Colinde de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă



Părintele Justin Pârvu: Politicienii de azi stau acum și benchetuiesc pe ruinele și osemintele martirilor din 1989


despre revolutieDupă 89 toate partidele care s-au format, s-au format pe baza acestui bloc comunist. Din blocul ăsta comunist a apărut apoi ciupercăraia de partide de astăzi, dar au aceeași rânduială, aceeași concepție, aceeași gândire comunistă. Pentru că ei au știut și știu întotdeauna să joace un teatru foarte elegant în fața unei națiuni care e indusă în eroare de toată manevra asta politică. Și au o experiența de atâta vreme, încât nu le poți sta în față cu adevărul, cu cinstea, cu corectitudinea.

Sunt multe probe că ar fi falsificat revoluția și că Gorbaciov a avut un rol important în formarea Guvernului postdecembrist.

Păi nu vezi acuma că aceleași fețe apar în mai toate manifestările importante politice? Parcă nu ar mai exista în lumea asta a noastră politică alți bărbați și oameni care au avut o valoare și au o activitate în cadrul național și care au murit pentru realizarea acestei nații. Politicienii de azi stau acum și benchetuiesc pe ruinele și osemintele martirilor, celor care au luptat. E adevărat că așa se întâmplă, unii mor și alții poartă decorații, dar chiar în halul acesta? E mârșavă toată politica asta.

Comunismul din România nu se schimbă așa de ușor, așa cum și poporul evreu a trebuit să stea atâția ani în robie ca să dobândească pământul făgăduinței.  Așa și aici, trebuie să treacă timp ca să piară din neam în neam sămânța de comunist. Și astfel trebuie să ai răbdare, pentru că Dumnezeu îngăduie. Iar acești politicieni sunt oameni care au o experiență foarte adâncă, crescuți la Moscova, crescuți în centrele astea mari politice de manevră și nu ai cum să reziști în fața lor. Deci tot politică comunistă se desfășoară în continuare. El își pune în sfârșit o eșarfă cu care mărșăluiește în fața poporului. Și care popor? Care nu mai există? În urmă sunt însă martirii de la Timișoara, martirii revoluției, pe care acum calcă în picioare. Jertfa lor îi mai ustură.

revolutia din 1989Și de ce a pornit tocmai de la Timișoara?

Timișoara sigur că e un centru cu multe influențe străine și oarecum sub influența asta  nemțească și maghiară; au alt contact de zone și poliție, și teritorial, și economic și este un loc de întâlnire, unde se pot mișca lucrurile altfel decât ai face în Moldova sau într-o zonă a Munteniei, Olteniei. Alta este mentalitatea și agerimea de concentrare a românilor. Dar sunt multe manevre dedesubt, încât nu mai poți avea încredere că o acțiune este bună și nemincinoasă. Ne-am fript o dată. Suntem un popor foarte slab, total nepregătit, total necunoscător, nu știe, nu are habar de existența și de viața toate ziarele și toată presa, tot ce se publică nu este decât o gogoșărie mare. Dar nimeni nu îndrăznește să vorbească altceva, toți vorbesc frumos, oratoric, dar nu spun ce trebuie să spună. Vorbesc frumos în fața tinerilor, apar în conferințe și la televizor, vorbesc despre Stefan cel Mare, îl ia pe Mihai Viteazul, îl ia pe Cantacuzino, pe Constantin Brâncoveanu, da să spună ceva la zi, cum se petrec lucrurile și să le dea așa o explicație amănunțită, să vină cu e explicație, ferească Sfântu! -, nu vorbește nimeni. Vorbesc ore întregi, dar de fapt nu spun nimic[1].

