Părintele Paulin Clapon de la Mănăstirea Petru Vodă – necrologul unui martir


Părintele Paulin a trecut la Domnul în ziua de 14 septembrie 2015, mănăstirea Petru Vodă

„Mi-am iubit neamul, țara, am făcut 20 de ani de pușcărie și dacă aș face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni, nu mă poate cumpăra nimeni cu toate averile din lume”. 

Exponent al generației de la 1948, generație care și-a croit urcușul spre cer prin asumarea conștientă a suferinței în moara comunistă, părintele Paulin Clapon, a întregit ceata triumfătoare a mărturisitorilor români din temnițele ateiste la 14 septembrie 2015. Brăilean patriot, Gheorghe, numele cu care a fost afundat în apa botezului creștin, se naște la 16 aprilie 1920 și va fi dăruit de Dumnezeu cu o tărie de caracter care, pe durata întregii vieți îi va îmbrăca sufletul în armura curajului și a intransigenței în fața compromisului.

În 1941, la doar 21 de ani pleacă pe front împreună cu nou înfiinţatul batalion de paraşutişti, o armă de elită a Armatei Române greu încercată în confruntările celui de-al doilea război mondial, numărându-se printre aviatorii de elită ai țării noastre. Dragostea curată de glia străbunilor îl va anima mereu să se ridice cu arma în mână împotriva năvălirilor străine: „Sunt român. Casa în care m-am născut este pe moșia lui Ștefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriți cu 135 hectare – 90 de fălci de pământ. Deci, asta acum 500 de ani. Și pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul nașterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, dintre Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge nimeni cu toate averile de pe lume”[1].

Înlănțuit 20 de ani pentru credință și neamul românesc

Sfârșitul războiului îl găsește pe temerarul luptător pentru neam, pe meterezele rezistenței armate împotriva opresiunii comuniste venite de la Răsărit, motiv pentru care va fi arestat, judecat și condamnat ca „dușman al poporului”, la 20 de ani de închisoare. Itinerariul pătimirii sale va cunoaște popasuri prin cele mai cumplite temnițe ale regimului comunist: Pitești, unde va trece prin ororile reeducării, Gherla, Aiud, Cavnic, Baia Sprie și Jilava. Majoritatea anilor de închisoare și-i va petrece între zidurile „cetății morții” a Aiudului alături de cei mai valoroși oameni de cultură, generali, miniștri și preoți pe care i-a avut România în acea perioadă: „Toată floarea neamului a fost arestată și dusă la Aiud. Au fost demni, să știți… Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, erau 722 de avocați numai, ca să nu mai spun câți profesori și ingineri! Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduși toți oamenii cu carte”[2]. … Continuare »


PĂRINTELE JUSTIN ȘI RUGĂCIUNEA CEA DE FOC


PĂRINTELE JUSTIN ȘI RUGĂCIUNEA CEA DE FOC

Sunt preotul V.P. Era începutul anului școlar 2012-2013, în septembrie 2012. Am venit la Mănăstirea Paltin împreună cu soția, cei doi copii ai noștri, precum și cu alți doi copii ai prietenilor noștri pentru a lua binecuvântare de la părintele Justin pentru luminarea minții copiilor și sporul lor la învățătură.

Părintele i-a binecuvântat și le-a zis: „Să învățați, căci rezultatele sunt doar 1% inspirație și 99% transpirație, după cum spunea Eminescu! Să fiți bucurie părinților! Iar eu la vară o să vă văd carnetele! Și după aceea o să mă rog zi și noapte pentru voi! Ați auzit, măi? Zi și noapte o să mă rog pentru voi!”.

Anul școlar s-a încheiat în 2013 vineri, pe 14 iunie. Duminică, 16 iunie, băiatul nostru cel mai mare, Iustin, a plecat într-o excursie cu clasa. Când s-a întors acasă m-a întrebat: „Ce mai noutăți?”. I-am răspuns: „A murit părintele Justin! Acum îți vede mediile și de acum înainte se va ruga zi și noapte pentru tine, precum ți-a promis!”.

