Editorial


România – casa groazei Cazul Caracal și nevoia imperioasă a moralei creștine în societate, de Monahia Fotini


Odată cu descoperirea crimelor abominabile de la Caracal și martirizarea tinerei Alexandra, au ieșit la iveală o serie de adevăruri crunte și dureroase pentru români, pentru România. Adevăruri cunoscute de majoritatea românilor, dar catalogate oficial, conspirații fantasmagorice. Zilele acestea am auzit de pe buzele tuturor expresia că Statul român a fost ucis, că a fost învins de către Statul paralel infracțional, de către „Sistem”. Greșit! România este de multă vreme captivă acestui sistem în beciul groazei. Nu știu dacă s-a făcut vreo statistică asupra cazurilor de viol și de crimă în România, dar cu siguranță multe alte tinere au mai dispărut în situații asemănătoare cu cea a Alexandrei, fiind neputincioase în fața sistemului corupt și infracțional din România.

Odată cu uciderea Alexandrei, însă, România nu a fost învinsă, România s-a trezit! România a început să lupte prin sufletul curat al acestei tinere. Sângele ei nevinovat a strigat în urechile tuturor românilor surzi și impasibili la durerile acestei țări și românii s-au trezit. Alexandra a zdruncinat Sistemul. Depinde de noi, însă, dacă vrem să-l restructurăm, să ducem mai departe lupta și zbuciumul Alexandrei. Din păcate, nu am știut să fructificăm căderea comunismului. Indiferența noastră ne-a costat scump. Am ajuns un Stat bun de furat și de exploatat. Suntem țara nimănui, în care autoritățile colaborează cu infractorii, iar cetățenii ei devin victime sau colaboratori ai Sistemului. România însăși a devenit o casă a groazei. Românilor le este groază să trăiască în România și mulți iau calea exilului, în țări al căror sistem le oferă mai multă siguranță. Ce putem face, însă? E suficient oare să ieșim în stradă și să schimbăm un guvern cu altul? Nu ne-am săturat de când apelăm la această metodă ineficientă? Acest lucru se întâmplă de 30 de ani în România și noi încă nu am învățat că avem de-a face cu aceeași „Marie”, dar cu altă pălărie. Ca acțiunile și revoltele populare să nu aibă succes, Sistemul are grijă să ne conducă pe piste false, inducându-ne ideea mincinoasă că dacă vom schimba un partid cu altul, am rezolva problema. De la Revoluție încoace s-au perindat mulțime de partide rivale, iar rezultatul a fost același, fără rod: aceeași corupție, aceleași infracțiuni, prin care Hoțul strigă hoțul. Am bătut pasul pe loc, fiind captivii unei piste false și România nu a mai construit nimic, România s-a dărâmat pe ea însăși. S-a dărâmat și material, și spiritual. Dacă la Revoluție, sute de mii de oameni ieșeau în stradă cu mâinile ridicate la cer, intonând rugăciunea Tatăl nostru, acum ieșim în stradă strigând împotriva Bisericii și a lui Dumnezeu: „Vrem spitale, nu catedrale!”. Oare nu Dumnezeu a fost Cel ce nea izbăvit din lagărul comunist, acolo unde mii de români erau schingiuiți și uciși fără milă de un regim ateu? Sângele martirilor din temnițele comuniste s-a înălțat la tronul lui Dumnezeu și a cerut dreptate. Tot așa cum acum strigă sângele Alexandrei ca noi să fim izbăviți din alt lagăr, lagărul infracțional. Atunci românii s-au unit în rugăciune și Dumnezeu a fost cu noi. Acum Îl alungăm pe Dumnezeu din societate, distrugând bisericile, precum odinioară regimul comunist. Ce a realizat societatea românească fără Dumnezeu? Crimă și hoție! O societate fără morală, fără Dumnezeu, devine locaș prielnic hoților și infractorilor. S-a tot vorbit în presă de către specialiști în criminalistică despre psihologia criminalului, căruia îi este străin sentimentul de milă. Avem nevoie de milă și noi Îl alungăm pe Dumnezeu din cetate? Creștinismul este religia milei și a iubirii. O societate fără morală creștină este o societate a crimei, a instinctului și a moravurilor ușoare. O națiune fără Dumnezeu este o națiune lipsită de milă și de compasiune! Dacă oameni plătiți să ne asigure protecție nu au milă, în zadar defilăm cu instituții și uniforme de Poliție, S.R.I, S.T.S. etc. Un sentiment esențial nu au avut acești oameni, care au fost incompetenți în a o ajuta pe Alexandra – milă. Aceeași milă ce i-a lipsit și criminalului din Caracal. Consolidați sentimentul milei și al compasiunii față de semeni prin zidirea de biserici, prin participarea la ora de religie în școli, prin cateheză creștină! Povestiți-le mai des copiilor despre Dumnezeu și sfinții Lui și rugați-vă și iubiți-L pe Dumnezeu, izvorul milei și al dragostei! Este plină istoria Bisericii de pilde cu sfinți, precum Sf. Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, etc, care au izbăvit de la răpire tinere și le-au păzit nevătămate. Să luăm modelul sfinților și să începem cu Dumnezeu, consolidând națiunea pe principii morale și cuviincioase! Apoi, implicați-vă! Să începem să nu mai fim nepăsători față de cei ce suferă lângă noi. Să alertăm autoritățile, să ne unim în jurul celor ce singuri nu pot birui răul! Să căutăm să schimbăm metodologii, nu oameni. Să cerem autorităților măsuri și legi prin care să fim protejați, iar nu exploatați.
Să cerem măsuri concrete, nu să schimbăm pălării guvernanților. Lupta anticorupție a devenit din păcate o metodă de șantaj politic, unde sunt vânați doar cei ce îndrăznesc să intre în scena politică, dar în realitate corupția a ajuns la cote incomensurabile în sate, în comune, acolo unde nimănui nu-i pasă. Anticorupția este folosită doar în interes politic, iar nu spre folosul cetățeanului. Sunt localități întregi unde cetățeanul este batjocorit de oamenii legii, care nu mai au milă. Societatea de azi, degradată moral, are mai mult ca oricând nevoie de morala creștină.
Lăsați-L pe Dumnezeu în cetățile, în casele, în inimile voastre și nu vor mai fi alți Dincă sau colaboratori ai lui!
Alexandra nu a murit! Alexandra trăiește în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Dar dacă noi nu ne unim în jurul Alexandrei, înseamnă că Alexandra a murit degeaba! Continue Reading »



