PĂRINTELE JUSTIN ȘI RUGĂCIUNEA CEA DE FOC

Sunt preotul V.P. Era începutul anului școlar 2012-2013, în septembrie 2012. Am venit la Mănăstirea Paltin împreună cu soția, cei doi copii ai noștri, precum și cu alți doi copii ai prietenilor noștri pentru a lua binecuvântare de la părintele Justin pentru luminarea minții copiilor și sporul lor la învățătură.

Părintele i-a binecuvântat și le-a zis: „Să învățați, căci rezultatele sunt doar 1% inspirație și 99% transpirație, după cum spunea Eminescu! Să fiți bucurie părinților! Iar eu la vară o să vă văd carnetele! Și după aceea o să mă rog zi și noapte pentru voi! Ați auzit, măi? Zi și noapte o să mă rog pentru voi!”.

Anul școlar s-a încheiat în 2013 vineri, pe 14 iunie. Duminică, 16 iunie, băiatul nostru cel mai mare, Iustin, a plecat într-o excursie cu clasa. Când s-a întors acasă m-a întrebat: „Ce mai noutăți?”. I-am răspuns: „A murit părintele Justin! Acum îți vede mediile și de acum înainte se va ruga zi și noapte pentru tine, precum ți-a promis!”.

Prin 2011-2012, un om credincios (M.R.) de pe Valea Muntelui îmi spune că vrea să ajungă la părintele Justin să-l roage să se roage pentru el în rugăciunea cea de foc. Ideea m-a fascinat pe moment, gândindu-mă că și eu îi voi cere părintelui Justin același lucru și pentru mine, dar grijile lumești au stins acea scânteie ce se aprinsese în sufletul meu, inițial.

La câteva luni după aceasta, un enoriaș (M.B.) îmi spune că vrea să meargă la părintele Justin, dar numai dacă merg și eu. Iarăși, copleșit de cele lumești, am venit la mănăstire mai mult de rușinea enoriașului, dar neavând o dispoziție sufletească înduhovnicită.

Ajungem la părintele Justin la Paltin. Era în după-amiaza zilei de Întimpinarea Domnului. Îi dau pomelnicul, îl pune peste teancul cu celelalte pomelnice; eu îl rog să mă pomenească și pe mine în rugăciunea cea de foc. Sfinția sa îmi răspunde: „Rugăciunea cea de foc? Asta o au doar sfinții, măi!”. Însă, în același timp, îmi ia pomelnicul din teanc și îl pune discret în buzunar la reverendă.

Apoi mergem la Mănăstirea Petru-Vodă de sus. Îi dau prioritate enoriașului să se închine primul. Fiindcă la icoana Maicii Domnului era un rând de vreo 10 oameni, mă așez în genunchi, în fața icoanei Mântuitorului și cu stângăcie (fiindcă eram grăbit), dau să spun niște rugăciuni. La început rugăciunea era seacă, dar în scurt timp nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Am simțit ceva atât de dulce, parcă din altă lume!… Nu știu cât a durat, dar pentru această întâmplare cred că se potrivește versetul din Psalmi care spune că înaintea lui Dumnezeu o zi (iar pentru mine câteva minute) e ca o mie de ani. Când mi-am revenit nu mai era în biserică enoriașul, mă aștepta afară. L-am întrebat: „Am stat mult?”, la care el a răspuns: „Nu contează! Sunt dator să vă aștept!”.

Mărturisesc că această trăire se datorează numai rugăciunii de foc în care m-a purtat părintele Justin în acele momente!… Altfel ar fi inexplicabil cum aș fi putut trece brusc și într-un interval de timp atât de scurt de la starea mea sufletească de om grăbit și răvășit în care mă aflasem, după cum am mărturisit inițial, la o așa dulceață în suflet!

(Articol apărut în Revista Atitudini, Nr. 61)

„Mergeţi acasă, fiica voastră îşi va reveni”

Eram în luna noiembrie a anului 2000. Fiica mea era însărcinată în ultima lună şi se pregătea de naştere. Avea însă să treacă printr-o mare cumpănă. Sarcina se pare că era cu probleme. A născut un băieţel prin cezariană, dar fiica mea nu s-a mai trezit, a intrat în comă, iar apoi în moarte clinică. Medicii nu îi mai dădeau şanse şi voiau să o deconecteze de la aparte. Eu însă m-am opus, pentru că nu îmi pierdusem nădejdea în Dumnezeu.