Prin 2011-2012, un om credincios (M.R.) de pe Valea Muntelui îmi spune că vrea să ajungă la părintele Justin să-l roage să se roage pentru el în rugăciunea cea de foc. Ideea m-a fascinat pe moment, gândindu-mă că și eu îi voi cere părintelui Justin același lucru și pentru mine, dar grijile lumești au stins acea scânteie ce se aprinsese în sufletul meu, inițial.

La câteva luni după aceasta, un enoriaș (M.B.) îmi spune că vrea să meargă la părintele Justin, dar numai dacă merg și eu. Iarăși, copleșit de cele lumești, am venit la mănăstire mai mult de rușinea enoriașului, dar neavând o dispoziție sufletească înduhovnicită.

Ajungem la părintele Justin la Paltin. Era în după-amiaza zilei de Întimpinarea Domnului. Îi dau pomelnicul, îl pune peste teancul cu celelalte pomelnice; eu îl rog să mă pomenească și pe mine în rugăciunea cea de foc. Sfinția sa îmi răspunde: „Rugăciunea cea de foc? Asta o au doar sfinții, măi!”. Însă, în același timp, îmi ia pomelnicul din teanc și îl pune discret în buzunar la reverendă.

Apoi mergem la Mănăstirea Petru-Vodă de sus. Îi dau prioritate enoriașului să se închine primul. Fiindcă la icoana Maicii Domnului era un rând de vreo 10 oameni, mă așez în genunchi, în fața icoanei Mântuitorului și cu stângăcie (fiindcă eram grăbit), dau să spun niște rugăciuni. La început rugăciunea era seacă, dar în scurt timp nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Am simțit ceva atât de dulce, parcă din altă lume!… Nu știu cât a durat, dar pentru această întâmplare cred că se potrivește versetul din Psalmi care spune că înaintea lui Dumnezeu o zi (iar pentru mine câteva minute) e ca o mie de ani. Când mi-am revenit nu mai era în biserică enoriașul, mă aștepta afară. L-am întrebat: „Am stat mult?”, la care el a răspuns: „Nu contează! Sunt dator să vă aștept!”.

Mărturisesc că această trăire se datorează numai rugăciunii de foc în care m-a purtat părintele Justin în acele momente!… Altfel ar fi inexplicabil cum aș fi putut trece brusc și într-un interval de timp atât de scurt de la starea mea sufletească de om grăbit și răvășit în care mă aflasem, după cum am mărturisit inițial, la o așa dulceață în suflet!

(Articol apărut în Revista Atitudini, Nr. 61)


România – casa groazei Cazul Caracal și nevoia imperioasă a moralei creștine în societate, de Monahia Fotini


Odată cu descoperirea crimelor abominabile de la Caracal și martirizarea tinerei Alexandra, au ieșit la iveală o serie de adevăruri crunte și dureroase pentru români, pentru România. Adevăruri cunoscute de majoritatea românilor, dar catalogate oficial, conspirații fantasmagorice. Zilele acestea am auzit de pe buzele tuturor expresia că Statul român a fost ucis, că a fost învins de către Statul paralel infracțional, de către „Sistem”. Greșit! România este de multă vreme captivă acestui sistem în beciul groazei. Nu știu dacă s-a făcut vreo statistică asupra cazurilor de viol și de crimă în România, dar cu siguranță multe alte tinere au mai dispărut în situații asemănătoare cu cea a Alexandrei, fiind neputincioase în fața sistemului corupt și infracțional din România.

