articole


Ce își dorea micuța Teodora de Crăciun. Pagini de Jurnal


12 noiembrie 2017

Sunt la perfuzie, dar nu pot începe tratamentul pentru că am o infecție în sânge. Off, nu știu dacă mai prind Crăciunul acasă…

Când văd un om amărât, mi se rupe sufletul și mă gândesc că atunci când voi fi mare, voi putea ajuta și eu cu un bănuț sau cu alimente. Vreau să ajut copiii orfani sau pe cei de pe stradă. Mereu mă rog să mă ajute Dumnezeu să nu uit când voi fi mare de gândurile astea.

De Crăciun, să iau copii la mine, să îi spăl, să îi îmbrac, să îi hrănesc și să le fac cadouri. Aceste gânduri mă umplu de fericire. Ajută-mă, Doamne, să fac ce mi-am propus! Vreau să ajut lumea.

De Crăciun, îmi doresc să fiu acasă alături de familia mea.

(Fragment din Jurnalul Teodorei)



Părintele Crăciun Opre: Cuvinte de bucurie duhovnicească!


Despre viaţa duhovnicească

Părintele D. Stăniloae când vorbeşte în Dogmatica lui despre îngeri, spune că şi ei, în apropiere de Dumnezeu, ajung până la un anumit stadiu şi după aceea sunt tot mai smeriţi. În sensul acesta este şi afirmaţia Sf. Arhanghel Mihail: „Luaţi aminte cum stăm!”, adică toată starea în care ne aflăm este datorită harului lui Dumnezeu, care menţine starea aceasta. El mă ridică, El mă coboară. Ce am este din darul Lui. Sf. Ap. Pavel zice şi el: „Cu ce te poţi lăuda? Nu toate le-ai primit?”

M-aş bucura dacă ne-am înţelege chemarea de la Hristos. Azi satana luptă să introducă peste tot duhul lumii şi de lăcomie şi de ură şi de pizmă, de dărâmarea familiei şi a fecioriei prin desfrâu. E important dacă răzbim să înfrângem şi gândurile ispitirii care vin şi să nu fim sminteală nimănui.

Rugăciunea trebuie făcută cu atenţie, că de multe ori are grijă satana să-mi declare război, din clipa în care încep să mă rog. El sună din trompetă ca să mă sperie: Ia, culcă-te. Mai este război? Şi atunci, nu te culci! Cu trezvie îţi ţii rugăciunea. El are tot interesul pentru că e duh, să intre la mine în căpăţână. La toate gândurile trebuie să zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, ai milă de mine păcătosul!” pentru că la numele lui Iisus nu poate mişca.

Astăzi, războiul acesta împotriva Mântuitorului, a tuturor celor care-L mărturisesc prin strădania de a-şi ordona viaţa după voia lui Dumnezeu, este deosebit de aprig. De aceea pare-mi-se pentru preoţimea de astăzi şi pentru toţi creştinii, chemarea cea mai deosebită este să ne cunoaştem pe noi înşine, misiunea la care ne cheamă Mântuitorul Care spune Sf. Apostoli după Învierea Sa din morţi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit Eu pe voi”. Se cuvine preoţilor în mod deosebit să trăiască această conştiinţă a acestei chemări şi a acestei trimiteri. Conştiinţa acestei lucrări deosebite se cuvine să o aibă preoţimea de astăzi.

Pe măsură ce vom avea curajul acesta al mărturisirii, în legea dragostei lui Hristos, în măsura în care facem asta, ne înţelepţim. Dumnezeu are grijă de noi. Cu ajutorul Lui doar reuşim să ne modelăm sufletul. Vai de noi, că noi vom fi judecaţi după legea iubirii, a iubirii milostive! Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă. Dă de mâncare la sărac şi la străin, adăposteşte pe drumeţ, caută-l pe cel din temniţă, încurajează-l, dar şi pe cel beteag din spital, şi pe cel de acasă. Spune tuturor legea lui Dumnezeu, ca nu cumva să rătăcească. Evanghelia te va învăţa toate.

