articole


Doamna Aspazia Otel Petrescu s-a mutat la Domnul! Interviu din octombrie 2017: În închisoare, asta am înțeles că nu poți să urci pe Tabor pe alt drum ocolit, decât urcând Golgota.


 Inmormantarea va avea loc joi, ora 11, Roman, cimitir Eternitatea, biserica Schimbării la Față.

Aspazia Oțel PetrescuDe vorbă cu doamna Aspazia Oțel Petrescu

 Interviu preluat din Revista Atitudini, Nr. 53

Credință și știință

După părerea mea modernizarea în Biserică înseamnă blasfemie, nu numai cădere în păcat, pentru că Dumnezeu când s-a prezentat: «Eu sunt Cel ce sunt», a spus: «Eu sunt aici, acum, oricând și oriunde». Ce este aceea modernizare? Îl modernizăm pe Dumnezeu veșnic? Dar El este tot timpul același, egal cu Sine: Veșnicia. El nu cunoaște trecut, El nu cunoaște viitor, nu este decât prezentul permanent. Deci e clar, o rătăcire. Adică ce faci prin modernizare? Aduci veșnicia la linia vremelnică. Față de ce o aliniezi? Față de știință. Dar știința cu cât este în urma rațiunii în sine!… Pentru că nu există invenție. Dacă noi credem în Dumnezeu, nu credem în invenție. Totul a fost din capul locului gândit și creat desăvârșit din capul locului de Dumnezeu. Așa că ce mai poate inventa omul, după ce a creat bunul Dumnezeu toate? „A zis și s-a făcut”. Ce mai zice omul, ce mai face omul? E absurd să te gândești la lucrul acesta. Deci nu există „agiornamento”, nu există aliniere decât dacă gândești așa că aliniezi veșnicia la vremelnic, vorba PS Iustinian Chira: „Asta este o prostie mai mare decât toate secolele”. Eu cred că va veni cernerea, că ne așteaptă marea cernere. Noi știm ce înseamnă asta. Au fost repetate cerneri. Cea mai apropiată de noi este glaciațiunea despre care noi nu avem decât vagi știri. A fost înainte o civilizație care toată a fost cernută. Deci, Dumnezeu n-a cruțat nimic, n-a păstrat nimic, a topit tot într-o catastrofă naturală imensă: glaciațiunea. Pe urmă, știm că a fost potopul care a fost o cernere parțială, numai pentru o parte din pământ, dar a fost totală și a fost salvat doar acel unu, cum s-a spus mai târziu la Sodoma și Gomora, altă cernere. Atunci a fost precizarea că Dumnezeu intervine cu cernerea doar atunci când rămâne un singur drept. Pe acela îl scoate, așa cum a fost scos Noe cu barca lui, așa cum a fost scos Lot cu familia lui, pe acela îl scoate și restul șterge de pe fața pământului, piere pur și simplu tot neamul care s-a vândut satanei și pentru care nu există întoarcere. Și mai știm și de un „agiornamento” din timpurile noastre care a fost un avertisment pentru un singur popor: Hiroshima și Nagasaki, avertisment pentru cruzimea japonezilor care era de neimaginat. Deci ne așteaptă o cernere care zic eu că nu va fi decât al treilea război mondial.

 

Aspazia Oțel PetrescuÎntrebându-l pe părintele Justin dacă al treilea război mondial va fi doar cibernetic, a spus că nu va fi doar așa și că el va fi cu sânge și cu arme.