Odată cu uciderea Alexandrei, însă, România nu a fost învinsă, România s-a trezit! România a început să lupte prin sufletul curat al acestei tinere. Sângele ei nevinovat a strigat în urechile tuturor românilor surzi și impasibili la durerile acestei țări și românii s-au trezit. Alexandra a zdruncinat Sistemul. Depinde de noi, însă, dacă vrem să-l restructurăm, să ducem mai departe lupta și zbuciumul Alexandrei. Din păcate, nu am știut să fructificăm căderea comunismului. Indiferența noastră ne-a costat scump. Am ajuns un Stat bun de furat și de exploatat. Suntem țara nimănui, în care autoritățile colaborează cu infractorii, iar cetățenii ei devin victime sau colaboratori ai Sistemului. România însăși a devenit o casă a groazei. Românilor le este groază să trăiască în România și mulți iau calea exilului, în țări al căror sistem le oferă mai multă siguranță. Ce putem face, însă? E suficient oare să ieșim în stradă și să schimbăm un guvern cu altul? Nu ne-am săturat de când apelăm la această metodă ineficientă? Acest lucru se întâmplă de 30 de ani în România și noi încă nu am învățat că avem de-a face cu aceeași „Marie”, dar cu altă pălărie. Ca acțiunile și revoltele populare să nu aibă succes, Sistemul are grijă să ne conducă pe piste false, inducându-ne ideea mincinoasă că dacă vom schimba un partid cu altul, am rezolva problema. De la Revoluție încoace s-au perindat mulțime de partide rivale, iar rezultatul a fost același, fără rod: aceeași corupție, aceleași infracțiuni, prin care Hoțul strigă hoțul. Am bătut pasul pe loc, fiind captivii unei piste false și România nu a mai construit nimic, România s-a dărâmat pe ea însăși. S-a dărâmat și material, și spiritual. Dacă la Revoluție, sute de mii de oameni ieșeau în stradă cu mâinile ridicate la cer, intonând rugăciunea Tatăl nostru, acum ieșim în stradă strigând împotriva Bisericii și a lui Dumnezeu: „Vrem spitale, nu catedrale!”. Oare nu Dumnezeu a fost Cel ce nea izbăvit din lagărul comunist, acolo unde mii de români erau schingiuiți și uciși fără milă de un regim ateu? Sângele martirilor din temnițele comuniste s-a înălțat la tronul lui Dumnezeu și a cerut dreptate. Tot așa cum acum strigă sângele Alexandrei ca noi să fim izbăviți din alt lagăr, lagărul infracțional. Atunci românii s-au unit în rugăciune și Dumnezeu a fost cu noi. Acum Îl alungăm pe Dumnezeu din societate, distrugând bisericile, precum odinioară regimul comunist. Ce a realizat societatea românească fără Dumnezeu? Crimă și hoție! O societate fără morală, fără Dumnezeu, devine locaș prielnic hoților și infractorilor. S-a tot vorbit în presă de către specialiști în criminalistică despre psihologia criminalului, căruia îi este străin sentimentul de milă. Avem nevoie de milă și noi Îl alungăm pe Dumnezeu din cetate? Creștinismul este religia milei și a iubirii. O societate fără morală creștină este o societate a crimei, a instinctului și a moravurilor ușoare. O națiune fără Dumnezeu este o națiune lipsită de milă și de compasiune! Dacă oameni plătiți să ne asigure protecție nu au milă, în zadar defilăm cu instituții și uniforme de Poliție, S.R.I, S.T.S. etc. Un sentiment esențial nu au avut acești oameni, care au fost incompetenți în a o ajuta pe Alexandra – milă. Aceeași milă ce i-a lipsit și criminalului din Caracal. Consolidați sentimentul milei și al compasiunii față de semeni prin zidirea de biserici, prin participarea la ora de religie în școli, prin cateheză creștină! Povestiți-le mai des copiilor despre Dumnezeu și sfinții Lui și rugați-vă și iubiți-L pe Dumnezeu, izvorul milei și al dragostei! Este plină istoria Bisericii de pilde cu sfinți, precum Sf. Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, etc, care au izbăvit de la răpire tinere și le-au păzit nevătămate. Să luăm modelul sfinților și să începem cu Dumnezeu, consolidând națiunea pe principii morale și cuviincioase! Apoi, implicați-vă! Să începem să nu mai fim nepăsători față de cei ce suferă lângă noi. Să alertăm autoritățile, să ne unim în jurul celor ce singuri nu pot birui răul! Să căutăm să schimbăm metodologii, nu oameni. Să cerem autorităților măsuri și legi prin care să fim protejați, iar nu exploatați.
Să cerem măsuri concrete, nu să schimbăm pălării guvernanților. Lupta anticorupție a devenit din păcate o metodă de șantaj politic, unde sunt vânați doar cei ce îndrăznesc să intre în scena politică, dar în realitate corupția a ajuns la cote incomensurabile în sate, în comune, acolo unde nimănui nu-i pasă. Anticorupția este folosită doar în interes politic, iar nu spre folosul cetățeanului. Sunt localități întregi unde cetățeanul este batjocorit de oamenii legii, care nu mai au milă. Societatea de azi, degradată moral, are mai mult ca oricând nevoie de morala creștină.
Lăsați-L pe Dumnezeu în cetățile, în casele, în inimile voastre și nu vor mai fi alți Dincă sau colaboratori ai lui!
Alexandra nu a murit! Alexandra trăiește în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Dar dacă noi nu ne unim în jurul Alexandrei, înseamnă că Alexandra a murit degeaba! … Continuare »


Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 61, număr dedicat Prof. Dr. Nicolae Paulescu


Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 61, număr dedicat Prof. Dr. Nicolae Paulescu

Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 61, număr dedicat Prof. Dr. Nicolae Paulescu

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 61, număr dedicat Prof. Dr. Nicolae Paulescu

 

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

 

SUMAR

 

Editorial: CAZUL CARACAL ȘI NEVOIA IMPERIOASĂ
A MORALEI CREȘTINE ÎN SOCIETATE
de Monahia Fotini

 6. DR. NICOLAE PAULESCU, „APOSTOLUL“ FIZIOLOGIEI ROMÂNEȘTI ȘI DESCOPERITORUL INSULINEI

20. „RIDICAREA UNUI DIG MORAL ÎN SOCIETATE“
DR. NICOLAE PAULESCU: CUVINTE DESPRE VIAȚA MORALĂ

27. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: DESPRE PUTEREA PĂCATULUI ASUPRA COPIILOR NOȘTRI

33. MĂRTURII DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU

38. PĂRINTELE JUSTIN NE MÂNGĂIA SUFLETELE! 

43. DE VORBĂ CU PĂRINTELE ATANASIE ȘTEFĂNESCU: DESPRE FORMĂ ȘI FOND „CEA MAI GREA PRĂBUȘIRE VINE PRIN TINE ÎNSUȚI“

51 .P.S. VENIAMIN, EPISCOPUL BASARABIEI DE SUD: DESPRE MUCENICIA SFÂNTULUI PANTELIMON ȘI CUM I-A ÎNFRUNTAT PE PRIGONITORII CĂLĂI

59. MAICA MINA MĂMĂLIGĂ DE LA MĂNĂSTIREA DIACONEȘTI, SUPRAVIEȚUITOARE A TEMNIȚELOR COMUNISTE, S-A MUTAT LA CELE VEȘNICE, ALĂTURI DE CAMARAZII SĂI

65. PR. GHEORGHE CALCIU DUMITREASA:
„MINUNEA ESTE NUMAI UN AJUTĂTOR AL CREDINȚEI NOASTRE“.
PREDICĂ LA MINUNEA ÎNMULȚIRII PÂINILOR

73. PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN ȘI SATUL ROMÂNESC
de Monahia Gavriila

79. MAMA ANA – LUPTĂTOAREA DIN SABASA
de Ioana Aldea

82. PĂRINTELE PROCLU:
„DUHUL SFÂNT SE LASĂ SIMȚIT PE MĂSURA SMERENIEI“

87. PR. MIHAIL LUNGEANU: DESPRE TREPTELE RUGĂCIUNII HARICE ȘI RUGĂCIUNEA ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE

95. RISCURILE IMPLEMENTĂRII TEHNOLOGIEI 5G ÎN ROMÂNIA

 

Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

 


MOȘ GHEORGHE LAZĂR – FERICITUL PELERIN AL LUI HRISTOS


Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS DIN ANII TINEREȚII

„Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm permanent și să facem voia Lui!”.