De trăitori ai dumnezeiescului Har duce lipsă lumea astăzi! Soluția Sfântului Paisie Velicikovski, de Monahia Fotini


Paisie de la Neamt„Părinte Paisie, înțelepte, acoperă și păzește sfintele și dumnezeieștile lăcașuri care te laudă, căci pe tine te au înaintestătător și de grijă purtător, și ne izbăvește de sfaturile celor vicleni și din toate măiestriile lor, arătând tuturor cum că și după moarte viezi și mântuiești pe toți cei ce te cheamă cu credință”. (Din slujba Vecerniei)

Ce gură cuvântătoare va putea să laude după cuviință pe marele luminător al creștinătății? Ce minte omenească va putea cuprinde lucrările sale cele îngerești, aduse în slujba lui Hristos Dumnezeu, Căruia s-a jertfit cu lepădare desăvârșită până la moarte? „Numai a soarelui raze i-ar izvodi tălmăcirea,/ Căci întru asemănare i-ai dobândit strălucirea[1]”. Lucrarea acestui sfânt este atât de mare și de semnificativă, mai ales pentru noi, românii, încât dacă am cunoaște-o îndeajuns, nu am înceta în a-l chema zilnic în rugăciunile noastre. Prin înțelepciunea și nevoințele sale a reușit nu numai să înflorească mănăstirea Neamțu, povățuind cu desăvârșită pricepere și blândețe peste o mie de călugări, ci a reînviat întreaga viață duhovnicească, care decăzuse cumplit, atât în Moldova cât și în Rusia, prin ucenicii care i-au urmat învățătura. Monahismul suferea în secolul al XVIII-lea o așa de mare vătămare duhovnicească, încât Sf. Paisie, după îndelungate căutări, nu a găsit niciun povățuitor la înălțime duhovnicească nici în Rusia, nici în Sfântul Munte, nici în România.

