Părintele Proclu


Părintele Proclu: „Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura smereniei”


nicauEu sunt numai călugăr, dar nu-s complet călugăr. A venit cineva, un părinte, de la o mănăstire și a zis să-i trimit două cuvinte. Cum să-i trimit două cuvinte? Că eu nu am pocăință, că celor care au pocăință, Duhul Sfânt le dă cuvânt. Și i-am spus așa, după felul meu, că atunci când îmi păzesc mintea, mă cheamă monahul Proclu și când nu-mi păzesc mintea, mă cheamă porc fără șoric de porc. Știi de ce? Pentru că am observat că are mare însemnătate a birui gândurile. M-am dus la un părinte foarte sporit care a plecat la veșnicie. Și a spus așa: că dacă vreau să mă fac călugăr – că eram tânăr pe timpul acela, când a plecat la veșnicie – să trăiesc nebăgat în seamă și de cei mari și de cei mici, și că nu am voie să mă supăr nici pe cei mari, dar nici pe cei mici, ca să pot căpăta smerenia.

Viața mea a fost așa: un dâmb și o vale. Dacă mă prinde moartea pe vale, mă ia diavolul la iad și dacă mă prinde pe dâmb, poate mila lui Dumnezeu se va înturna asupra mea. Dâmbul e mai sus de lume. Și are mare însemnătate. Cât timp eu sunt luptat de cele cinci simțuri, diavolul mă are în mână. Atunci se supără diavolul, când vede că eu nu mai vreau să ascult de cele cinci simțuri.

Am observat, ca să capăt rugăciunea lui Iisus trebuie să ajung la ținta asta de a nu fi pătimaș cu mintea, dar nici cu trupul și trebuie să pun în minte că toată lumea e mai bună și că eu sunt cel mai păcătos și nevrednic, să mă simt vinovat în fața lui Dumnezeu, că altă cale nu-i decât smerenia. Cine vrea să capete rugăciunea lui Iisus, acela poate, care are povățuitor pentru rugăciunea inimii. Și cine a simțit putere sfântă, nu mai este întristat pentru că are mare însemnătate cine are smerenie și dorește să trăiască nebăgat în seamă. Are mare însemnătate a birui răutatea, a învăța să iertăm. Dar eu fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, la Sfântul Maslu. Și ce să vezi? Toți diavolii au ieșit din iad. Unde aud că sunt creștini, dau năvală asupra lor. Dacă vom avea smerenie, Duhul Sfânt ne ajută și va izgoni acele duhuri, că puterea diavolească este îngrădită de puterea lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne smerim, vine în ajutor Duhul Sfânt. Vrea Duhul Sfânt să ducă în rai sufletele creștinilor cu aceste virtuți: smerenia și mila de aproapele.

Unele persoane vin la mine și mă fericesc. Eu le spun așa: nu are valoare lauda lor, când conștiința mea mă mustră. Când vine cineva la mine, eu le spun așa: „Îi fericesc pe cei care doresc să adoarmă din rugăciune”, că dacă eu adorm cu mintea în altă parte nu mai are valoare. Au venit la mine mai multe persoane și au spus că-s foarte slabe în credință. Și ca să nu mai fim slabi în credință, mult ajută dacă lăsăm lucrurile veacului acestuia și căutăm pocăința. Pe măsură ce mă smeresc și caut să adorm din rugăciune, atunci ne ajută Duhul Sfânt și Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura smereniei. Pe măsura smereniei vom reuși, dar pentru a căpăta rugăciunea lui Iisus, trebuie să luptăm contra plăcerilor care ne despart de Dumnezeu. Se poate să aibă cineva mângâieri duhovnicești cât de multe, dar nu trebuie să ne rezemăm pe bucurii duhovnicești, nici pe acestea trupești. Îi totul, cum m-a prins moartea, că diavolul, spunea chiar și Părintele Cleopa, nu se sperie de început, se teme de sfârșit. Am observat că Sfinții Părinți așa au putut lupta contra duhurilor. Ei se păzeau de cele mici. Și dacă mă păzesc de cele mici, scap de celelalte mari. Asta e treaba.