În inima „Perlei Moldovei”, la poalele culmilor domoale ale dealurilor Cozla și Pietricica, care străjuiesc orașul Piatra-Neamț, un turn zvelt, octogonal apără ca o suliță înfiptă în ancora timpului, mica fortăreață a Curții Domnești, ctitorită în anul 1499 de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt. La începutul secolului trecut, vreme de 20 de ani zidurile reci de piatră ale turnului-clopotință s-au încălzit la șoapta fierbinte a rugăciunilor unui pelerin isihast, Moș Gheorghe Lazăr, așezat de curând în ceata sfinților români, sub numele de Sf. Gheorghe Pelerinul. Un sfânt greu de surprins în cuvinte și de țintuit în tipare! Cu chipul luminat de harul rugăciunii, cu ochii albaștri, pătrunzători și limpezi ca două picături de rouă, părea un cuvios coborât din vechile icoane. Adeseori, în liniștea lină a înserării, pășea desculț pe stradă, strângând la piept cu pioșenie o carte sfântă, Psaltirea lui dragă. Privindu-l, o pace adâncă îți topea sufletul înghețat de păcat și fără să vrei te trezeai cu mintea agățată de gândul la iubirea lui Dumnezeu.

Înfiat cu evlavie de credincioșii moldoveni, Sf. Gheorghe Pelerinul sau Moșul, cum îl numeau cei apropiați, a văzut lumina zilei în anul 1846, în Ardeal, în comuna Șugag, vestită prin îndeletnicirea de căpătâi a locuitorilor ei, păstoritul vitelor. Traiul sărăcăcios al familiei lui Gheorghe care mai avea doi frați, pe Andrei și Nicolae, îi va netezi calea către adâncul inimii, acolo unde întotdeauna Hristos așteaptă smerit și tăcut să i se deschidă ușile ferecate adeseori de nepăsare și de uitare. Sătenii își amintesc că încă din anii copilăriei, lui Gheorghe îi plăcea să se piardă în desișul pădurilor Munților Șureanu ca să-și plece genunchii la rugăciune și să poată face tihnit metanii fără număr. Avea să deprindă de mic cum să asculte glasul tânguitor al codrilor și cum să-i așeze fiecare suspin în lira inimii sale, acolo unde vibrau fără oprire stihurile Psaltirii. Din corola de minuni deslușite în tainele naturii, avea să împletească podoabă nestricăcioasă duhului său blând și doritor de isihie. Biserica satului, în care noapte de noapte se adâncea în fiorul rugăciunii cu mâinile înălțate către cer asemenea unei torțe de lumină, îi era mai dragă sufletului decât casa părintească. Deși avea inima aprinsă după Hristos și sufletul înmiresmat de mirul rugăciunii, tânărul Gheorghe nu va lua drumul călugăriei. Viața monahală din Ardeal își pierduse seva de duh după atacurile virulente ale stăpânirii austro-ungare asupra mănăstirilor transilvănene, distruse în mare parte de tunurile imperiale. Puținii călugări rămași pe baricadele locașurilor sfinte se zbăteau să păstreze nestinsă candela adevăratei credințe pe meleagurile românești, sfârtecate de tăișul Uniației. Astfel, Gheorghe va lua jugul căsniciei la 24 ani, alături de Pelaghia Todescu, o tânără la fel de evlavioasă și de râvnitoare ca și el. Dar a doua zi după nuntă, Gheorghe dispare fără urmă. Marta, una din fiicele sale, își amintește de istorisirea mamei sale, uluită de incidentul din acea zi: „Mama și rudele l-au căutat peste tot. Tata lipsea de câteva ore. Numai în grădină nu l-au căutat. Când s-au dus unii în fundul grădinii, l-au găsit la rugăciune. Stătea nemișcat în genunchi cu fața și mâinile întinse către cer. Toți erau uimiți. Nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. Iar el, când a observat că l-au văzut oamenii, și-a lăsat mâinile în jos și s-a dus în casă”[1]. Rodul acestei căsnicii binecuvântate care a durat mai bine de 13 ani, au fost cei cinci copii: doi băieți, Ioan, Vasile (a murit de mic) și trei fete: Maria, Ana și Marta, care au fost crescuți departe de lume, într-o casă pe care a ridicat-o la 4 km. de sat, aproape de tihna pădurii unde își avea pășunea. Ziua, Gheorghe se îndeletnicea cu păstoritul vitelor și cu treburile gospodărești, muncind din greu ca să-și întrețină familia săracă, iar noaptea era răgazul sfânt în care se întâlnea cu Dumnezeu în rugăciune. În singurătatea codrilor, cânta încetișor ca într-un soi de litanie cuvintele pline de duh ale Psaltirii, repetându-le mereu până când psalmii au început să se rostească singuri în tainițele lămurite de har ale inimii. Postul și sutele de metanii erau aripile care îi înălțau sufletul către cer în zbor lin de heruvim. Când lipsurile și grijile îi presărau în bătătura casei, mărăcinii amărăciunii și ai nemulțumirii, Gheorghe își îmbărbăta soția și copiii cu povățuiri pline de neșovăielnică credință: „Nu vă tulburați! Are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm permanent și să facem voia Lui”. Primea necazul și strâmtorarea cu aceeași seninătate cu care se desfăta în bucuria tainică a rugăciunii. … Continuare »