De origine rusă, născut în cetatea Poltava, dăruit de Dumnezeu cu minte înaltă și inimă largă, s-a făcut repede locaș al Preasfântului Duh, căci încă din copilărie se îndeletnicea cu dumnezeieștile Scripturi și sporind în știința lui Dumnezeu și nevoință, tânărul Petru, după cum îi era numele, creștea cu virtuțile într-un an „pe cât alții în zece”. De bună seamă că Dumnezeu avea cu el o lucrare aleasă, trecându-l nevătămat prin focul necredinței și rătăcirii vremurilor de atunci. Este perioada când duhul scolastic apusean pătrunsese cu putere și în școlile Kievului, iar această molimă susținută de protestantism a afectat și Biserica Ortodoxă, prin unele fețe iubitoare de slavă. Mintea curată a lui Petru nu a putut să primească deșertăciunea acestei învățături și recunoscându-i abaterea, părăsește școala Kievului și filosofiile cele deșarte. Continue Reading »



EDITORIAL Revista Atitudini Nr. 51, ÎN MIJLOCUL VÂLTORILOR de Mihai-Andrei Aldea


ÎN MIJLOCUL VÂLTORILOR
de Mihai-Andrei Aldea

Suntem în mijlocul vâltorilor. Trei milioane – trei milioane! – de Români au semnat pentru un referendum pe care „aleşii” Românilor îl amână la infinit. În schimb se face propaganda perversiunilor – sexuale, politice, sociale, psihice, religioase – pe toate canalele. Dacă îţi respecţi credinţa ca ortodox eşti persecutat făţiş: colegii de şcoală îşi bat joc de tine, colegii de muncă îşi bat joc de tine, Statul îţi încalcă drepturile în mod sistematic şi îşi bate joc de tine şi de religia ta, mass-media îşi bate joc de tine. Dacă ţii postul pentru că eşti creştin, eşti bătaie de joc. Cei care îl ţin pentru dietă sunt cool. Românii care se îmbracă naţional, fie şi doar cu o cămaşă tradiţională, sunt „extremişti”, „înapoiaţi” etc. Străinii care se îmbracă naţional, fie şi în pantaloni scurţi ori cu fustă, sunt cool, sunt adevărate exemple, îşi ţin „frumoasele tradiţii”, „îşi respectă cultura” etc. Lista discriminărilor şi persecuţiilor poate continua. Dar la ea trebuie să mai adăugăm o mulţime de alte probleme.
Încălcându-se legile tuturor ţărilor europene şi ale Uniunii Europene au fost invitaţi de conducerea Germaniei şi primiţi de amintitele ţări emigranţi din Africa – şi, în mai mică parte, din Asia – într-un număr de cca. 1.000.000 (un milion) de persoane. Aceşti imigranţi ilegali au fost declaraţi „refugiaţi din Siria”, cu toate că erau în imensa majoritate din Africa şi, evident, nu refugiaţi. În imensa majoritate erau bărbaţi tineri, voinici şi foarte bine organizaţi, care ştiau exact unde au fost chemaţi şi trebuie să ajungă. Violurile şi teroarea provocate la Koln de Anul Nou constituie doar o mică parte din efectul produs; ar fi de bun-simţ să adăugăm aici actele teroriste în care au fost implicaţi unii dintre ei, nenumăratele infracţiuni pe care le-au făcut şi le fac, şi care sunt sistematic trecute sub tăcere de autorităţi. Iar conducerea Germaniei, într-o manieră ce aminteşte de purtarea lui Hitler, încearcă, ilegal, să impună altor ţări să primească, de asemenea, imigranţi intraţi ilegal în Europa.
Dictatura corupţiei şi incompetenţei din România a devenit, de câţiva ani, o slugărnicie deschisă faţă de Înalta Poartă de la Berlin. Ca momeală pentru distragerea de la distrugerea sistematică a României se practică permanenta demonizare a Bisericii şi provocarea unor scandaluri ce includ încălcarea drepturilor omului şi altor drepturi cetăţeneşti fundamentale. Un exemplu simplu este demenţa de a declara vaccinarea impusă de Stat drept obligatorie, în situaţia în care Statul este dominat de infractori condamnaţi ori în curs de condamnare şi complici ai acestora. Este evident că nu se poate avea încredere în escrocii care au orchestrat şarlatanii ca „gripa aviară” sau „gripa porcină”, care sunt în spatele mizeriei din spitale şi vinovaţi pentru izgonirea cadrelor medicale din România. Iar a-ţi da copiii pe mâna lor înseamnă nu doar „încredere”, ci „încredere absolută”. Obligaţia fundamentală a informării pe înţelesul pacienţilor pentru orice tratament medical face deosebirea între o ţară liberă şi practicile stalinist-hitleriste ale impunerii tratamentelor medicale şi experimentelor medicale obligatorii. Încălcarea acestei obligaţii de către o lume a corupţiei şi prostiei şmechere, cum este lumea politică românească, este în chip limpede un abuz total, care ar trebui să adune cetăţenii împotriva sistemului mizerabil. Totuşi intervine iscusinţa propagandei mass-media, care foloseşte cazurile de extremism anti-vaccin spre a acoperi nevoia firească a consimţământului informat şi nebunia încredinţării puterii totale asupra copiilor unui Stat nebun. Ca urmare, foarte mulţi dintre cetăţeni pur şi simplu nu realizează că este o luptă a libertăţii personale împotriva unei dictaturi totale, care poate hotărî de acum înainte tratamentele medicale pe care trebuie să le suporte un cetăţean; chiar dacă este vorba despre o amputare, de pildă.
Continue Reading »