Când mă duceam pe la Părintele Paisie Olaru și îi spuneam – eram tânăr pe timpul acela – îi spuneam ispitele și el îmi spunea așa: „Apoi, așa cap, așa căciulă”. Așa și eu. Amu așa sunt și aceștia care conduc Biserica. Că trebuiau să ajute mai mult pe călugări și pe toți care duc viață de pocăință și atunci, pe măsură ce biruiau firea puteau să fie ajutați de Duhul Sfânt. Dar amu, fiindcă au făcut atâtea mănăstiri, mai mult sunt niște ingineri, contabili. Și până la urmă, cam așa trebuia ca să-i binecuvinteze pe părinți ca pe duhovnici buni. Și i-a binecuvântat Preasfințitul, ca niște buni gospodari. Dar poate de acum vor pune început bun, că au gătit bisericile de făcut.

Dar eu trebuie să-mi plâng păcatele mele și să mă rog ca Duhul Sfânt să-i trezească pentru pocăință. Și eu ce am făcut? M-am dus anii ăștia din urmă la niște părinți care făceau biserici și le-am spus așa: „Am să mă duc la o mănăstire să dau un pomelnic ca să se roage pentru mine și pentru neamurile noastre, dar unde nu este construcție”. Unde nu-i construcție, să dau un pomelnic, că acolo știu că se roagă. Că uite cum e, dacă ai de construit, mintea nu mai este la Iisus. Asta este.

A spus un sfânt părinte, cine nu poate birui plăcerile, îi primejdie mare și Duhul Sfânt așa mă ajută dacă am smerenie. Și cât pot, să doresc mântuirea tuturora și să mă văd mai mic și mai nevrednic, să mă simt dator în fața tuturor și în fața lui Dumnezeu că nu am făcut ce trebuie. Continue Reading »



Părintele Proclu în dialog cu Pr. Crăciun Oprea. Cuvinte despre viața duhovnicească


Părintele Proclu: Eu le-am zis oamenilor: Dacă nu crezi ce ți-am spus, mai întreabă și conștiința: „Conștiință, spune-mi drept, dacă mor amu, mă mântuiește Dumnezeu? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc sau nu?”. Și le-am spus așa, că vor avea bucuria asta, dacă o să păzească acest cuvânt: „Ce nu-ți place, altuia nu face”. Duhul Sfânt o să-i mântuiască și oamenii au zis: „Bogdaproste!”. Totdeauna, când omul tace și zice rugăciune în gând, acela iubește veșnicia, iar cei care hodorogesc ca și mine, nu știu, iubesc veacul acesta. De multe ori am căutat să mă ascund de mine și unde caut să mă ascund, tot de mine dau. Și acum s-a întâmplat că mi-am făcut aici oleacă de cuib, dar eu atâta știu, că m-am retras aici ca să nu mă știe nimeni, să pot plânge păcatele mele. Vai de capul meu! Felul cum sunt nu-mi place, crede-mă! Și la mine aici vin persoane și cu duhuri și le-am spus că: „Dacă ați venit cu atâtea duhuri, tare mă tem că se amestecă, se pun cu ale mele”. Le-am spus că am și eu duhuri ca și ei.

Pr. Crăciun: Și se bat unele cu altele.

P. P: Apăi, au coarne și când se împung, mă doare pe mine. Vai de mine și de mine! Am rămas foarte în urmă și cred că de îndată trebuie să plec de aici, să mai stau o perioadă undeva, că vorbind pierd mântuirea. Felul cum sunt nu-mi place. Eu sunt moșneag stricat de cap, nu-s complet. Vai de capul meu

Pr. C.: Până la 110 ani mai aveți.