Și părintele Cleopa spunea că ultimul va fi potopul de foc, că prima cernere pe teritoriul mai mare a fost potopul cu apă și al doilea va fi potopul de foc. Mai spunea părintele Cleopa că el va fi către sfârșitul războiului. Războiul va fi foarte scurt, nu va mai dura ani de zile. Prima fază va fi războiul biologic, deci boli trimise și microbi care sunt deja pregătiți în laboratoare. Toate bacteriile acestea care apar fără nume și pe care oamenii abia acum le studiază, le cataloghează, toate acestea sunt crescute, sunt hrănite pentru un război de asemenea natură, dar vor trebui să-l suspende. De ce le-a convenit un război biologic? Pentru că el omoară viața, dar păstrează materia, nu distruge. Deci toate avuțiile, averile rămân neclintite. Ei le șterg cu anticorpul pe care l-au pregătit pentru ai lor, dar au văzut că curenții care ascultă de porunca Domnului întorc valurile către cei care le-au emis. Deci n-au niciun folos practic. Dimpotrivă își consumă rezervele lor și dacă vine altcineva cu un val de acesta nu mai au cu ce se apăra, că le-au consumat pentru propriile lor infecții: aceasta e lucrarea Domnului. Și atunci cel care va fi amenințat de perspectiva pierderii războiului – că sunt 10 State care au depozite de armament atomic imense – unul singur din aceste State poate în câteva minute să distrugă universul întreg. Atâta energie negativă a acumulat! Acela va arunca o bombă de avertisment, dar ea își va greși traiectoria. Părintele Cleopa spunea: „Nu va greși traiectoria, va fi îndrumată de îngerii nimicitori acolo unde trebuie, nu acolo unde a fost trimisă. Și tot pământul va fi încins de o mare de flăcări pentru că deviată fiind, va declanșa reacția în lanț de care se tem toți. Tot părintele Cleopa spunea că există suprafețe mari de pământ sfânt care nu poate fi contaminat de energie negativă pentru că electricitatea, magnetismul, forța atomică, toate acestea sunt energii negative, distructive pe care Dumnezeu nu le-a creat El. Sunt create de om, deci nu sunt creație divină. Sunt copii ale satanei, după miracolele descifrate, descoperite, furate, pur și simplu. Ele vor pieri fiindcă sunt bazate pe neadevăr și Maica Domnului confirmă lucrul acesta în mai multe din vedeniile ei. Spune, de pildă, că atunci când va fi noaptea cea lungă, nimic din ce este cibernetic nu va funcționa. Dumnezeu va stinge și luminătorii cerești, dar va stinge și toate energiile negative. Le va face nimic. Și ăștia au verificat la NASA dacă este posibil așa ceva și au constatat că este posibil. De pildă, faimoasa nanocelulă care stă la baza industriei cu rezultate uluitoare, pur și simplu, va fi suspendată. Nanocelula care este absolut copie identică după celula vie, numai că nu este reală, este virtuală, adică nu este creată, este făcută de mâna omului după creațiune, nu este bazată pe adevăr. Este bazată pe furt, că n-am cum să-l numesc altfel. E ceva care nu are baza adevărului și se stinge ca orice care nu este adevărat. Și spune Maica Domnului: „Dacă veți vrea să vă luminați, să aveți la voi lumânări de ceară”. Deci nu orice lumânare se va aprinde și nu orice lumânare de ceară, ci o lumânare care a fost consacrată, adică a participat deja la o slujbă sfințitoare. Și mai spune Maica Domnului că dacă vom vrea să ne măsurăm timpul, să mergem la bunici și să scotocim pe acolo după ceasurile mecanice pentru că tot ce este cibernetic, nu va funcționa. Părintele Cleopa mai adăuga că în potopul acesta de foc, 50% din omenire va fi salvată pentru că sunt pământuri sfințite. De aceea România este atât de dorită și de urâtă pentru că are multe teritorii sfinte. Munți întregi sunt sfinți la noi: Ceahlăul, Rarăul, Caraimanul, aproape toți munții Bucegi și alții. Mănăstirile ar trebui să se refugieze pe acești munți sau să caute pustietatea din acești munți. Nu se știe dacă sfârșitul lumii va fi chiar după cel de-al treilea val. Va fi o catastrofă care va distruge 50% din omenire. Asta știm precis, mai departe e taină.

„Dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă”.

Dar ceea ce ne lipsește nouă astăzi este buna învoire între oameni. Noi nu suntem în stare să ne iubim până la limita de a fi un gând, o cugetare, o simțire. Foarte puțini au reușit să ne aducă sub același gând. Au fost câțiva oameni providențiali. Dar ceea ce este îmbucurător pentru mine, personal, este că de fiecare dată românii și-au revenit. De aceea s-a și creat proverbul: „Dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă”.

De ce credeți că a existat dintotdeauna atâta dezbinare în poporul român?

Nu știu, dar nu există să avem un om sfânt, un om care într-adevăr să însemne ceva ca să nu despartă imediat România în două: unii care merg după omul respectiv și bine fac dacă ascultă de cine trebuie și alții care cu urlături, cu blasfemii care contestă acel om. Ăștia suntem. Ceea ce ne-a salvat pe noi dintotdeauna a fost darul nostru, caracteristic neamului: răbdarea. Românul are o răbdare infinită și a reușit să spună de cele mai multe ori: „Așa a vrut Dumnezeu”, deci a avut o resemnare bună.