Părintele Proclu în dialog cu Pr. Crăciun Oprea. Cuvinte despre viața duhovnicească


Părintele Proclu: Eu le-am zis oamenilor: Dacă nu crezi ce ți-am spus, mai întreabă și conștiința: „Conștiință, spune-mi drept, dacă mor amu, mă mântuiește Dumnezeu? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc sau nu?”. Și le-am spus așa, că vor avea bucuria asta, dacă o să păzească acest cuvânt: „Ce nu-ți place, altuia nu face”. Duhul Sfânt o să-i mântuiască și oamenii au zis: „Bogdaproste!”. Totdeauna, când omul tace și zice rugăciune în gând, acela iubește veșnicia, iar cei care hodorogesc ca și mine, nu știu, iubesc veacul acesta. De multe ori am căutat să mă ascund de mine și unde caut să mă ascund, tot de mine dau. Și acum s-a întâmplat că mi-am făcut aici oleacă de cuib, dar eu atâta știu, că m-am retras aici ca să nu mă știe nimeni, să pot plânge păcatele mele. Vai de capul meu! Felul cum sunt nu-mi place, crede-mă! Și la mine aici vin persoane și cu duhuri și le-am spus că: „Dacă ați venit cu atâtea duhuri, tare mă tem că se amestecă, se pun cu ale mele”. Le-am spus că am și eu duhuri ca și ei.

Pr. Crăciun: Și se bat unele cu altele.

P. P: Apăi, au coarne și când se împung, mă doare pe mine. Vai de mine și de mine! Am rămas foarte în urmă și cred că de îndată trebuie să plec de aici, să mai stau o perioadă undeva, că vorbind pierd mântuirea. Felul cum sunt nu-mi place. Eu sunt moșneag stricat de cap, nu-s complet. Vai de capul meu

Pr. C.: Până la 110 ani mai aveți.