P. P.: Vai, Doamne Iisuse! Nu! Că Părintele Paisie, care a plecat la veșnicie, mi-a făcut o rugăciune după ce m-am mărturisit: „Doamne, să nu-l iei pe Proclu negata, să-l iei când a fi gata”. Și gata n-am mai fost de atunci până acum, tot negata, asta e treaba. Și amu vreau să mă ascund să-mi vie mințile acasă. Toată ziua hodorogesc și nimic nu fac. Vai de mine!

Pr. C.: Bine că puteți da sfaturi.

P. P: Nu! Am pus capac, gata! Sunt bolnav și trebuie să mor. Eu nu mai dau niciun sfat. Numai atât îi fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, se duc la biserică și se păzesc de secte, că pe cei care au legătură cu sectele, o să-i cam doară capul. Doamne ferește-i! Nu! Eu am mortul meu.

Pr. Cr: Și noi avem.

P. P.: Dacă sfinția voastră m-ai fi văzut că eu bocesc mortul vecinului și am mortul în casă, ce-ai zice? Că moșneagul acesta e stricat de cap. În loc să-și plângă mortul lui, el plânge mortul vecinului. Odată le-am spus așa unor domni: „Când te vei duce la biserică, să pui în minte că toți sunt mai buni acolo, în biserica aceea și cu cât pui în minte că toți sunt mai buni și că eu sunt cel mai păcătos, cu atât Duhul Sfânt nu te va lăsa în părăsire”. Dar cât timp mă uit în jos la celălalt pot pica și-n în cap, dar nu cu capul acesta, cu mintea pot pica.

Pr. C.: Părinte, cum ar trebui să fie viața monahală în zilele noastre?

P. P.: Vai de mine! Mi-e și rușine să zic de viața monahală! Cine s-a trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. Dar să nu plângă ce-i aici, să plângă ce ne așteaptă dincolo.

Pr. C.: Dar cum să trăim noi viața monahală? Cum ați prins sfinția voastră la Părintele Cleopa? Ce ați văzut că ar trebui să facem?

P. P.: Nici nu știu cum să zic, dar așa au spus niște părinți: Și când nu ai să mai ai după cine te lua, trebuie să te iei după cărțile lor. M-a salvat că am apucat timpurile acelea, dar eram neputincios, bolnav, nu puteam să mă nevoiesc. Și am văzut călugări care așa se nevoiau: cu plâns se culcau și cu plâns se sculau și toți erau prezenți noaptea la Utrenie. Și era o dragoste!… Se ocupau toți de ascultare, de dragoste, de smerenie, de păzirea minții și cât a fost Părintele Cleopa stareț, m-am simțit ca într-un colțișor de rai. Și, ca să spun așa, e de plâns că tineretul e crescut rău. Uite, au venit ieri niște copii și unul zicea ca are vreo opt ani și nu voia să îi fac semnul Sfintei Cruci și a hulit. Aoleu! Să știți că ne așteaptă o primejdie mare, că și copiii creștinilor sunt tot una cu ceilalți. Vor crește fără Dumnezeu și vor fi oameni mari și vor da ordin să omoare toată moșnegăraia și cei care sunt mari vor fi și ei omorâți, din cauză că ei i-au crescut fără Dumnezeu. Că lor li se pare o jucărie. Și Dumnezeu va lăsa ca pedeapsă să-i chinuiască și pe ei și pe mine, pe toți. Adică, pe mine pentru păcatele mele și pe ei pentru felul cum i-au crescut pe ei. A venit o doctoriță și a spus că avea un copil de 19 ani. A dat slujbe pe la biserici și s-a rugat și a reușit cu școala și i-a dat o carte. I-a zis cum să se comporte în biserică, cum să se roage, cum să respecte pe cei bătrâni, cum să fie un băiat civilizat, cum să se ducă la mărturisit, cum să fie pildă pentru tineretul care crește sub el. El a zis: „Mamă, dacă mă enervezi cu credința, uite cuțitul acolo! Ori ți-l bag în inimă, ori îți tai gâtul”. Parcă era o găină, că găina o tai cu cuțitul. Continue Reading »



INTERVIU CU PĂRINTELE PROCLU DESPRE HARISMELE RUGĂCIUNII


Parintele ProcluInterviu realizat de Stavrofora Justina, stareța mănăstirii Paltin Petru Vodă

Despre cum să ne mântuim în aceste vremuri

Părinte, vă rugăm să ne spuneți un cuvânt de folos despre cum să ne mântuim în aceste vremuri și cine dintre creștini este pregătit pentru viața monahală?