Tot timpul diavolul și-a făcut de lucru și au fost vremuri de apostazie, însă el are puteri nețărmurite din cauza noastră, pentru că noi am ales răul. Dumnezeu i-a zis omului când l-a creat: „Iată te-am făcut o ființă atât de minunată, cu puțin în urma îngerilor. Îți dau ție un dar: tu numești, tu alegi, dar bagă de seamă ce alegi! Îți voi da ceea ce alegi”. Domnul este singurul care poate întoarce orice rău în bine și o face atât de minunat încât nu poți decât să cazi în genunchi în fața Lui și să spui: „Mare ești, Doamne!”. În închisoare, asta am înțeles că nu poți să urci pe Tabor pe alt drum ocolit, decât urcând Golgota. Când Îl îmbrățișăm cu toată dragostea noastră, Îl îmbrățișăm cu cruce cu tot. Nu-L putem despărți de cruce. Am avut darul acesta nemaipomenit să înțeleg în închisoare că nu e adevărat că Dumnezeu primește rugăciunea noastră, doar când suntem în stare de rugăciune. Nu e adevărat, nu ne-ar fi de niciun folos. Dumnezeu vine la noi când suntem în păcat, în deznădejde, cum ar spune Părintele Paisie Aghioritul: „în fundul iadului, poți să trăiești dacă ești cu ochii la cer”. Dacă ai un colțișor al sufletului tăinuit unde ești doar tu și El, acolo nu ai niciun pic de îndoială că altcineva ar putea să te ajute mai mult decât El sau peste El. El e toată nădejdea noastră așa cum este exprimat atât de frumos în rugăciunea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”.

În rugăciunea mea, de multe ori zic: „Pomenește, Doamne, pe toți cei ce Te cunosc, pe cei ce Te iubesc, pe cei ce au mai mare nevoie de îndurarea Ta, pe cei care ne urăsc și ne vor răul și pe cei pentru care nu se roagă nimeni” și sunt convinsă că în această rugăciune sunt cuprinși toți cei pe care îi cunosc, îi iubesc și le vreau binele. Mântuitorul a spus: «Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui». N-a spus: cel ce va răbda până la infinit. Ce ne arată nouă aceste cuvinte? Că Dumnezeu în momentul în care ne-a scos din neființă, ne-a dat și sfârșitul nostru, adică limita noastră de a răbda. Fiecare dintre noi venim în viață cu o limită a răbdării. Ce trece dincolo de această limită pusă de bunul Dumnezeu, nu mai cade în răspunderea noastră, cade în răspunderea celui care ne chinuiește. Ține de destinul nostru, este în chemarea noastră până unde suntem obligați să răbdăm. Limitele acestea nu sunt aceleași pentru toți. Pentru unii este foarte înaltă, pentru alții este mai mică, după cum a gândit bunul Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, în funcție de ceea ce avem de plătit.

În temniță simțeai cum intră pacea lui Iisus

Cum trăiați rugăciunea în închisoare?