Nu mi-am pus prea mari nădejdi în Revoluție pentru că știam că ea este o manevră care trebuie să prostească o lume. Totuși, mi-am pus încrederea în om, socotind că oamenii se vor îndrepta spre lumea aceasta care a suferit. Credeam că vor veni niște oameni la conducere dintre cei care au militat pentru dreptatea și fericirea neamului. Dar lumea nu s-a îndreptat deloc. A urmat același materialism, aceleași concepții, aceeași gândire. Au pus stăpânire pe capul acestei mulțimi care a înnebunit și n-a știut ce să mai aleagă. Și atunci mi-am dat seama că totul este un fals. Așa s-a întâmplat în Rusia, așa s-a întâmplat în Bulgaria și peste tot. Așa încât, n-am putut să-mi pun speranță, după cum nici la ora actuală nu-mi pun nicio speranță, pentru că nu noi ne conducem, nu noi ne administrăm, nu noi ne dirijăm, nu noi gândim. Este o gândire străină și cu totul aparte de viața și de idealurile noastre creștin-ortodoxe. Și tot ce nu este în duhul acesta ortodox, nu are continuitate în istorie. De aceea „nu vă nădăjduiți spre fiii oamenilor întru care nu este mântuire”.

Noi sperăm totuși ca din tot aluatul acesta să mai iasă și ceva bun. Vedeți dumneavoastră, când într-un cazan se fierbe tot materialul acesta și aurul și argintul și fier și bronz și toate metalele, din toată fierberea aceasta se vor alege după felul lor, așa și cu neamul acesta. Poate, în sfârșit, vor ieși la lumină frumusețea și curăția lui, ca să fie pregătit pentru marele act al venirii lui Hristos pe pământ și pentru judecata obștească. Dumnezeu să binecuvinteze poporul acesta și neamul nostru și să-i dea un viitor fericit![2]

 

[1] Fragment din Revista Atitudini nr. 43

[2] Fragment dintr-un interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 56


Calendar de perete pe anul 2021 editat de Fundația Justin Pârvu


Calendar Ortodox 2021 cu Părintele Justin Pârvu coperta

Calendar ortodox 2021 cu Părintele Justin Pârvu coperta luna Decembrie

Calendar ortodox 2021 Părintele Justin Pârvu luna Decembrie

Calendarul conține citate din învățăturile Părintelui Justin Pârvu. 13 file,

tipar policromie față-verso.

Preț: 19 Lei (taxa de livrare nu este inclusă)

Comandă calendarul de perete la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com, completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

    Nume *

    Email *

    Telefon *

    Mod de livrare * PostaCurier

    Adresa de livrare *

    Comanda dvs. *

    Rezolvați operația de mai jos *

    Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

    Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

    :


    PĂRINTELE BORIS RĂDULEANU – PE URMELE LUI HRISTOS ÎN IADUL GULAGULUI COMUNIST


    galina raduleanuPărintele Boris (Babcenco) Răduleanu, tatăl doamnei Galina Răduleanu (medic psihiatru și fost deținut politic) s-a născut la 22 iulie 1905, în satul Izbeşti, jud. Orhei din Basarabia, fiind al 11-lea copil al preotului Grigore Babcenco şi al prezbiterei Ana, născută Căţărău. A făcut şcoala primară la Mănăstirea Curchi, jud. Orhei, apoi Seminarul inferior și pe cel superior la Chişinău. În anul 1926 s-a înscris la Facultatea de Teologie şi la cea de Litere şi Filosofie de la Cernăuţi pe care le-a absolvit în anul 1931. În același an s-a căsătorit, iar la 7 februarie 1932 a fost hirotonit preot la Mitropolia din Chişinău, pentru parohia Răduleni, jud. Soroca. Implicarea cu trup și suflet în viața duhovnicească a comunității și legătura vie cu sătenii din Răduleni îl vor face să-și schimbe mai târziu numele de la denumirea satului. În 1936 va fi trimis ca preot slujitor la Catedrala veche Sf. Nicolae din Bălți. Mitropolitul Tit Simedrea, care îl preţuia mult pentru înzestrarea lui intelectuală şi râvna sa duhovnicească, îi va înlesni o bursă de studii în Franţa şi Anglia, între anii 1937-1938. Astfel, timp de un an de zile va studia la Paris la Institutul Saint-Serge alături de cei mai vestiți teologi ai diasporei ruse, stabiliţi în acea vreme în Occident.