În veacul acesta înșelător, diavolul caută prin fel și fel de curse să-ți prindă sufletul și dacă nu poate și te-a scăpat la mănăstire, umple mintea de griji, că după ce te-a agățat vrăjmașul, pățești exact cum pățește musca cu casa păianjenului. Se zice că era odată un pițigoi care i-a spus unei muște: „Ai grijă că o să cazi în casa păianjenului!”, iar musca dă cu aripa și zice: „Lasă!ˮ și s-a prins cu una și pe urmă, iar îi spune: „Ai grijă!ˮ și ea iar îi răspunde: „Lasă!ˮ și dă și cu cealaltă și s-a prins cu amândouă în casa păianjenului și căutând să iasă, mai tare s-a prins.

Deocamdată, dintre cei care se duc în mănăstire sporesc mai mult cei care au ajuns să se poată mărturisi cât mai des. Pe majoritatea începătorilor, Duhul cel Sfânt îi aduce, îi trezește, îi luminează și-i întoarce cu mintea către mănăstire. Ei duc o viață de pocăință, prin mărturisire, prin nevoință și vor să se elibereze de lume, de cursele diavolilor. Cu timpul, făcând faptele bune, Duhul cel Sfânt prin lacrimi, prin smerenie, prin nevoință, îți curăță inima pe măsură ce sporești în smerenie. Dar se întâmplă că acolo, în mănăstire sunt unele persoane, chiar în luptă cu diavolul, cărora cel rău le dă în gând să cârtească, să judece pe stareț, pe duhovnic, pe călugări, pe maici. Și când te-ai unit cu aceia și bați în struna lor, imediat Duhul Sfânt te-a lăsat în părăsire și nu-ți dai seama. Eu, când m-am dus la mănăstire aveam atâta dragoste de călugări și de toate persoanele care duceau viață duhovnicească și acum am devenit rece, împietrit, lenevos și nu mai am râvna pe care am avut-o atunci. Și nu-mi dau seama de unde e căderea mea. De aici vine, căci pe măsură ce se lasă cineva biruit de patima de a judeca, de a osândi pe alții, atunci Duhul Sfânt îl lasă în părăsire și dau năvală ispitele. Și numai așa ne putem repara, numai prin mărturisire și rugându-ne la bunul Dumnezeu pentru acele persoane pe care le-am judecat. Să ne rugăm așa: „Doamne, iartă-i că ei din cauza noastră au greșit. Doamne, te rog, nu-i pedepsi din cauza mea, că eu am fost vinovatˮ și mă rog la bunul Dumnezeu să nu-i pedepsească, ca bunul Dumnezeu să-i mântuiască. Și așa, văzând bunul Dumnezeu căința noastră și dorința de a pune început bun, ne va schimba viața, dintr-o viață trupească într-una duhovnicească și Duhul Sfânt, văzând că noi căutăm să ne smerim și să-i vedem pe toți mai buni și pe noi mai răi, atunci El iar vine și ne ajută. Continue Reading »



Cuviosul Părinte Proclu – filă vie de Pateric. Cateva însemnări din sfaturile duhovnicești ale Părintelui Proclu


Cuviosul Părinte Proclu – filă vie de Pateric

„Măicuţa Domnului să vă ducă-n în Rai cu tot cu mine!”

