M-am întrebat adeseori: ce este dincolo de timp, de uitare, de miezul adânc al unei secunde de adevăr? Ce reprezintă viaţa unui om când durata personală, existenţa lui, aparent efemeră, se racordează necondiţionat şi jertfelnic la eternitatea lui Dumnezeu?
Răspunsurile se pierd sau se adună ca nişte tremurătoare cercuri de apă sub adierea liniştită şi caldă a vântului. Poate e dor de mântuire, salt al materiei peste trupul de humă al lumii şi reîntoarcere fragilă, dar sinceră, la chipul cel dintâi al omului ce purta încă, în privire, nostalgia paradisului sau vreun petic de cer.
Prezentul este o ecuaţie incompletă, pierzându-şi raţionamentul unei rezolvări corecte. Uneori, pare o lume în aşteptare, izolată sau absentă, ignorantă chiar, ce prinde rădăcini aparente, slabe pentru că s-a detaşat vinovat sau din rutina unei existenţe banale, de esenţele cele viguroase ale trecutului. Trăim într-o lume ce pune preţ, „cu orice preţ” pe libertatea alegerii, care nu e decât un compromis nefericit ce desacralizează orice atinge sau, indirect, se atinge de orice este sacru.
Astăzi, în deplină libertate a exprimării, lumea a uitat cuvintele sincere, iar minciuna a prins viaţă, filă de filă, imagine cu imagine. De aceea, în acest prezent gălăgios, orice „aventură” existenţială începe şi se sfârşeşte cu un „personaj” pe care îl îndrăgim, să spunem aşa, de la prima întâlnire. Astfel l-am cunoscut, metaforic vorbind, pe tânărul Valeriu Gafencu, citind la întâmplare…
Şi m-am gândit că, dacă e timp pentru toate, pentru soare, ploaie sau nori, de dincolo de noi, în penumbra stelară, să căutăm împreună, rar şi pe îndelete, cu apetenţa unui colecţionar, cele mai frumoase gânduri despre cel care a dat un sens lumii, lărgind timpul individual al fiinţei la infinit, Valeriu, un sfânt al neamului românesc ce s-a aşezat în pridvorul cerului şi poate, la ceasuri de seară, ne priveşte de acolo… Sau nu, pentru că, deşi suntem atât de liberi, ne este încă teamă să-l mărturisim pe Hristos şi pe cei care L-au întâlnit, în clipe de bucurie şi suferinţă, chiar pe acest pământ. Şi gândul, hulub de lumină se făcu, zburând peste întinderile pământului spre a poposi preţ de câteva rânduri, asupra acelui suflet de om, în sufletul căruia cu siguranţă Hristos s-a coborât ca-ntr-un pahar de jertfă.
Era tânăr şi un student exemplar, cu o înaltă ţinută morală, când, prin firea cea vicleană şi atee, reprezentanţii statului, au decis să-l pedepsească 25 de ani de muncă silnică, pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce, organizaţiile pentru tineri din cadrul Mişcării Legionare, deşi activitatea sa „contrarevoluţionară” era de participare la întruniri ce nu urmăreau altceva decât educaţia morală şi spirituală a tinerilor. În mod firesc pentru regimul politic de atunci, a fost condamnat, adolescent fiind, începând în chip tainic, urcuşul, deloc uşor, către frumuseţea muceniciei. Detenţia a reprezentat o dimensiune instituţională, dar şi un mod de a trăi, alături de alţii, condamnaţi pentru aceeaşi „vină”, o experienţă în proximitatea iubirii şi libertăţii lui Dumnezeu.
Valeriu a trăit, în intimitatea acestui spaţiu concentraţionar, mai liber ca oricine, pentru că a învăţat o lecţie de viaţă autentic românească: atunci când Hristos îţi cere să-l urmezi, tot ce îţi aparţine în viaţa reală devine jertfă pentru Hristos. A dus cu sine, acolo, în temniţa hâtră, familia, iubirea, demnitatea sa umană, şi nu în ultimul rând pe Hristos:
„Nu plângeţi că mă duc de lângă voi …
Neamul am vrut să-l mut
De-aici , de jos,
La Domnul Iisus Hristos”. (Valeriu Gafencu) Continue Reading »