Editorial: Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu!


Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu!

de Monahia Fotini

Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu!În plin scandal politic, în care societatea românească este divizată în două, susținători ai unui partid sau altul, (din păcate prea puțini sunt cei care gândesc obiectiv și care nu se limitează la a vedea doar umbrele ideilor reflectate pe peretele scenei politice), în plină furie a străzii împotriva unui sistem corupt (dar cine corupe de fapt?), manipulatorii de serviciu au identificat vinovatul: Părintele Justin Pârvu și naționalismul!

Digi 24, una dintre televiziunile prin care s-au promovat intens ura, mânia, furia, revolta în stradă, folosind chiar sloganul mediatic: Ro-mânia!, a realizat un reportaj video în care este stigmatizat din nou naționalismul (bineînțeles că nu extremist, dar așa sunt învățați absolvenții de științe politice, conform noii ideologii neo-marxiste) și unul din promotorii influenți din ultimul deceniu, nimeni altul decât Părintele Justin, precum și curentul naționalist de la mănăstirea Petru Vodă, stigmatizați bineînțeles sub eticheta de „legionarism”, că deh… ce poate fi mai rău, mai plin de fanatism și de extremism pe fața pământului astăzi?!… Dar să vedem de ce acest linșaj taman acum?

Să ne lămurim din capul locului însă: a protesta, a ieși în stradă nu este ceva rău în sine. De foarte multe ori această atitudine a poporului a fost și este necesară, pentru stoparea dictaturii, abuzului, totalitarismului. Știm cu toții că România e furată, că este trădată, că este vândută de către niște guvernanți ce nu au inimă pentru români și pentru România, ci eventual au inimă, vorba Părintelui Justin Pârvu, din material plastic. Furată de către ce fel de guvernanți, dacă nu de către guvernanți români, aleși prin, vorba aceea, vot democratic și liber? Însă tot vorba Părintelui Justin: „democrația este doar la vârf, sus; pentru masele prostite însă voinţa poporului se clădeşte pe falsul acesta de la o alegere la alta, că îţi dă doar impresia că eşti alegător liber”. Alții s-au complăcut în ideea că mai bine votăm răul cel mai mic. În acest sens, cu simț pătrunzător observă Părintele Mihai Andrei Aldea pe facebook: „Deosebirea între un mare lider PSD şi un mare lider PNL:

– Ion Iliescu, mare lider PSD, îl decorează pe managerul general al Firmei austriece Schweighofer, campioană la defrişări în România, pe care a sprijinit-o repetat;

– Klaus Iohannis, mare lider PNL, este decorat de austrieci pentru susţinerea intereselor lor şi sprijină repetat Firma austriacă Schweighofer, campioană la defrişări în România”.

Dar cineva din spatele ideilor ce proiectează forme pe peretele scenei politice, nu vrea ca noi să aflăm cine manevrează de fapt lucrurile și de aceea ni se introduc pe scenă, în general prin canalele de manipulare media, potențiali dușmani ai poporului, hoți și ei, dar cu mult mai mici decât cei din spatele lor. Este mult mai ușor să găsești un vinovat și să scoți oamenii în stradă, pentru a le satisface psihologic nemulțumirile adunate, și de nedorit ca oamenii să realizeze cine este sistemul din umbră care manevrează de fapt.