(Material realizat în Revista Atitudini Nr. 48)

De curând, din 27 ianuarie, am mai rămas orfani de încă un părinte duhovnicesc, rugător a toată lumea. La vârsta de 88 de ani, răpus de slăbiciunea trupului, Părintele Proclu Nicău, pustnicul din Munții Neamțului, s-a mutat la Părintele Luminilor, în împărăția cea cerească, după care a râvnit cu dor arzător până în ultima clipă a vieții sale. De sfaturile și mângâierea Părintelui vor duce mulți lipsă, din cei ce au avut binecuvântarea de a avea parte de sprijinul său duhovnicesc. Chiar dacă simplu și smerit, căutând toată viața să placă lui Dumnezeu, iar nu oamenilor, fugind de slava și zarva lumii, și zilnic smerindu-se și ponegrindu-se pe sine însuși, Părintele Proclu nu a încetat să fie căutat de mulțime de oameni, care simțeau legătura duhovnicească a harului ce sălășluia în acest smerit monah.

Afierosindu-se Domnului încă de la vârsta de 12 ani, Părintele Proclu intră în mănăstirea Sihăstria, unde îi va avea ca povățuitori duhovnicești pe Părinții Paisie și Cleopa, pe care adesea îi amintea în aproape toate sfaturile și pildele sale. Din anul 1949 face parte din vestita obște de la mănăstirea Slatina, renumită prin rânduiala și acrivia monahală, unde îl are drept prieten și sfătuitor de taină pe Părintele Arsenie Papacioc. Odată cu decretul din 1959 însă, când monahii sunt alungați din mănăstirile lor de către conducătorii atei, Părintele Proclu primește binecuvântare de la Părintele Cleopa pentru a se retrage în viața de sihăstrie, trăind în viață de asceză și nevoințe pustnicești. Aflând de darurile sale duhovnicești, cu care l-a răsplătit bunul Dumnezeu, mulți oameni au început să-i calce pragul smeritei sale chilii, simțind ajutor și răspuns în problemele lor sufletești și trupești.

În ultima parte a vieții sale, împovărat de crucea bolii, a petrecut împreună cu sora sa de trup, Maica Filofteea, care l-a îngrijit cu multă dragoste, chiar dacă nici pe dânsa nu o mai ajutau puterile trupești. Nici așa însă Părintele nu a închis ușa dragostei pentru pelerinii ce îl căutau neîncetat și s-a străduit, pe cât i-a fost în putință, până la cea din urmă suflare, să mângâie cu sfatul, să binecuvinteze cu rugăciunea, să potolească întristarea celor ce apelau la al său ajutor. Prin purtarea de grijă a unor ucenici fideli și prin bunăvoința maicii starețe de la mănăstirea Paltin Petru Vodă, Părintele, îngrijorat și de starea precară de sănătate a surorii sale, primește să fie ajutat și îngrijit de măicuțele de la mănăstirea Paltin. Una din maicile, care au avut bucuria să fie primită în ucenicia Părintelui Proclu, ne relatează cu multă sensibilitatea duhovnicească câteva momente patericale trăite alături de Părintele smerit și rugător de la poalele munților Neamț.

(Nota Redacției)    

Lângă Părintele Proclu

Anul trecut am avut bucuria de a primi de la maica stareță, binecuvântarea să am grijă de părintele Proclu și de sora lui, maica Filofteia. Primele cuvinte cu care părintele m-a întâmpinat când am ajuns acolo, au fost: „Măicuţa Domnului să te ducă în Rai cu tot cu mine. Este nevoie de rugăciune”. Văzând că sunt la început de drum în viața de mănăstire, părintele Proclu m-a încurajat foarte mult din prima zi, m-a sfătuit să-i văd pe toţi mai buni decât mine, să nu judec pe nimeni, să-mi fac cruce mereu şi să am puterea de a ierta, căci numai așa Hristos mă va bucura. Mereu îmi spunea să fiu voioasă, să nu mă arăt niciodată tristă faţă de aproapele ca să nu-l mâhnesc și să-mi fac ascultarea cu dragoste pentru că voi avea numai de câștigat.