    Reîntors la Bălţi, îşi va relua activitatea de preot slujitor, dar concomitent se va implica și în publicistică, fiind redactor sau colaborator al mai multor reviste: Credinţa noastră, Foaie duminicală, Însemnări creştine. Totodată se va dedica şi activității didactice, ca profesor la Seminariul teologic şi la liceele din localitate. După ocuparea Basarabiei, din 1940, se refugiază, fiind numit preot la biserica Hagi Enus, din Craiova, unde rămâne doar un an, reîntorcându-se la Bălţi, odată cu trupele române. Aici, va reface biserica Sfântul Nicolae, distrusă de bombardament, clopotniţa şi casele parohiale. Deşi nu era preot militar, nu va fi scutit de front, fiind trimis ca preot în linia întâi pe Nipru, cu divizia a IV-a Munte, batalionul 14. După ocuparea Basarabiei, din 1944, se va refugia a doua oară, de data aceasta la Lugoj, unde va sluji ca preot la Catedrala Ortodoxă, fiind totodată profesor de religie la liceele din localitate.

    galina raduleanuÎn 1948 se va muta la Bucureşti la parohia Chitila. Catehezele însuflețite și activitatea sa publicistică împotriva regimului vor atrage atenția Securității care îi va întocmi cu mult zel capetele de acuzare pentru trimiterea în instanță. Preotul Boris Răduleanu va fi arestat în 14 martie 1960, după o anchetă dură de un an şi jumătate în cursul căreia a fost avertizat că nu va mai ieşi viu din închisoare. Va fi condamnat la 10 ani de temniţă pentru catehizare şi la încă 15 ani pentru articolele scrise împotriva comunismului între anii 1932-1944. După o trecere scurtă prin Jilava, va fi încarcerat la Aiud unde va respinge cu hotărâre aşa-zisa reeducare. Dr. Galina Răduleanu, fiica părintelui Boris, ne mărturisește: „Tata era preotul care ar fi ales intrarea Bisericii în catacombe, pentru că atitudinea definitorie a lui era lupta. O luptă dusă pentru adevărul în Hristos, pentru dreptatea Lui şi binele acestui neam. O luptă dusă până la sfârşit, chiar cu preţul sacrificării atât a propriei libertăţi, cât şi a copiilor săi, după cuvântul Mântuitorului Hristos: «Cine iubeşte pe fiu sau pe fiica lui mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine»”. Adeverind cuvântul evanghelic, cei doi copii ai părintelui Răduleanu vor deveni și ei victime ale regimului totalitarist. Tânăra absolventă a Facultății de Medicină din Cluj, Galina și Mihai, student la Politehnică, vor fi arestați și vor fi puși în libertate odată cu Decretul de amnistie din 1964.

    După eliberarea din închisoare, părintele Boris va fi nevoit să plece din Bucureşti, slujind ca preot în satul Roşiori, jud. Ialomiţa, cu aceeași dăruire ca înainte de a trece prin ciurul temniței, până în anul 1975 când va fi pensionat. Va mărturisi cu dârzenie și cu demnitate, până la sfârșitul vieții (19 decembrie 1990), credința sa fierbinte în Dumnezeu și crezul lăuntric pentru care s-a jertfit cu atâta lepădare de sine, pe altarul țării în gulagul comunist.

    Din pronia lui Dumnezeu și prin grija familiei s-au păstrat până astăzi în manuscris caietele în care părintele Boris Răduleanu obișnuia să-și însemneze „gândurile de ocazie”, în perioada de după eliberare. Rândurile de mai jos sunt frânturile de gând ale părintelui și lumină din lumina sufletului său mărturisitor și iubitor de Dumnezeu. … Continuare »


    Părintele Justin Pârvu în ultimul nr. al revistei Atitudini: „SĂ NE ÎNTĂRIM UNII PE ALȚII SĂ PUTEM SUPRAVIEȚUI ÎN ACEASTĂ REALITATE DURĂ!”