Astfel, nu se vrea să observăm că suntem de fapt o colonie, ocupată de străinii pe care îi îmbrățișăm respectuos (bineînțeles doar cu acordul trădătorilor din Parlamentul României). Din teama de a nu renaște cu adevărat în România un curent autentic patriot, ni se spune de fapt la Digi 24 că mănăstirea Petru Vodă și Părintele Justin renasc un naționalism fanatic, prin care se duce o campanie de defăimare și de ură împotriva străinilor. Părintele Justin nu a urât străinii. Părintele Justin nu a urât pe nimeni, dimpotrivă: a putut să salveze de la moarte cu prețul propriei sale vieți unul din torționarii săi din Mina de la Baie Sprie. Părintele Justin era și este iubit atât de români, cât și de străini. Dar a iubi străinul nu înseamnă că trebuie să-i vindem țara, și să o vindem pe nimic. Dimpotrivă, Părintele Justin obișnuia să ofere ca pildă Statele europene care nu și-au îndoit genunchii și au știut să conviețuiască pașnic și demn cu toate celelalte popoare.

Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu

Ceea ce nu înțeleg guvernanții noștri este că putem să ne iubim străinii și fără să le devenim slugi.

Câți ani de temniță și de sacrificiu au adus acești jurnaliști neamului românesc ca să să-și permită să îl defăimeze pe Părintele Justin? Părintele Justin Pârvu a suferit 16 ani de temniță comunistă pentru a dezrobi țara de totalitarism și de toți cei care au asuprit, într-un fel sau altul, neamul românesc, iar respectivii jurnaliști în mod rușinos îl acuză pe Părintele Justin tocmai de totalitarism. Oare au iubit ei o clipă acest neam măcar în mică parte așa cum a făcut-o Părintele Justin? Oare au vărsat ei măcar câteva lacrimi pentru România, așa cum făcea Părintele Justin neîncetat, atât înlănțuit în chinurile temniței cât și în legăturile dragostei pentru milioanele de oameni care i-au călcat pragul și au primit ajutor în suferințele lor? Părintele Justin a iubit omul, a iubit românul, nu pentru un job mai bun, nu pentru o leafă mai mare, l-a iubit cu adevărat, dezinteresat, doar pentru Dumnezeu. Părintele Justin a rămas și va rămâne în conștiința românilor un stindard al dreptății, un erou al neamului, pe care l-a iubit cu prețul vieții sale, un sfânt. Este rușinos într-un Stat de drept să ne defăimăm proprii martiri, proprii eroi, pe martirii temnițelor comuniste, care au suferit chinuri inimaginabile doar pentru ca tinerii de azi să aibă o Românie liberă și frumoasă, doar pentru că ei nu au putut trăda pe Dumnezeu și neamul lor. Acestor denigratori ai Părintelui Justin, nu le pot răspunde decât: Jos mâinile de pe Părintele Justin Pârvu! Doresc tinerilor de azi să învețe din eroismul și patriotismul Părintelui Justin, ca să poată avea o Românie mai bună!

Editorial preluat din nr. 48 al Revistei ATITUDINI



Da, Părintele Justin a avut dreptate! România astăzi s-a îmbrăcat din nou în zeghe. Un Editorial de Monahia Fotini


Coperta ATITUDINI 40Editorialul din Nr 40 al Revistei ATITUDINI:

Da, Părintele Justin a avut dreptate! România astăzi s-a îmbrăcat din nou în zeghe
de Monahia Fotini

„12 luni de libertate și vine urgie!”. Îmi aduc și acum cu emoție aminte de ultimele cuvinte ale Părintelui Justin înainte de a-și da sufletul în mâna Domnului. Cu toții ne-am întrebat atunci ce a vrut să spună Părintele și la ce se referea, dar durerea pierderii sale pentru noi era atât de mare încât nici nu ne mai interesa de libertate și urgie. Ce urgie putea fi pentru noi mai mare decât pierderea lui? Părintele însă vedea mai departe pericolul ce ne va întâmpina. Unii au zis că se referea la conflictul din Ucraina și începutul unui nou război devastator, alții la actele biometrice. De fapt, cred eu, era altceva. Profeția Părintelui Justin s-a împlinit acum, de fapt ea era împlinită de anul trecut, dar nu ne-am dat seama. Putem spune astăzi că România nu mai este liberă. Dacă știam deja că România era supusă economic și militar marilor puteri ale lumii, care i-au supt aurul, petrolul și toate bogățiile ei, azi aflăm că duhul României, România spirituală și culturală este întemnițată și ferecată cu lacăte gigantice, prin impunerea acestei legi abuzive, așa-zis antilegionară, promulgată de președintele Iohannis, împotriva culturii și martirajului neamului românesc. Da, Părintele Justin a avut dreptate! România astăzi s-a îmbrăcat din nou în zeghe și în zeghe ne vom îmbrăca toți cei care de azi înainte vom avea curajul să ne mărturisim neamul și adevărata lui istorie și cultură. Cu adevărat… și-au luat România înapoi: ne-am întors la 1948. Ei, de sus, și-au luat-o înapoi, iar noi, de jos, ne-am pierdut-o. Suita întreagă de mucenici, mărturisitori ai lui Hristos din temnițele comuniste, geniile culturii românești, personalități istorice, savanți și filosofi, care au luptat cu prețul vieții lor împotriva dictaturii carliste, dar mai ales comuniste, este astăzi din nou cenzurată și condamnată. Deoarece, conform noii legi promulgate, nu vei mai putea vorbi apreciativ despre cei care au colaborat sau simpatizat cu Mișcarea Legionară, fie că este vorba de Țuțea, Eliade, Noica, Vulcănescu, pr. Arsenie Boca, pr. Calciu Dumitreasa sau arhim. Justin Pârvu. Este incriminată astfel toată generația tinerilor care nu au tăcut și nu s-au supus comunismului în România. Oare de ce? Ca să fie o lecție de tăcere? Ne învață cumva guvernanții de azi că e mai bine să tăcem și să ne vedem de treabă? Continue Reading »