Stând lângă părintele Proclu, am început să văd viața de mănăstire într-o lumină nouă, plină de nădejde, am prins mai mult curaj în luptele cu ispitele, am văzut și am auzit lucruri minunate care îmi sunt acum de un real folos duhovnicesc.

O dată l-am întrebat ce să fac atunci când se întâmplă să trec printr-o ispită sau o problemă care pare fără ieșire și părintele m-a sfătuit să nu dau vina pe nimeni și să spun: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Apoi mi-a explicat că fără paza gândurilor și îngrădirea minții cu rugăciunea, este cu neputință să biruiesc ispitele: „Să nu te descurajezi să lupți şi să spui Doamne Iisuse cât mai des, pentru că atunci când eşti în ispită vin multe gânduri şi te tulbură. Să nu stai de vorbă cu gândurile pentru că gândurile sunt draci. Şi atunci când crezi că au plecat, să nu stai fără rugăciune, să te rogi pentru că vin altele mai mari”.

Atunci când eram tulburată îmi spunea: „Să nu te tulburi pentru nimica toată! Ai ocazia să câștigi. Aceste ispite pe care le ai sunt nimica toată, sunt niște fleacuri, niște jucării. Nu le lua în seamă! Acum eşti în practică, trebuie să te smerești, trebuie să te lași călcată în picioare și să nu cârtești în ascultare. Cea mai mare nevoință în mănăstire este să răbdăm când ne năpăstuiește cineva”. „Chiar dacă nu vrei să te rogi, trebuie să încerci să-ţi dai toată silința, pentru că este nevoie de multă rugăciune. Să te rogi şi pentru neamul tău, pentru cei adormiți că Duhul Sfânt îi ajută. Să ai grijă cât trăiești să te rogi pentru ei. Să ai răbdare, să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu, să te bucuri când ești ocărâtă. Eu am bucurii când sunt ocărât, când sunt defăimat de oameni. Mulți oameni vin pe aici şi unii spun lucruri chiar nepotrivite”.

Altădată l-am întrebat: „Părinte, cum să mă rog atunci când mă mâhnesc sau atunci când mă mânii?” și răspunsul a fost: „Să te rogi și să spui slavă lui Dumnezeu pentru toate, să spui Doamne Iisuse cât mai des şi să te rogi la Maica Domnului, să spui mereu: «Maica Domnului nu mă lăsa». Şi cât poți să te smerești”.

De la părintele Proclu am învățat cum să mă strecor printre ispite fără tulburare astfel încât să nu-l rănesc pe aproapele: „Să nu te contrazici cu nimeni, să nu ai nimic cu nimeni. Când ai ispite să rabzi, să spui: pentru păcatele mele și slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Tot timpul să te consideri mai mic decât ceilalți. Dacă privești de sus cazi în mândrie, să privești de jos faţă de aproapele. Să nu te consideri mai bună decât ceilalți că ai căzut, să te vezi cea mai păcătoasă, iar pe ceilalți să-i vezi mai buni. Dacă în mănăstire nu cârtești şi nu vorbești de rău scapi de tulburări. Şi cu cât te mărturisești la duhovnic, scapi de duhurile rele. În mănăstire trebuie să-ţi tai voia, să nu te contrazici cu nimeni şi să nu te superi. Duhul Sfânt se lasă simțit în inima omului în măsura în care te apropii de Dumnezeu şi faci voia Lui”.

Într-o zi am îndrăznit să-l întreb cum se simte în căsuța sărăcăcioasă în care stă și mi-a spus că aici se simte ca în mănăstire, că are multe bucurii şi că este foarte mulțumit.

Credincioșii veneau zilnic la părintele chiar şi în zilele în care ploua afară şi era vreme mohorâtă. Adeseori spunea: „Sunt dator să mă rog pentru toţi şi nu pot să fiu nepăsător. Eu sunt în urmă şi trebuie să mă fac mai prost decât sunt, şi aşa cum sunt, sunt dator să mă rog pentru toţi. Dacă nu mă plimb, mă plimbă alții”.