Pe noi ne pitroceau tot timpul, tot timpul ne schimbau în componența celulelor ca să nu ne împrietenim între noi, să nu formăm unitatea, de gândire, de simțire. Dar întotdeauna așa se potrivea că în fiecare celulă era măcar una care știa una din rugăciunile noastre principale, un acatist sau un paraclis. În momentul când cea care știa, începea să recite la o oră de seară – (era o singură oră când era posibil ca noi să ne rugăm și atunci păzite foarte bine pe la ușă. Erau fete experte în a auzi orice pas, oricât de ușor, în orice pâslar ar fi fost îmbrăcată. Avea dreptate Radu Gyr când zicea că aude prin piatră și prin vecie și prin zăvoare de foc) – deci în momentul în care ea începea să citească rugăciunea, simțeai, într-adevăr, nu știu cum să vă spun, că este foarte greu să spui în cuvinte și să poți să redai exact atmosfera, numai dacă o trăiești, simțeai ca o fâlfâire de ceva, ca o adiere de ceva. Și vocea era de obicei aproape șoptită, era spusă la un diapazon atât cât să poată fi auzită de cameră, să nu fie auzită de pe sală, pentru că cea care recita, săraca, ajungea la izolator. Nimic nu era iertat. Și simțeai cum intră pacea lui Iisus. Eu nu prea aveam habar ce înseamnă: «Pacea Mea v-o dau vouă». Știam că acesta era darul pe care Îl dădea Iisus oamenilor care veneau să-L caute. Știam că spunea întotdeauna unui vindecat: «Mergi în pace și să nu mai păcătuiești». Și le recomanda prietenilor Lui: «Trăiți în pace». Dar acolo simțeam ce înseamnă pacea. Era această fâlfâire de ceva care-ți invada sufletul. Simțeai dintr-odată o căldură, o liniște, o împăcare. Simțeai că nimeni nu-ți mai poate face nimic. Simțeai ce însemnau cuvintele lui David: «Cu mine este Dumnezeu. Ce-mi poate face mie omul? De cine mă voi teme?». Aveai certitudinea asta, siguranța asta. Te simțeai în siguranță, te simțeai liber, te simțeai puternic, te simțeai altceva decât erai până în clipa aceea când începea rugăciunea. Rugăciunea brusc te transforma. Pentru că sufletele noastre erau unite în sinceritate, deci fiecare venea în rugăciune. Toate erau acolo, toate erau atente. Eu, de pildă, am avut întotdeauna primul Paraclis al Maicii Domnului. L-am știut pe dinafară. Nu mai știu câte Paraclise am spus în paisprezece ani de închisoare. Vă puteți imagina, seară de seară. Simțeam că fiecare e atentă și că fiecare cuvânt este ascultat ca atare. Să știți că cuvintele au o valoare de care noi nu ne dăm seama. Cuvântul în plinătatea lui este dumnezeire. Ne spune Apostolul Ioan: «La început a fost Cuvântul. Cuvântul era la Dumnezeu, iar Dumnezeu era Cuvântul». Cuvintele se albesc și strălucesc prin rostirea lor, prin îndelunga rostire. De aceea, când spunem Tatăl nostru sau oricare altă rugăciune din aceasta veche, în rugăciunea aceea întâlnim valorile date acestor cuvinte de miliardele de oameni care le-au rostit. Ascultând mereu aceleași cuvinte, albite de îndelungile rostiri, la ceasuri de seară, la ceasuri de rugăciune, la ceasuri de contemplare, la ceasuri de lacrimi, de suferință când s-au rostit ele, eram toate împreună. Formam această pace, această atmosferă, care în ultimă instanță este iubire. Vă puteți imagina geometric lucrul acesta? Iisus era centrul. Drumul nostru obligatoriu era spre centru, spre Iisus. Deci în momentul în care noi începeam rugăciunea, ni-L imaginam pe Mântuitorul în mijlocul nostru. Și eram așezate pe cercul din jurul Lui. Pe măsură ce înaintam spre centru, spre rugăciune, ne apropiam între noi. În momentul în care ajungeam chiar la picioarele Lui, eram un lanț de suflete împreună. Nimeni nu putea intra între noi, niciunul din cei care ne chinuiau.

Care au fost momentele cele mai grele din închisoare?

Cel mai greu de depășit au fost acele momente în care a trebuit să jurăm pentru minciună că este adevăr. Oamenii erau osândiți pentru bine și iertați pentru relele pe care le făceau, erau premiați pentru relele pe care le făceau. Deci ca salvezi un om care trebuia să intre la închisoare pentru o faptă bună pe care a făcut-o, ce puteai să faci? Să spui adevărul și numai adevărul? Adică să-l bagi în închisoare? Că adevărul era că el a încălcat legea atee, că nu are niciun respect pentru ea. Era acesta un rău? Pentru asta trebuia să fie condamnat ani grei de muncă silnică? Deci toate anchetele noastre au fost cea mai grea încercare din punctul acesta de vedere, că trebuia să afirmi cu tărie ceea ce nu era adevărat și să negi ceea ce era adevărat ca să nu bagi în nenorocire oameni care nu aveau altă vină decât aceea că nu credeau în ateismul bolșevic. Am spus lucrul acesta, pentru că așa s-a întâmplat în groapa cu șobolani.

Doamne, nu mă lăsa să cad din brațele Tale

Cum v-ați rugat în groapa cu șobolani?