Despre preoţie şi căsătorie

Părintele Ilarion Felea are teza de doctorat Pocăinţa şi se plânge el însuşi, cu toată importanţa deosebită pe care o are duhovnicul, până la ora aceasta, zicea, în teologie nu se face o deosebită creştere şi formare a duhovnicilor, de aceea datori sunteţi să cereţi ierarhiei noastre superioare, să fie preocupată în mod deosebit de formarea acestora, de care aveţi absolută nevoie, şi avem, şi eu, că şi preoţii ne spovedim. Trebuie să-mi păstrez permanent conştiinţa rostului la care ne-a chemat Dumnezeu: trebuie să-mi cunosc neputinţele, şi una este să mă judec eu, că omul este subiectiv şi alta este să-mi cântărească altcineva faptele şi sentimentele mele şi să mă îndrume, ca să urmez lui Hristos, iar Hristos ne îmbie să-L urmăm.

Astăzi unii dintre preoţi îşi permit să se recăsătorească. Să cunoască ierarhia noastră, care îngăduie acest lucru, că este un lucru grav.  Cei ce sunt recăsătoriţi, şi cei ce sunt căsătoriţi, episcopul este dator să verifice că într-adevăr, candidata la căsătoria candidatului la preoţie, este într-adevăr fecioară.

Şi nici beţia să nu o considerăm vrednică de a fi iertată cu una cu două pentru că satana prin duhul beţiei determină înşelările noastre în păcate care nu pot fi iertate pe pământ decât extrem de greu. Să combatem păcatele din noi înşine, să ne cunoaştem nevrednicia. Să ne judecăm pe noi înşine în ce măsură putem îndrăzni să intrăm în altar fără deosebită smerenie, pentru adâncă şi sinceră rugăciune pentru păcatele noastre personale întâi şi pentru ale întregului popor. Continue Reading »



SINAXAR 25 DECEMBRIE: ARHIM. GHERASIM ISCU DE LA TISMANA – STAREȚUL MARTIR ȘI APOLOGET AL IUBIRII CREȘTINE


Motto: Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui”…

PREAMBUL BIOGRAFIC. PRIMII PAȘI PE SCARA MARILOR RENUNȚĂRI

„Când ne urâm pe noi înșine pentru răul care trăiește în noi, atunci ni se deschid nețărmuritele zări ale iubirii lui Hristos care în limitele ființării noastre pământești mistuie în noi tot ce îi este străin și totodată ne umple de energia unei alte ființări, de negândit până atunci. Fără o astfel de experiență nimeni dintre oameni nu poate să înțeleagă poruncile aparent paradoxale ale Evangheliei: «Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi» (Mt. 5:44)”[1]. Părintele Gherasim Iscu, desăvârșit împlinitor al poruncii hristice de a ne iubi vrăjmașii, a agonisit în adâncurile sufletului său focul mistuitor al iubirii dumnezeiești pășind pe calea răstignitoare a suferinței fără să se poticnească de sălbatica împotrivire a puterilor întunecoase, astfel încât prezența lui Dumnezeu i s-a întipărit în chip neșters pe trupul vieții, «nu în lespezi de piatră, ci în lespezile de carne ale inimii» (2 Cor. 3:3).

Fiul lui Grigore și al Elenei Iscu, Părintele Gherasim (pe numele de botez Grigore) s-a născut la data de 21 ianuarie 1912, într-o familie înstărită de țărani credincioși, pe plaiurile băcăuane ale comunei Poduri, unde va absolvi școala primară cu 10 pe linie, potrivit mărturiei nepotului său Ion Iscu, care vorbește despre dotarea intelectuală de excepție a părintelui Gherasim, precum și despre conștiinciozitatea lui la învățătură: „Am găsit în podul casei lucrări și teze de-ale sfinției sale. M-a surprins că niciuna nu era corectată cu roșu. Ale mele toate aveau corecturi și tata întotdeauna îmi arăta lucrările lui. Am întâlnit un coleg de-al lui care mi-a spus că avea calități intelectuale deosebite – nu numai că era primul din clasă, dar diferența dintre el și restul clasei era foarte mare”.

