EXPERIMENTUL PITEȘTI – ANULAREA PERSONALITĂȚII

D-le George Cușa când ați fost arestat?

În ’48, în lotul în care a fost și părintele Antonie Plămădeală care a ajuns după eliberare mitropolitul Ardealului și cu părintele Roman Braga care a plecat în America.

Și cum se numea lotul?

Lotul „Teologie-Filosofie”.

Ați făcut Filosofie? Continue Reading »

Sărut mâna, Părinte! Iată că a mai binevoit bunul Dumnezeu să ne apropiem de un nou Crăciun cu pace. Voiam să vă întreb care este diferența între sărbătoarea Naşterii Domnului, aşa cum se prăznuia pe vremea sfinției voastre şi modul în care este azi sărbătorită. Nouă ni se pare că timpul parcă s-a îngustat şi trece foarte repede de parcă nu mai avem vreme să ne bucurăm de o sărbătoare. Acum ajungem Crăciunul şi parcă mai ieri începusem Postul. Aşa era şi pe vremea sfinției voastre? Aşa o resimțiți şi acum?

Sigur că este o diferență. Era cu totul altfel bucuria unei astfel de sărbători trăite la nivel general. Pentru că aceste sărbători se desfăşurau în toată simplitatea lor, în adevăratul lor rost şi făgaş. Era într-adevăr o bucurie înnăscută în creştinul nostru ortodox. Plecau băieții să împodobească steaua, se luau câte doi-trei şi umblau din casă-n casă până pe la Bobotează. Fiecare casă, aşa cum primeai icoana părintelui care venea cu Ajunul, tot aşa de solemn erau primiți şi copiii, mai mici sau mai mari, care veneau cu uratul să vestească Naşterea Domnului. Pentru creştin era o mare binecuvântare să le intre pragul colindători şi o simțeam cu toții ca pe o mare uşurare sufletească. Masa săracă, bogată cum era, dar se simțea cum fiecare om forma o peşteră a Naşterii. Acum, de pildă, frumusețile acestea de la televiziune, de la radiouri, de la toate aceste mijloace de comunicare sunt foarte bune şi folositoare în acelaşi timp, dar îi ia omului tocmai ce este mai important: curiozitatea de a trăi.

Merg de pildă oamenii la Sfintele Locuri, pleacă înainte cu 2 săptămâni, cu o săptămână să se închine la peştera Mântuitorului din Betleem, se duc în Nazaret, apoi la Iordan, să vadă cu ochii lor apa Iordanului care se întoarce înapoi. Apoi toată lumea aceasta care se nevoieşte până într-acolo dovedeşte că la Betleem există mai mult decât o simplă peşteră; dovedeşte prezența harului dumnezeiesc. Nu e musai să mergi la Ierusalim ca să Îl simți pe Domnul în inima ta; prezența şi trăirea unuia care nu merge este mai aproape de Ierusalimul ceresc decât a celui care s-a dus la Ierusalim şi după ce s-a întors, la câteva zile, a uitat, a intrat în normal şi iar ar dori să se mai ducă. Pentru că nu este o continuitate în trăire şi nu este o viață întreținută permanent în numele Domnului. Se stinge repede. Acum, de pildă, noi aşteptăm Naşterea Domnului, dar parcă mai alaltăieri a fost începutul postului. Aceasta se întâmplă din motivul că Dumnezeu a dat timpurile să meargă mai repede, după greutățile pe care le trăim. Pe câtă vreme, când omul era în continuitatea lui, simplu, modest în toate pregătirile „nu erau atâtea cheltuieli şi enormități, şi trăirea şi timpul parcă erau altfel. Li s-a dat drumul industriaşilor să facă o sumedenie de jucării sub imaginea Moşului Crăciun. Dar Moş Crăciun n-are nicio legătură cu ceea ce se comercializează. Acestea ne distrag atenția spre cele exterioare. Pe când omul nostru, când mergea la biserică, stătea acolo până la terminarea slujbei; de-acolo pleca în liniştea lui înspre casă, fără să vorbească unul cu altul şi aşa se depărtau cu gândul rugăciunii şi a sfintei rânduieli din biserică. Când intrai înainte în casa lui, făceai mai întâi două-trei închinăciuni, apoi spuneai un Cuvine-se cu adevărat… şi iată de ce-am venit la d-voastră. Îşi spunea omul ce avea de zis, mai făcea o rugăciune, iarăşi un Cuvine-se cu adevărat… şi pleca acasă. Ei bine, astăzi dacă intrăm la vecinul, nu se mai vorbeşte de rugăciune, rugăciunea păcii: Pacea peste casa aceasta a d-voastră! Acum intră direct cu aparat de fotografiat, cu aparat de înregistrare, şi toate aceste lucruri îl scot pe om din făgaşul lui normal. Iată că şi tehnica este folositoare, pentru că eu, stând acuma mai mult într-un scaun decât să mişc într-o parte sau alta, stau aici şi dau drumul la un aparat şi ascult liturghia din biserică. Este şi asta o treabă bună cumva, dar nu e definitivă pentru că e o treabă nesfârşită, pentru că nu coboară acolo, în cameră la mine, harul lui Dumnezeu; coboară acolo unde e sfânta masă, unde stă preotul care binecuvântează, şi poporul care participă cu evlavie. Şi când ieşeau creştinii din biserică, la Naşterea Domnului, cum era obiceiul altădată, se salutau „Hristos S-a născut!, salutul acesta ca la Învierea Domnului (Hristos a Înviat!). Aşa se salutau până la Bobotează. Continue Reading »