În groapa cu șobolani, Dumnezeu a vrut să-mi arate că nu e adevărat că trebuie să fii într-o stare harică de rugăciune, ca să te cerceteze. Nu, eu eram în cea mai neagră deznădejde, ceea ce înseamnă că eram în păcatul care nu se iartă, pentru că deznădejdea este un păcat foarte mare care poate conduce la sinucidere. Deci, eu eram în cel mai osânditor păcat, însă am avut această binecuvântare că îngerul meu păzitor nu s-a dezlipit de mine și am avut credința asta nelimitată că numai Dumnezeu mă poate salva, că eu sunt într-o dilemă și că din această dilemă, eu nu pot ieși. Care era dilema mea? Sau spun ceea ce vor anchetatorii și scap de tortura lor, dar intră la apă un om nevinovat pe mărturia mea sau nu spun și atunci eu sunt absolvită de păcat, dar sunt ronțăită de șobolani. Și mi-am dat seama că nu am puterea să mă las ronțăită de șobolani din dragoste față de aproapele. Deci eram în disperare. Știam că nu pot să fac nici una, nici alta și atunci: „Ce fac, Doamne?”. Am zis: „Doamne, nu mă lăsa!”. Am spus exact ceea ce trebuie. Cine mi-a inspirat cuvintele acestea? Că eu de la mine, nu eram în stare să spun nici: „Iisuse!”. Numai „Iisuse” dacă spuneam și era suficient, dar nu eram în stare să o spun, nicidecum să fac vreo rugăciune cu părere de rău, cu lacrimi, cu ispășire, cu tot ce se cere pentru ștergerea unui păcat. De atunci am știut că rugăciunea este armă puternică împotriva diavolului chiar dacă ești total în ghearele lui și te zbați în ghearele lui. Dacă spui rugăciunea, ai ieșit de acolo ca o pasăre liberă în vastitatea cerului. Sf. Petru Damaschinul are soluția cea mai teribilă pe care a dat-o vieții lui de pustnic. El a zis așa: „Doamne, eu nu știu ce să-Ți cer. Eu cred că Îți cer un lucru de mare folos și te supăr cu nimicuri. Deci consideră-mă că sunt un lucru al Tău. Ia-mă în brațele Tale și fă cu mine tot ce vrei. Nu-Ți voi sta împotrivă”. Și asta a făcut din el un sfânt cu putere multă și în ziua de azi. Iar eu mi-am zis: „Asta este rugăciunea mea. Doamne, nu mă lăsa să cad din brațele Tale”. Mai departe, știe Domnul ce trebuie să facă.

Dacă vrei răului să-i faci un rău, iubește-l!

Deci sfatul meu acesta este: rugăciunea și postul. Eu m-am vindecat prin rugăciune, dar am asistat la vindecări și mai rapide și mai spectaculoase care au întors oamenii de sub gloanțe, din fața plutonului de execuție: postul și anume postul ninivitenilor, trei zile cu post și cu apă. Deci concluzia la care am ajuns eu: rugăciune, post și încredere. Domnul a spus: «N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc», pentru că legea veche era: «ochi pentru ochi, dinte pentru dinte». Dar Mântuitorul zice: «Nu, ci întoarce dușmanului și celălalt obraz. Te-a lovit pe dreptul, întoarce-i și stângul». Ce înseamnă de fapt lucrul acesta? Tu mi-ai făcut un rău, eu ți-am făcut același rău în aceeași măsură. Tu nu te lași, vii și-mi plătești din nou și îmi scoți și celălalt ochi și îți scot și eu și celălalt ochi. Și ce am făcut? Nu numai că am dublat răul, l-am împătrit și așa din creștere în creștere, din treaptă în treaptă diavolul a ajuns la puterea pe care o are astăzi. Eu i-am dat-o. Ce se întâmplă dacă eu nu îi răspund cu rău, ci dimpotrivă îi ofer un gest de dragoste? În primul rând, răul nu merge mai departe și s-a oprit la cel pe care tu mi l-ai făcut. Eu nu ți-l întorc, deci nu îi dau nicio putere. Mai mult decât atât în locul acestei răzbunări, eu pun gestul iubirii mele. Eu te iert și nu numai că te iert, ci zic: „Mai lovește-mă o dată, dacă ai puterea să o faci!” și de obicei nu o face nimeni. Diavolul a dat un pas înapoi, pentru că nu suportă gesturile de dragoste. Orice poți să-i faci, dar nimic nu-l descumpănește mai tare decât iubirea. Dacă vrei răului să-i faci un rău, iubește-l! Nu blama răul! Gloria lui este să spui cât este de rău, să îi aduci osanale. Când vrăjmașul este mare și tare, nu-l provocăm, nu-l alarmăm, nu-l contrazicem, nu-l blamăm. Ne rugăm și postim. Mama mea avea o vorbă: „Dragii mei copii, niciodată să nu dați cu biciul în drac, că voi îl provocați și voi aveți răspunderea!”.