Era vineri când fiica mea fusese declarată de medici în moarte clinică. Am hotărât cu soţul meu să mergem la mai multe mănăstiri, cerând rugăciunile preoţilor şi călugărilor. Duminică seară ajungem şi la Petru Vodă. După 4 ore de aşteptare, ne vine şi nouă rândul să intrăm la Părintele. Părintele ne-a privit îndelung şi ne-a zis cu durere în ochi:

„Aţi ajuns foarte târziu”.

A scris pomelnicul, s-a rugat câteva minute, apoi, uitându-se într-o parte, ne-a spus:

„Mergeţi acasă, fiica voastră îşi va reveni încet, încet”.

Şi într-adevăr aşa a fost. A doua zi, seara, fiica mea a ieşit din comă, spre uimirea medicilor care recunoşteau că este o minune. Şi, după cum spusese Părintele, fata mea şi-a revenit în timp, încet încet, cu ajutorul lui Dumnezeu şi rugăciunile Părintelui Justin.

Acum sunt bucuroasă şi dau slavă lui Dumnezeu că nepotul meu, Andrei, are o mamă sănătoasă, care i-a oferit şi îi oferă o educaţie aleasă.

Mulţumim, Părinte!

Monica, Tg. Neamţ Continue Reading »

Călătorie minunată

„Ce ştiţi voi ce poate să facă o blagoslovenie? O rugăciune şi o binecuvântare de la Avva Justin, ehe… multe pot”!

Într-o noapte a lunii ianuarie anul 2002, cu autoturismul meu Dacia 1300, am ajuns, cu greu, la Mănăstirea Petru Vodă. Veneam de la Bicaz şi, la un moment dat, în serpentine, s-a ars puntea redresoare a alternatorului (întrucât, având căldura pornită, am deschis faza lungă, şi aşa am rămas şi fără căldură, şi fără lumini). Am parcat în curtea mănăstirii şi, lăsând motorul pornit, am intrat în Sfânta Biserică să mă închin. La ieşirea din biserică însă, am constatat că uitasem să scot bucata de carton din faţa radiatorului, motiv pentru care motorul s-a supraîncălzit, şi garnitura de chiulasă a cedat. Sub capotă, lichidul antigel (atât cât mai rămăsese) bolborosea în vasul de expansiune…

Ce sa fac ? Colegul meu, Dadi, (un rocker rebel şi nonconformist prin definiţie, care, la insistenţele mele, mă urmase până aici ) îmi zise: „Cornele, acum să te văd”!  Ce să vadă, că nu aveam decât o soluţie: Părintele Justin!

L-am luat pe Dadi şi am trecut prin mulţimea de credincioşi ce aşteptau liniştiţi în faţa uşii Părintelui Justin, (holul din faţa chiliei era arhiplin, iar afară erau încă pe atâţia credincioşi). Cu scuze şi clasica formulă: ,,Doar pentru o binecuvântare de călătorie!’’, dar şi cu insistenţe deranjante din partea noastră, am ajuns în faţa uşii.

Mi s-a părut că a trecut o veşnicie până când creştinii care erau la Părintele au ieşit liniştiţi, luminoşi, fericiţi. Am intrat precipitaţi şi ne-am aşezat în genunchi la picioarele Părintelui care, pe scaunul său, ca un voievod din vremuri îndepărtate, parcă ne aştepta.

– Ei, ei, tocmai de la Iaşi aţi venit, pe o vreme ca asta? Cum e?…

– Preacuvioase Părinte, ni s-a defectat maşina şi, totuşi, am vrea sa ne daţi binecuvântare pentru călătoria până la Iaşi. Am venit doar să vă vedem, ne-am închinat în biserică şi acum am vrea să plecăm, dar nu ştim dacă ajungem cu bine la Iaşi pe ninsoarea asta, că-i drumul lung şi greu.

Părintele se uita cu o privire care parcă trecea prin mine şi îmi spune:

-Domnul să vă binecuvinteze!

-Dar o să ajungem cu maşina asta a noastră?

–Ajungeţi, măi, ajungeţi cu bine!

-Rugaţi-vă pentru noi, aşa să fie! Binecuvântaţi şi iertaţi!

-Doamne ajută! Doamne ajută! Continue Reading »