Crescut în lumina tradiției creștine, Grigore de la o vârstă foarte fragedă pășește pe calea strâmtă și aspră a renunțărilor vieții, intrând ca frate la Mănăstirea Bogdana în anul 1924. Râvna constantă pentru studiu și pentru cunoașterea teologică îl ajută să urmeze cursurile Seminarului monahal din cadrul Mănăstirii Neamț între anii 1925-1928. Reînființat la 15 octombrie 1925 prin implicarea activă a unor personalități marcante ale timpului care vor trece prin experiența cenușie a temnițelor ateiste: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Arhim. Iuliu Scriban, Seminarul de la Neamț va fi desființat în anul 1928, motiv pentru care tânărul Grigore este nevoit să-și continue studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, apoi la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, pe care îl absolvă ca șef de promoție în anul 1935. Însuflețit de năzuința de a dobândi o pregătire teologică temeinică, se înscrie la Facultatea de Teologie pe care o va termina abia în anul 1942 din cauza posibilităților financiare precare de care dispune. Continue Reading »



Starețul și isihastul Efrem din Arizona, lucrătorul Rugăciunii inimii, a trecut la Mirele inimii Sale, Domnul Iisus Hristos!


Astăzi dimineață, în jurul orei 7.00, după o boală anevoioasă și tăinuită, a trecut la Domnul mult iubitul stareț Efrem din Arizona, ucenic direct al marelui isihast Gheron Iosif. Pe lângă faptul că a moștenit darul rugăciunii de la Părintele său Gheron Iosif, Starețul Efrem a lucrat concomitent și virtuțile vieții filantropice misionare, întemeind în America peste 20 de schituri și mănăstiri, creând un adevărat curent mistic isihast și profund misionar creștin-ortodox. Astfel că Domnul a rodit parcă și mai mult în ucenic decât în povățuitorul Său, îmbrăcându-l pe acesta în multe alte daruri dumnezeiești: rugăciunea, arta cuvântului, fiind un predicator iscusit, prin care convertea cu undița harului multe suflete rătăcite, arta povățuirii, fiind îndrumător duhovnicesc al multor ucenici din toate lumea și multe daruri duhovnicești de care se fac părtași cuvioșii Părinți.

Iată că în anul în care Gheron Iosif este propus pentru canonizare, ucenicul iubit al acestuia, Staretul Efrem, părăsește această viață pământească la vârsta de 92 de ani, mergând alături de Starețul său sfânt, la Părintele Luminilor, în împărăția Celui Nepătruns!

Veșnică să-i fie pomenirea și să avem parte de rugăciunile marelui misionar isihast, Gheronda Efrem!



Părintele Justin Pârvu: La mulți ani, România! La mulți ani, români și La mai multă unitate!


Ce doresc eu neamului nostru? Îi doresc un singur lucru. Și mai important decât orice. Îi doresc să fie un popor mai legat unul de altul. Pentru că unitatea aceasta a noastră ne-a menținut din primele începuturi ale existenței noastre. Începând de la Bogdan, întemeietorul Moldovei noastre, prin toți domnitorii, familiile Mușatinilor, familiile strămoșilor noștri, un Matei Basarab, un Vasile Lupu, un Ștefan cel Sfânt și Mare – toți au propovăduit această unitate în Iisus Hristos. Și numai așa au biruit. Ei bine, în veacul aceasta a venit satana cu foarte multă sămânță și a aruncat-o în grâul acesta al nostru ortodox. A semănat neghină zi și noapte, încât a ajuns până la ultima suflare a românului nostru, să nu se mai înțeleagă unul cu altul, să nu se mai asculte, să nu se mai unească. Și de aceea noi, ca neam, vom mai exista doar prin această revenire a unității noastre.