Am mai observat că părintele avea mare evlavie la Maica Domnului. Mai mereu spunea rugăciuni la Maica Domnului şi îi sfătuia pe oameni să ceară mijlocirile ei și să strige neîncetat: „Maica Domnului, nu ne lăsa! Maica Domnului, ajută-ne!”. Obișnuia ca fiecărui credincios să îi facă semnul Sfintei Cruci pe cap şi să îi spună: „Măicuţa Domnului să te ducă în Rai cu tot cu mine!”.

Cât am stat lângă Părintele am văzut că toţi cei care i-au călcat pragul, au plecat bucuroși şi mulțumiți. Au fost persoane care au venit de mai multe ori din toate colțurile țării. Avea o dragoste aparte pentru om. Le spunea rugăciuni credincioșilor după dorința fiecăruia și nu lăsa pe nimeni să plece nemângâiat. Le spunea: „Eu aşa mă rog pentru voi: «Doamne, ajută-i să ajungă în rai pe toţi care mi-au călcat pragul şi m-au ajutat»”. Părintele avea un chip curat, privirea senină şi ochii înlăcrimați în care puteai citi suferința pe care o avea pentru aproapele.

Altădată am adus vorba despre rugăciune și l-am rugat să mă învețe tainele rugăciunii inimii. Părintele mi-a atras atenția că pentru rugăciunea Doamne Iisuse trebuie multă smerenie și m-a îndemnat să o rostesc cât de des pot: „Când te rogi apar fel şi fel de probleme, vin persoane care te deranjează, care sunt trimise de vrăjmaș ca să te întrerupă, dar tu să nu te oprești şi să nu te tulburi. Să te rogi cu lacrimi la rugăciune! Să dormi şi să mănânci cu măsură! Dacă mănânci, dormi mult. Să te rogi la Dumnezeu tot timpul. Şi când te întorci pe partea cealaltă în timpul somnului, să spui Doamne Iisuse, să adormi din Doamne Iisuse şi să te trezești cu Doamne Iisuse. Pentru că dacă adormi aşa, aşa vine şi dorul de Dumnezeu”. Și pentru că părintele purta nestinsă în inima lui flacăra acestui dor de cer, îmi zicea mai tot timpul: „Să ai dorul de Dumnezeu. Călugărul este dator să aibă dorul de Dumnezeu. Eu când o să mor o să fiu călugăr”…

Despre dorul de Dumnezeu

„Pe măsură ce caută cineva să biruiască patimile trupești, Duhul Sfânt îi aprinde inima de dorul de Dumnezeu”.

„Să adormi plângând cu gândul la Dumnezeu și să te scoli plângând”.

Despre iertare și iubirea de aproapele

„Să ierți și să iubești pe toată lumea și să te rogi pentru toți!”.

„Dacă ai milă de aproapele şi Domnul te va milui”.

„În măsura în care iertăm aproapelui, în acea măsură ne iartă și Dumnezeu”.

„Să folosim mila pentru aproapele și asprimea pentru noi”.

„Ai grijă să nu ai nimic cu nimeni și roagă-te pentru toți”.

„Iertarea aproapelui pe care nu-l suporți aduce pace și bucurii duhovnicești”.

„Dacă eu vreau să mă nevoiesc și nu iert pe aproapele, nimic n-am făcut”.

„Dacă vrei să te răzbuni pe cineva, să te răzbuni cu lacrimi”.

„Nu te grăbi să judeci, nu purta grija altuia ce face, poartă de grija ta”.

„În viață, cea mai importantă clipă este clipa în care ai învățat să ierți”.

„Este mai mare dragostea decât rugăciunea. Dacă am dragoste, crește rugăciunea”.