P. P.: Vai, Doamne Iisuse! Nu! Că Părintele Paisie, care a plecat la veșnicie, mi-a făcut o rugăciune după ce m-am mărturisit: „Doamne, să nu-l iei pe Proclu negata, să-l iei când a fi gata”. Și gata n-am mai fost de atunci până acum, tot negata, asta e treaba. Și amu vreau să mă ascund să-mi vie mințile acasă. Toată ziua hodorogesc și nimic nu fac. Vai de mine!

Pr. C.: Bine că puteți da sfaturi.

P. P: Nu! Am pus capac, gata! Sunt bolnav și trebuie să mor. Eu nu mai dau niciun sfat. Numai atât îi fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, se duc la biserică și se păzesc de secte, că pe cei care au legătură cu sectele, o să-i cam doară capul. Doamne ferește-i! Nu! Eu am mortul meu.

Pr. Cr: Și noi avem.

P. P.: Dacă sfinția voastră m-ai fi văzut că eu bocesc mortul vecinului și am mortul în casă, ce-ai zice? Că moșneagul acesta e stricat de cap. În loc să-și plângă mortul lui, el plânge mortul vecinului. Odată le-am spus așa unor domni: „Când te vei duce la biserică, să pui în minte că toți sunt mai buni acolo, în biserica aceea și cu cât pui în minte că toți sunt mai buni și că eu sunt cel mai păcătos, cu atât Duhul Sfânt nu te va lăsa în părăsire”. Dar cât timp mă uit în jos la celălalt pot pica și-n în cap, dar nu cu capul acesta, cu mintea pot pica.

Pr. C.: Părinte, cum ar trebui să fie viața monahală în zilele noastre?

P. P.: Vai de mine! Mi-e și rușine să zic de viața monahală! Cine s-a trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. Dar să nu plângă ce-i aici, să plângă ce ne așteaptă dincolo.

Pr. C.: Dar cum să trăim noi viața monahală? Cum ați prins sfinția voastră la Părintele Cleopa? Ce ați văzut că ar trebui să facem?

P. P.: Nici nu știu cum să zic, dar așa au spus niște părinți: Și când nu ai să mai ai după cine te lua, trebuie să te iei după cărțile lor. M-a salvat că am apucat timpurile acelea, dar eram neputincios, bolnav, nu puteam să mă nevoiesc. Și am văzut călugări care așa se nevoiau: cu plâns se culcau și cu plâns se sculau și toți erau prezenți noaptea la Utrenie. Și era o dragoste!… Se ocupau toți de ascultare, de dragoste, de smerenie, de păzirea minții și cât a fost Părintele Cleopa stareț, m-am simțit ca într-un colțișor de rai. Și, ca să spun așa, e de plâns că tineretul e crescut rău. Uite, au venit ieri niște copii și unul zicea ca are vreo opt ani și nu voia să îi fac semnul Sfintei Cruci și a hulit. Aoleu! Să știți că ne așteaptă o primejdie mare, că și copiii creștinilor sunt tot una cu ceilalți. Vor crește fără Dumnezeu și vor fi oameni mari și vor da ordin să omoare toată moșnegăraia și cei care sunt mari vor fi și ei omorâți, din cauză că ei i-au crescut fără Dumnezeu. Că lor li se pare o jucărie. Și Dumnezeu va lăsa ca pedeapsă să-i chinuiască și pe ei și pe mine, pe toți. Adică, pe mine pentru păcatele mele și pe ei pentru felul cum i-au crescut pe ei. A venit o doctoriță și a spus că avea un copil de 19 ani. A dat slujbe pe la biserici și s-a rugat și a reușit cu școala și i-a dat o carte. I-a zis cum să se comporte în biserică, cum să se roage, cum să respecte pe cei bătrâni, cum să fie un băiat civilizat, cum să se ducă la mărturisit, cum să fie pildă pentru tineretul care crește sub el. El a zis: „Mamă, dacă mă enervezi cu credința, uite cuțitul acolo! Ori ți-l bag în inimă, ori îți tai gâtul”. Parcă era o găină, că găina o tai cu cuțitul. … Continuare »