Să ne rugăm și să ne unim în forță. Să formăm, în sfârșit, un element românesc, să dăm o nuanță cât mai potrivită cu nevoile și cu vremea cu care ne confruntăm. Poporul acesta este foarte neîncrezător la ora actuală. Nu mai crede nimic. Un ziar dacă-l iei să-l frunzărești, te uiți doar la concluzii și (înțelegi) ce vrea să spună. Vezi câte 2, 3 coloane acolo și te uiți doar la 2, 3 rânduri de la urmă și cu asta ai citit ziarul. Ei bine, așa s-a plictisit și omul acesta de tot ceea ce i s-a spus până în prezent. De abia după 50 de ani dacă mai apar încă vreo două, trei generații pentru echilibrare, pentru înțelegerea lucrurilor, ca după aceea să poți zice: „Măi, cam ajungem la o răscruce! Unde o fi drumul acesta pe care mergem noi: înspre Rarău sau la Vatra Dornei? Unde duce?”. Atunci va veni ziua să spunem: „Uite, ia-o pe aici că într-acolo merge la Crucea și ajunge la Rarău”.

Să știți că Dumnezeu dă înțelepciune poporului, dă înțelepciune omului, dă înțelepciune să poată să iasă din prăpastie. Și de aceea trebuie să formăm această unitate, de armonie, de înțelegere. Să vorbim același grai, să vorbim aceeași limbă, să credem în același Dumnezeu, să fim cu fața înspre un singur altar și atunci noi putem să deschidem o cale. Ca întotdeauna, nu e ușoară calea aceasta! Sigur, n-ai să ai o dată 7000 de oameni, n-ai să ai 5 milioane, dar câte puțin așa, să știți că se formează o forță din ce în ce mai puternică, datorită rugăciunilor pe care le faci tu, ca inițiator al lucrurilor și ca popor. Altfel nu se poate face. Trebuie să apari în fața omului altul decât a avut el pân-acum. Eu m-am convins, să știți, că foarte multe lucruri se pot face cu poporul ăsta. Este excepțional de frumos, să stai în mijlocul lui! N-ai de făcut nimic altceva decât să împărtășești mizeria, greutățile și suferințele cu el. Lui nu-i trebuie altceva mai mult decât asta și atunci te crede.

(Fragmente preluate din revista Atitudini)



România, născută prin Hristos, sălaș al lui Hristos! Poezie de Ioasaf Popa, dedicată Pr. Justin Pârvu


HRISTOS DIN CINCIZECIME, SE NAŞTE LA ROMÂNI

de Ioasaf Popa, poezie dedicată Pr. Justin Pârvu

Venind „Crăciun”, Iisuse, la neamul stră-român,

dintr-însul plăsmuit-ai o nouă creatură,

Când sfân’ Andrei – Apostol, din Cincizecime, – a pus

în inimile noastre credinţa cea-întru Tine.

 

 

Născutu-Te-ai de-atunci în neam şi-n noi mereu,

crescut de sfinţii preoţi prin har, prin grai şi fapte;

şi fost-a firea noastră ne-nfrântă de barbari,

că-n noi Ţi-era, Hristoase, statura Ta deplină.

 

De-aproape dou’ milenii, aici sălaş avem,

că n-ai lăsat duşmani, credinţa, să ne-o surpe,

n-am pângărit nici viaţa cu mlaştini de păcat,

ci rugi Ţi-am dat şi trude să fim creştini şi-n fapte.

 

Acum când suflă-n lume furtuni de făr’delegi

şi draci, în chip de îngeri, vor firea să ne strice,

să faci activă-n preoţi şi-n noi, românii toţi,

ca-ntru strămoşi, credinţa şi „lupta pân’ la sânge”.

 

Din desfrânate laturi cu dogme şi drăceşti,

purces-au mulţi să nască – se zice – „eră nouă”

în miez cu antihristul, sub sceptrul dictator,

silind să i se-nchine creştini şi lumea toată.

 

 

Iisuse, fă minunea, cum Însuţi ştii şi poţi:

să pierzi Irozii care voiesc să Te ucidă,

să fim păscuţi de Tine, divine Prunc-Păstor,

sub har şi dăscălirea de sfinţi păstori ca Tine.

 

„Crăciun fericit” şi „La mulţi Ani” 1996.

Un nins de ani monah, coleg de la Cernica

Arhim. Dr. Ioasaf Popa