(a consemnat sora Elena)

(Mai multe în Revista Ortodoxă Atitudini, Nr. 48)



A trecut la Domnul Părintele Proclu! Dumnezeu sa-l odihnească cu dreptii! „Dacă vedeţi că am murit, să vă rugaţi ca preoţi: Doamne, să nu judeci pe Proclu după fapte bune sau rele, să-l judeci după mila Ta”.



Parintele Proclu NicauInterviu cu Părintele Proclu

Sunt om simplu. Însă vă spun că sunt oameni sfinţi care au stat prin mănăstiri şi când auzi pe cineva că are dorul după Dumnezeu, acela nu mai are altă grijă decât să ajungă în rai. Şi sunt mulţi părinţi care au avut lucrare minunată, dar eu… felul cum sunt, nici mie nu-mi place. Unde mă duc, de mine dau. Aţi venit, plată aveţi că aţi venit, dar n-aveţi la cine, că sunt stricat de cap.

Ne puteţi spune câteva cuvinte despre rugăciunea inimii? Cum trebuie să ne rugăm?

Despre rugăciunea inimii… e lucru mare. Toţi care au avut rugăciunea inimii, au pierdut-o, ştii de ce? Ca nu cumva diavolul să-i vâneze… Pentru această rugăciune îţi trebuie dorul de Dumnezeu. E un lucru mare. Când te necăjeşti cu gândurile, că dau năvală duhurile, atunci dacă stai de vorbă cu gândurile, ai pierdut. Trebuie să ajungem ca Duhul Sfânt să ne ajute cu rugăciunea inimii. Şi a nu te mai opri din plâns.

Credeţi că sunt oameni cu rugăciunea inimii şi în lume?

Sunt. Dar sunt rari. Ştii care are rugăciunea inimii? Pe care îl batjocoreşti mereu şi el zice rugăciunea în gând neschimbat şi Duhul Sfânt îl ajută. Dar trebuie să se păzească şi de prea multă vorbă. Dacă eu am crezut în mintea mea că am rugăciunea inimii, am picat. Dacă îmi zice altul prost, e bun. Dar atât vă spun. E nenorocire cu smerenia. Toţi care au căpătat smerenia, o trebuit să rabde ocara.

Cum dobândim dreapta socoteală?

Ai venit la un prost să iei răspunsuri? Eu am nevoie de pocăinţă. Astea sunt daruri.

Să vă rugaţi şi pentru noi, Părinte!

A mă ruga sunt dator. Dar vin unii şi mă întreabă când începe războiul. Eu le-am spus aşa: „Când ne sfădim e război cu diavolii şi cu oamenii”. Odată am primit o poacă după cap. Când am primit poaca aceea în cap, o sunat a gol şi dacă o sunat a gol, ce să mai fie în el ceva bun?

Căutaţi pe Dumnezeu că să ştiţi că e un dar mare cine a ajuns să poată răbda năpastele. Toţi care rabdă năpastele, ajung oameni sfinţi. Şi îi fericesc pe acei care rabdă năpastele, tac şi se roagă. Şi atunci Duhul Sfânt o să le ajute să le dea darul nepătimirii. Darul nepătimirii îl câştigă fie fraţi, fie preoţi care rabdă şi se roagă şi sunt aprinşi de dorul de Dumnezeu. Şi toţi acei care rabdă năpastele stau ascunşi, nu se arată.

Eu, când vin preoţi şi îi cunosc că sunt preoţi, le spun aşa: „Dacă vedeţi că am murit, să vă rugaţi ca preoţi: Doamne, să nu judeci pe Proclu după fapte bune sau rele, să-l judeci după mila Ta”. Că am văzut… multe suflete a răbdat bunul Dumnezeu şi le-a primit în rai de milă. Şi dacă mă judecă bunul Dumnezeu cu milă, câştig. Dacă nu mă judecă după mila Lui, am pierdut totul.

Dumnezeu să vă ajute să ajungeţi cu toţii în rai! Măicuţa Domnului să vă ducă în rai!

(Fragment preluat din Revista Ortodoxa Atitudini, Nr. 36)