Spun Sfinții Părinți, și cred că știu ce spun, că apelul la mucenici este unul din mijloacele prin care noi ne putem folosi foarte mult. Ei au demonstrat că se poate iubi așa cum iubește Iisus. Pentru că de fapt, iubirea aceasta care dă totul fără să ceară nimic, este iubire hristică. Este iubirea de care a dat dovadă Mântuitorul nostru. Un mucenic arată că se poate să iubești ca Iisus. Adică poți să-ți dai viața cu bucurie, pentru cel pe care îl iubești. Un mucenic ne încurajează pe noi foarte mult. Tot timpul ne văicărim. Eu vorbesc despre mine – nu-i frumos să vorbesc la plural – dar cred că mulți se regăsesc în mine, că nu sunt eu nici cea mai tare, nici cea mai slabă. Sunt mediocritatea, adică majoritatea. Noi ne văicărim tot timpul: „Doamne, atâta pot! Nu pot mai mult. Atâta pot, atâta-Ți dau”. Dar dacă vine și spune: „Da, dar viața?”. „Aia nu pot să Ți-o dau că-mi trebuie și mie, că vreau și eu să trăiesc, că uite ce frumos e pe lume”. Nu e ușor să reușești să-ți agonisești această iubire jertfelnică. Ea este jertfelnică în orice moment, la orice pas, în orice împrejurare. Nu numai când coboară darul Duhului Sfânt. Oricând.

Aspazia Oțel PetrescuVa fi o invazie islamică

În zilele noastre foarte multă lume se plânge de depresii, chiar și din cei care merg la biserică? Cum explicați acest fenomen?

Noi ne-am slăbănogit foarte mult. La ora actuală suntem o lume bolnavă. Din punct de vedere duhovnicesc, România a căzut foarte mult. Nici nu vă dați seama cât de jos suntem la ora actuală! Cred însă că înaintemergătorii noștri, cum ar fi părintele Justin, vor avea grijă să ne învețe ce trebuie să facem ca să ne recuperăm. Vom plăti niște facturi cumplite. În afară de războiul care ne așteaptă, ne mai așteaptă o revoltă și o invazie. Revolta va fi războiul dintre noi care este mai cumplit decât un război și deja se văd cele două tabere. Oamenii văd că există disensiuni între așa-zișii conducători ai noștri și aceste două tabere se vor încăiera între ele și vor determina și războiul. Toate revoluțiile care vor izbucni ici-colo, vor culmina într-o încăierare generală ce nu s-a mai văzut și n-a mai cunoscut istoria până acum. În afară de încăierările astea, războiul cel dintre noi, pentru care Sfinții Părinți au pus canon bisericesc și rugăciune specială în Biserică: „Ferește-ne de războiul cel dintre noi”, ne paște o invazie islamică ce va face prăpăd în toată lumea creștină. S-a zis despre popoarele barbare că ele au fost biciul lui Dumnezeu pe lumea de atunci. Ce vor fi islamicii acum, nu știu cum poate fi catalogat! Îi vedem cât sunt de cruzi și de lipsiți de orice omenie. Ei consideră că robia islamică pe care am suportat-o noi, este un drept al lor pentru că ei au cucerit în trecut teritoriul nostru în numele lui Allah. Deci este al lor, l-au cucerit. Și spun minciuni pentru că noi am plătit tribut pentru libertatea noastră, iar mamele românce de atunci cât au suferit, ca să nu mai vorbim de sufletul lor și de martirajul lor. Au răbdat și nu au protestat, au lăsat să li se smulgă copiii de la sân ca să fie crescuți ieniceri. Deci ei afirmă niște minciuni și în numele acestor minciuni, ei își iau dreptul să anunțe că nu va fi picior de creștin în România. Ca să fie adulat „nenumitul” au mers atât de departe încât L-au omorât pe Fiul lui Dumnezeu. Deci, ce milă putem aștepta de la aceștia? Dar noi știm că Dumnezeu a acceptat să se urce pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc și că reîntoarcerea noastră din iadul veșnic a fost posibilă numai prin această jertfă nemaipomenită a Însăși Dumnezeirii și că tocmai în virtutea acestui lucru nu va lăsa să-i fie batjocorită biruința. A biruit o dată moartea, a golit o dată iadul, o va face ori de câte ori va fi nevoie pentru că știe să o facă.

 (Interviu realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, octombrie 2017)

 



Viața Sf. Ierarh Marcu Evghenicul, alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă


  1. Sfantul Ierarh Marcu EvgheniculSf. MARCU AL EFESULUI – SCUTUL ORTODOXIEI ÎN FAȚA EREZIEI LATINE

Motto: „Ortodoxia este comoara noastră, mărgăritarul nostru cel de mult preț… Ortodoxia este lumina noastră ce ne călăuzește. De vom pierde cândva această comoară, această lumină, risipiți vom fi până la marginile pământului, precum praful”.

