Părintele Paulin a trecut la Domnul în ziua de 14 septembrie 2015, mănăstirea Petru Vodă

„Mi-am iubit neamul, țara, am făcut 20 de ani de pușcărie și dacă aș face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni, nu mă poate cumpăra nimeni cu toate averile din lume”. 

Exponent al generației de la 1948, generație care și-a croit urcușul spre cer prin asumarea conștientă a suferinței în moara comunistă, părintele Paulin Clapon, a întregit ceata triumfătoare a mărturisitorilor români din temnițele ateiste la 14 septembrie 2015. Brăilean patriot, Gheorghe, numele cu care a fost afundat în apa botezului creștin, se naște la 16 aprilie 1920 și va fi dăruit de Dumnezeu cu o tărie de caracter care, pe durata întregii vieți îi va îmbrăca sufletul în armura curajului și a intransigenței în fața compromisului.

În 1941, la doar 21 de ani pleacă pe front împreună cu nou înfiinţatul batalion de paraşutişti, o armă de elită a Armatei Române greu încercată în confruntările celui de-al doilea război mondial, numărându-se printre aviatorii de elită ai țării noastre. Dragostea curată de glia străbunilor îl va anima mereu să se ridice cu arma în mână împotriva năvălirilor străine: „Sunt român. Casa în care m-am născut este pe moșia lui Ștefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriți cu 135 hectare – 90 de fălci de pământ. Deci, asta acum 500 de ani. Și pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul nașterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, dintre Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge nimeni cu toate averile de pe lume”^[1].

Înlănțuit 20 de ani pentru credință și neamul românesc

Sfârșitul războiului îl găsește pe temerarul luptător pentru neam, pe meterezele rezistenței armate împotriva opresiunii comuniste venite de la Răsărit, motiv pentru care va fi arestat, judecat și condamnat ca „dușman al poporului”, la 20 de ani de închisoare. Itinerariul pătimirii sale va cunoaște popasuri prin cele mai cumplite temnițe ale regimului comunist: Pitești, unde va trece prin ororile reeducării, Gherla, Aiud, Cavnic, Baia Sprie și Jilava. Majoritatea anilor de închisoare și-i va petrece între zidurile „cetății morții” a Aiudului alături de cei mai valoroși oameni de cultură, generali, miniștri și preoți pe care i-a avut România în acea perioadă: „Toată floarea neamului a fost arestată și dusă la Aiud. Au fost demni, să știți… Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, erau 722 de avocați numai, ca să nu mai spun câți profesori și ingineri! Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduși toți oamenii cu carte”^[2]. Continue Reading »