    DESPRE SFÂRȘITUL LUMII

    Lăuntric, omul cam știe ce trebuie să facă pentru o pregătire a unui sfârșit. Sfârșitul lumii este sfârșitul fiecărui om în parte. După mine, sunt două feluri de a sfârși: un sfârșit spiritual și un sfârșit biologic. În toate perioadele grele, în primul război mondial, în al doilea război mondial, lumea era într-o pregătire a unui cataclism, a unui război. Dar una este a lupta într-un război mondial cu pușca, alta a răzbi într-un război cu un tanc, cu aviație și alta este a răzbi în vremea noastră cu un război electronic, tehnologic care militează pentru „viața fără viață”. Când erai în război numai cu pușca, atunci într-adevăr te găseai pe un front acolo și aveai idealul tău că îți aperi soția ta, mama ta, părinții tăi, copiii și toată familia care plângea după tine și îți scria câte o carte poștală pe care o citeai în ploaia de obuze din linia întâi. Altceva a fost al doilea război mondial când venea aviația, veneau tancurile, când venea pușca asta foarte interesantă, catiușa, care secera cum ar secera holera, pentru că cu un tun pe un front pe o distanță de 7, 8, 10 km. nu mai era nevoie de ostaș. Această catiușă este premergătoare războiului electronic.

    Acum te găsești pe front, rămâi acolo cu gamela în mână, cu centura pe burtă și mori acolo sufocat, ca și cum ai da cu un spray și rămâi nemișcat. Ei bine, tot acest război al tehnicii care vine este și din cauza greutăților noastre, că omul nu mai gândește, nu mai simte, nu mai trăiește. Se produce o animalizare a lui. Omul a devenit un om al tehnicii. Doi oameni care se întâlnesc astăzi nu mai vorbesc de un interes sufletesc între ei, nu mai vorbesc cum să-și ducă viața mai aproape de Evanghelie, mai aproape de viața sfântului al căror nume îl poartă, să se îngrijească de formarea celor 5, 6 copii sau câți au în familie…

    justin parvuCu adevărat, noi suntem într-o judecată a lui Dumnezeu pentru toate faptele noastre, căci dacă lumea se teme la un apel pe care l-am făcut acum o lună de zile când toată lumea s-a înspăimântat: „Gata pierim, vine sfârșitul!”, ce să mai vorbim de altele mai grave? Și a fost un apel pe care l-am făcut spre trezire, spre o revenire pe făgașul nostru creștinesc în preajma sărbătorilor mari care vin. Căci omul și pe timpul lui Noe, când acesta se pregătea să-și facă imensa lui corabie, a fost luat pe neașteptate și a venit potopul când nu se gândea nimeni. Și la ora aceasta, chiar dacă facem noi un act de pregătire duhovnicească sau oarecum materială, este foarte clar că nimeni nu mai are o convingere. Și cel care își face un bordei undeva în câmp sau în munte, izolat, nu se gândește când și ce va fi. „Eh, va fi cândva, dar eu îmi fac aici. Poate dacă n-oi folosi eu, să-l folosească altul”, așa cum îmi spunea părintele Nicodim Grosu acum 30 de ani: „Faci sfinția ta mănăstire acolo la Hașca, în Poiana Largului, dar faci ca să aibă ce folosi alții sau ce le pângări”. Și îmi spuneam că dacă a prorocit părintele acestea, o vorbi un adevăr că lucrăm ca să lăsăm după noi o urmă, dacă nu duhovnicească, măcar materială. Și iată că astăzi am revenit la spusele bătrânului din muntele Tarcăului și sunt mulțumit totuși că obștea creștină s-o folosi de locurile acestea ale noastre.

    (…)

    Ce ne-a mai rămas este rugăciunea și unitatea între noi, să păstrăm aceste relații de prietenie pe care le mai avem, între noi creștinii, ne mai sfătuim, ne mai consultăm, dezbatem și ne întărim unii pe alții să putem supraviețui în această realitate dură. Să nu trăim cu iluzii că putem schimba lumea. Noi suntem turma mică. Dar așa mici și neînsemnați cum suntem, Mântuitorul nouă ne-a făgăduit împărăția. A voastră este Împărăția! „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia”(Lc. 12:32). Acesta este statutul nostru, al celor mici: fără drepturi, fără ocrotire, fără sfat, accepți situația în care te-a lăsat Dumnezeu și te lupți cu armele creștine.

    Continuare în Revista Ortodoxă Atitudini Nr. 67


    Minunea Sf. Spiridon când a apărat Kerkira de erezia papistășească


    Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira

    de Sfântul Atanasie din Paros

    Pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon, prin acest slujitor al credinţei, mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.

    Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi povesti vouă.

    insula kerkiraRelatarea minunii 

    După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă. … Continuare »