 

SFÂNTUL TÂNĂR…

„Felul viețuirii sale era străin lumii din jur, cu adevărat, nu era legat de nimic pământesc”.

Descendent al vestitei familii Evghenikos (care în limba greacă înseamnă „de spiță aleasă”), atlet neobosit al Ortodoxiei, Sf. Marcu al Efesului se naște în anul 1392 în împărăteasa cetăților, Constantinopolul. Tatăl său, Gheorghe – mare judecător, sachelar, diacon al Marii Biserici și autorul slujbei alcătuite în cinstea Sf. Spiridon, iar mama, Maria, fiica binecredinciosului medic Luca – și-au botezat pruncul cu numele de Manuel. În ciuda situației materiale modeste, familia lui Evghenicul era una dintre cele mai respectate și mai cunoscute familii aristocrate ale orașului. Manuel și-a petrecut primii ani ai vieții în situația creată de asediul turcesc asupra orașului care a durat timp de 8 ani, între 1394 și 1402. Condițiile înfiorătoare din acea vreme sunt descrise de tatăl său în scrisoarea enciclică pe care a redactat-o în anul 1400 pentru patriarhul Matei și în care vorbește despre foamete, crime, tâlhării, dezordine socială și degradare morală, despre confuzia, deznădejdea și teama oamenilor de a nu fi părăsiți de conducătorii lor. Pe acest fir zbuciumat al timpului se țes primii ani ai vieții Sfântului Marcu care, însetat de cunoaștere și de învățătură, va studia cu sârguință la școala particulară condusă de tatăl său.

Succintul portret creionat de fratele său, Ioan, este grăitor în acest sens: „În scurtă vreme a dobândit cea mai mare cunoaștere, datorită marii sale sârguințe și atenții, cât și minții sale ascuțite. Pe deasupra, purtarea sa era gingașă și liniștită, mai curând a unui bun bătrân. Căci, cu adevărat, chiar felul său de a se îmbrăca, privirea, plecăciunea capului și neîntrecuta și grăitoarea sa vorbire îl făceau pildă vie nu numai colegilor, ci chiar și dascălilor și, îndeobște, toți îl cinsteau”. Rămas orfan de tată la 13 ani, tânărul Manuel nu renunță la studii, fiind încredințat de familie celor mai renumiți profesori ai vremii: Ioan Hortasmenos, mitropolitul Ignatie de mai târziu al Selymbriei, Gheorghios Ghemistos-Plethon, matematicianul și filosoful platonic. Între colegii de școală se numără acum și cel ce avea să fie mai târziu neîmpăcatul său dușman, cardinalul Visarion. După terminarea studiilor, la doar 18 ani tânărul Manuel preia pentru scurtă vreme, conducerea școlii părintești, fiind recunoscut drept unul din cei mai străluciți dascăli ai Cetății muribunde, un autentic „maestru al învățământului elenic”, potrivit aprecierii istoricului Ducas, un apărător fervent al învățăturii palamite și critic neînduplecat al celor influențați de latini. Unul dintre discipolii săi care avea să joace mai târziu un rol semnificativ în destinele Imperiului Bizantin, Georgios Kourteses, cunoscut în istorie ca Ghenadie Scolarul – primul patriarh al Constantinopolului după cucerirea acestuia de către turci – evocă chipul de atunci al dascălului său: „Sfântul tânăr, curat duhovnicește se purta mai mult ca un pustnic decât ca unul ce trăia în Cetatea de scaun, împărăteasa Cetăților. Felul viețuirii sale era străin lumii din jur, cu adevărat, nu era legat de nimic pământesc”. Traiectoria duhovnicească pe care avea să o urmeze toată viața se conturează încă de acum într-o contopire fină a acceptării nevoite a celor trecătoare și zorile strălucitoare ale unei vieți nestricăcioase și veșnice. Prestanța spirituală a tânărului Manuel nu va scăpa nici ochiului vigilent al patriarhului Eftimie, care îl hirotesește citeț și îi acordă rangul bisericesc de retor al notarilor. În semn de prețuire, în 1416, Sf. Marcu alcătuiește la înmormântarea aceluiași patriarh – vrednic de pomenire grație împotrivirii sale la politica imperială care urmărea supunerea Bisericii față de Stat -, primul dintre imnele care îl vor consacra ca imnograf, atrăgând atenția eruditului împărat bizantin Manuel al II-lea Paleologul care nu va pregeta să-i încredințeze Sf. Marcu propriile manuscrise spre corectură.

