoe, avea să i se încredințeze o misiune grea. Libertatea de exercitare a legii proprii și a credinței care garanta înflorirea nestânjenită a culturii, trebuia apărată cu orice preț. Creștinii robiți din întreaga Europă priveau către aceste oaze ale libertății, așteptând să fie întăriți pe temeliile credinței și ale nădejdii în Dumnezeu. De la nordul Dunării plecau danii și odoare sfinte către mănăstirile din Sf. Munte Athos și către creștinii din Balcani și Orient aflați în robia turcilor. Era nevoie ca lumina Crucii să biruiască întunericul păgânilor și să ocrotească creștinătatea de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice. Zidirea de locașuri sfinte era războiul nevăzut pe care Ortodoxia îl mai putea duce cu semiluna, într-o vreme în care marii basilei ai Europei se temeau să mai scoată sabia din teacă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit să se ridice biserici peste care să nu poată privi un turc călare. Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălțimea turcului aflat în șa. Creștinii trebuiau să intre în pământ ei înșiși, în fața stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-și înălța turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu și dovedeau că legea și-o fac singuri! Boierii Craiovești au fost printre cei care au înțeles mersul vremurilor, zidind biserici și ajutând mănăstirile din Athos după pilda marilor domnitori. Hrisovul încredințat în anul 1501, Mănăstirii athonite Sf. Ap. Pavel, îi menționează ca principali ctitori pe frații Craiovești și pe tânărul lor nepot, postelnicul Neagoe.

basarabPOSTELNIC ÎN SFATUL ȚĂRII

În cetatea de scaun a Târgoviștei domnea pe atunci Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care învățase să nu mai înfrunte uraganul otoman contând pe ajutorul creștinătății apusene care era iluzoriu, ci să dăinuie în cetatea credinței, prin afirmarea forței creatoare a neamului în ctitorii care învingeau mărginirea timpului, înfiripând coloana vertebrală a rezistenței noastre. Măreața biserică a Mănăstirii Dealu, pe care Radu cel Mare o ridicase în inima Țării Românești, sfida legile Imperiului otoman, iar înălțarea ei valora aproape cât o bătălie câștigată pe câmpul de luptă. Vreme de opt ani (1501-1509), domnitorul îl va ține aproape pe tânărul postelnic Neagoe care răspundea de paza odăii domnești, primind și prezentând domnitorului pe soli și traducând spusele lor. Poate că în ceasurile de răgaz, Radu cel Mare îi vorbise junelui principe despre comorile de artă pe care le descoperise în apusul Europei și totodată îl încredința că în fața cumplitului iureș al Imperiului islamic, antichitatea greco-romană și umanismul renascentist nu puteau sta drept stavile. Doar tăria de granit a credinței strămoșești mai putea dăinui în calea tăvălugului păgân. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului și mărturisitoarea luptei sale pentru înveșnicire.

 

ȚARA ROMÂNEASCĂ, ÎN LUMINA BIZANȚULUI CU PATRIARHUL NIFON

O Biserică întărită și bine chivernisită echivala pe atunci cu o armată puternică. Voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei intuise acest adevăr de când își luase ocrotitori ai oștirii pe Sfinții Gheorghe și Dimitrie. În Țara Românească, Radu cel Mare îi urmează exemplul cerând sultanului permisiunea de a-l aduce în țară în anul 1503 pe cel mai mare luptător pentru credință și rezistență creștină din câți urcaseră pe tronul Patriarhiei ecumenice după căderea Constantinopolului, pe patriarhul Nifon al II-lea. Răscumpărat cu aurul curții domnești de la Târgoviște, după ce fusese exilat a doua oară la Adrianopole pentru intransigența cu care își apăra principiile de viață morală, patriarhul Nifon acceptă să urce pe scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, fiind cinstit ca un împreună conducător al țării. Pentru întâia oară, un fost patriarh ecumenic devine, grație împrejurărilor istorice incerte, întâi-stătătorul Bisericii din Țara Românească, aducând cu sine moștenirea duhovnicească a tradiției Bizanțului, precum și dorința Bisericii ecumenice de a salva și de a continua această tradiție. Prezența patriarhului ecumenic, fie el și în postura de patriarh „în retragere”, alături de domnul Țării Românești, amintea de guvernarea de odinioară a Imperiului creștin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Țara Românească se înfățișa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creștinătatea robită privea ca la un liman al izbăvirii. „Fostul Patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creștine, supuse imperiului care descoperă noua funcție a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credințe și a civilizației creștine din Europa sud-estică și din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păși, timp de secole, numeroși alți mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creștină supusă. Pentru toți, pământul românesc va apărea așa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenței creștine, rezistență ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru așezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârșitul secolului și va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum” (Arhim. Ciprian). Cu siguranță că în cei doi ani cât a cârmuit Mitropolia Ungrovlahiei, patriarhul Nifon a găsit în sufletul tânărului postelnic Neagoe, pământul roditor din care avea să crească nestingherit vlăstarul credinței ortodoxe. „A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaștere teologică, patosul moral și gândirea politică a Bizanțului, pe care o cunoștea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărți și nu-i vor fi scăpat Sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învățăturile lui Vasile Macedonul, sau Scrisoarea Patriarhului Fotie care se citea și prin mănăstiri. Bizanțul, adus ca într-o raclă vie în sufletul și gândul patriarhului, își găsise omul în stare să-l facă a renaște! Umbrele basileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-și aștepta în liniște ceasul” (Arhim. Ciprian). … Continuare »