Mai multe inregistrari video aici

   În cazul în care va izbucni un nou război mondial, credeţi că România va fi afectată?

Sigur că şi noi vom fi implicaţi, pentru că statele aces­tea mari îşi protejează întotdeauna teritoriul şi nu deschid un câmp de luptă pe terenul lor. Îl deschid pe la români, pe la bulgari şi alte state mai puţin însemnate în ochii lor. Ei intervin doar când au un interes anume. Să nu credem că ne vrea cineva binele, să ne ocrotească pe noi vreun stat. Păi, cât de greu s-a făcut unitatea aceasta a noastră, a românilor, că ne-au sfâşiat şi ungurii şi ruşii? Ei nu au niciun interes ca noi să fim independenţi şi puternici…

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dum­nezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombarda­mente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor casă nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gân­desc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte.Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând.Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană.

De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spoved­im, să fim împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta viaţa cea veşnică. Aşa ca atunci, aşa e şi acum: în faţă mirosea a puşcă, în spate a crâşmă. Am ajuns la o aşa stare de lucru încât toate aceste nebunii nu le mai poţi opri. Mânia lui Dumnezeu va veni asupra noastră spre a ne aduce la pocăinţă.

  Continue Reading »

Dialog de pe patul spitalului, între Părintele Justin Pârvu şi medicul său, Dr. Alda Grigorel[1]
 
Medicul: Părinte, aţi intrat cât de cât în opera lui Sheakespeare?
Părintele Justin: Shakespeare? Am păreri bune şi mai puţin bune.

Cunoaşteţi sonetul 23 al lui Shakespeare? …Scârbit de tot m-aş stinge fără glas/ Dar dragostea murind, cui să o las?
Cât v-aţi muncit să învăţaţi textul acesta? Eu vă recomandam altceva… Dar dacă l-aţi spus acum, l-aţi spus bine. Este şi asta o lecţie, o morală pentru toată lumea.

Este o similitudine extraordinară, domn părinte, dacă îl pui acum în zilele de astăzi, se potriveşte perfect. Cum spuneaţi de implicarea în lumea aceasta… dacă eu nu mă amestec şi nu mă duc în lume, cui dau eu dragostea mea? Pentru cine să-mi manifest mila, cum spuneţi dumneavoastră, că este cea mai pură dragoste, dacă n-am în jur oameni, să pot să dau şi la cel bun şi la cel rău, din ce pot eu să le dau bun.
Sunt oameni şi oameni…

Părinte, ziceaţi că am muncit mult să învăţ versurile astea şi că mi-aţi recomanda altceva. Ce mi-aţi recomanda?
Liniştea familiei să o asiguraţi. Pentru că maturitatea şi rădăcinile sunt înfipte aici, pe care să le întăriţi şi să le dezvoltaţi apoi în viaţă. Altceva, mai mult, nu se mai poate… dar, oricum, implicarea în viaţă, cum e zicala românească: fiecare după nasul lui, adică acolo unde socoteşte că poate să facă ceva, după puterile lui, că dacă se angajează să facă ceva mai mult decât poate, apoi lucrurile nu ies bine nici pentru el, nici pentru alţii. Pentru că întotdeauna, ascultarea asta de care vă spuneam, ascultarea de voia lui Dumnezeu, are mare importanţă. Eu nu am făcut nimic bun, nu am făcut ascultare de duhovnicul meu, Părintele Antim Găină… Ei bine, tot ce am luat după mine citire, m-a golit foarte mult şi m-a adus în stări într-adevăr de neascultător. În viaţă se face totul cu ascultare, cu binecuvântare. În viaţă e bine totdeauna să ai o acoperire, ascultarea, pentru că asta îţi dă şi curaj în ceea ce trebuie să faci şi te învaţă şi cum trebuie să faci. Aici este vorba de înţelepciunea lui Dumnezeu, adică rânduiala, ascultarea. Aici este vorba şi de instinctul omului care se pune în concordanţă cu ascultarea de voia lui Dumnezeu. Continue Reading »