SINAXAR 16 IUNIE: PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU. Un Editorial de Sergiu Ciocârlan


Coperta I A39In avanpremiera, Editorialul din Nr 39 al Revistei ATITUDINI:

Cuviosul Părinte Justin – lumina veacului nostru întunecat,
dulcea chemare a inimilor noastre întru Hristos
de Sergiu Ciocârlan
Nu doresc a începe acest cuvânt fără a aminti de nevrednicia cu care stau înaintea celui despre care scriu, un om ce a lăsat chipurile deșarte ale vieții și s-a arătat mărturisitor al Domnului și mult pătimitor, răbdând chinuri, frig și foame ca un viteaz de altădată. Văzând calea ce e de urmat, căci Părintele cu viața sa ne-a arătat calea, primesc gândul că din puținătatea faptelor mele nu au cum să se nască pașii mei pe această cale, iar aceasta mă întristează. Dar și bucuria este deplină! Cum viețuiesc acestea două și cum se împacă ele înlăuntrul meu, pentru mine este minunat, pentru că apropiindu-mă de Cuviosul mă văd cum însumi sunt, dar fără a deznădăjdui, simt bucuria care nu este o trecătoare stare, ci dulcea chemare a inimii mele întru Hristos. Și iarăși mă uit înlăuntru și văd cât de nepregătit sunt a spune un cuvânt care să nu moleșească duhul cu omenești și pieritoare cugetări, și tocmai de aceea mă rog Cuviosului Părinte să-mi dea mie a scrie spre a mișca inimile spre tot lucrul bun și desăvârșit.
Apropierea mea de Cuviosul s-a făcut în chip neasemănat, fiindcă deși nu am înțeles de la bun început ceea ce mi se dăruia, am descoperit mai târziu că văzându-l și auzindu-l nu a rămas fără urmare în viața mea. În mare măsură, ceea ce mi s-a întâmplat mie e o orbire adâncă, ce se poate mai ușor tălmăci ca diferență de nivel sau ca prăpastie. Abia cu timpul mi s-a dat mie a pricepe că acest om trăia în Duhul Sfânt. Dar – ceea ce vreau să spun fără metafore – este că întâlnirea noastră continuă și astăzi, iar aici e o realitate pe care nu mi-o pot explica până la capăt, fiindcă însăși această realitate nu poate fi cuprinsă de minte omenească.
Aparent, întâlnirea cu el nu s-a arătat zdrobitoare. Pentru mine a fost suficient să-l văd. Eu nu m-am dus în chilie să-l întreb ceva sau să-i spun ceva. Pur și simplu am vrut să-l văd. Copiii cu care eram au luat binecuvântare și apoi am plecat. „Bătrânul este un Sfânt?”, m-a întrebat unul dintre copii. I-am confirmat, iar el a fost mulțumit, fiindcă a văzut cu ochii lui de copil încredințarea pe care o primisem în inima mea. Ulterior, am înțeles că Părintele Justin nu vorbea mult, nu era al său a înnoda cuvintele într-un discurs, dar vindeca prin prezența sa. Așa am simțit și eu, că este de ajuns ca eu să fiu acolo unde se află el ca să cuprind o parte din cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Doamne, bine este nouă să fim aici”(Mt. 17, 4), deoarece cu adevărat Cuviosul mult L-a iubit pe Domnul, iar Domnul întru el Se odihnea. Continue Reading »