Sf. Ierarh Marcu EvgheniculPE CALEA DESĂVÂRȘIRII MONAHALE

„De când a părăsit lumea pentru Hristos și și-a lăsat grumazul în jugul sfintei ascultări, nu și-a încălcat niciodată făgăduințele înaintea lui Dumnezeu”.

În ciuda demnității de secretar al împăratului și a cinstirilor lumești de care se bucura la curtea imperială, în caierul inimii tânărului Manuel se împletesc gânduri tainice de lepădare a lumii. Potrivit relatării fratelui său: „la 26 de ani, împărțind cu dărnicie tot ce avea, a luat jugul după care tânjea din copilărie și a îmbrățișat viața Părinților pustiei, viață îndrăgită atât de Prorocul Ilie cât și de Ioan Botezătorul. Cei lăsați în urmă, rudeniile, casnicii și prietenii s-au umplut de nemângâiată tristețe. Împăratul Manuil, care îl iubea mult pe Manuil, simțea lipsa înțelepciunii și a învățăturii fratelui meu. Ba încă și clericii îi simțeau lipsa. Apoi, firește, mai erau și mulți tineri, ucenicii lui, pe care-i învățase și chiar îi crescuse. Într-un cuvânt, plecarea sa din mijlocul nostru a fost pricină de mare jale pentru toți cei ce-l cunoscuseră pe fratele meu”. Același grăunte de foc al chemării monahale încolțește și în inima prietenului său Dorotei, fiul marelui sachelar Balsamon, alături de care se va retrage în Antigona, una dintre insulele numite Princiare din Propontida. Aici, timpul – fugar și de neatins pentru lume – se preschimbă în luptă de înnoire și de urcuș către cer. Sub mantia cunoscutului isihast Simeon care îi devine povățuitor duhovnicesc, Manuel este tuns în monahism, renăscând în cartea vieții sub numele de Marcu. „De când a părăsit lumea pentru Hristos și și-a lăsat grumazul în jugul sfintei ascultări, nu și-a încălcat niciodată făgăduințele înaintea lui Dumnezeu. Nu s-a mai îngrijit defel de zarva lumii, ca să nu fie răsturnat de deșertăciunea slavei lumești. Până la moartea sa avea să rămână neclintit în dragostea sa pentru Hristos”, consemnează Patriarhul Ghenadie. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu: Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Despre planul de desființare a nației noastre


Părintele Justin Pârvu(Material preluat din Revista ATITUDINI Nr. 53)

Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu

Cuvânt de învățătură către pelerini[1]

Mântuitorul a venit pe pământ și a întâmpinat suferință, greutăți. Asemenea, neamul nostru trece această Golgotă permanentă, acest urcuș, lună de lună, an de an. Nu-i la întâmplare nimic, dragii mei! Această suferință, această persecuție de acum 2000 de ani se exercită asupra Ortodoxiei neîncetat. Același inamic, același dușman de acum 2000 de ani, același vine și în zilele noastre. Prin toate metodele vin și lovesc puternic: globalizare, ecumenism și toate blestemățiile care vin și descompun mereu viața noastră creștin-ortodoxă. De aceea trebuie foarte multă atenție la ce carte citim, ce ziar citim, ce revistă citim.

Acum este momentul cel mai prielnic să ne legăm de părintele nostru duhovnicesc, să ne legăm de epitrahilul părintelui, pentru că el este cel care leagă și dezleagă, el este cu cheia Împărăției. Mântuitorul bate la ușa inimii fiecăruia și părintele ia cheia și descuie și intră Mântuitorul Hristos. De aceea trebuie să fim foarte atenți, să dăm cinste Bisericii, căci este corabia care ne duce pe valurile mării care ne poartă. Cu iscusința preotului este dusă corabia mântuirii acesteia creștinești. E singurul om care mai poate avea îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, că de aceea l-a ales cu harul Lui ca să poată ridica și sufletul celui care i se încredințează. Preotul este cel cu care dumneavoastră trebuie să fiți într-o strânsă colaborare, într-o ajutorare permanentă pentru ca să putem ajunge ca într-adevăr să cucerim Împărăția lui Dumnezeu.

Spune Sfântul Ioan de Kronstadt că munții, apele, văile, grădinile, livezile împreună cu Biserica formează pridvorul de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Păi, vedeți dumneavoastră țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Biserici peste tot, mănăstiri, mormintele voievozilor, ale domnitorilor noștri, ale eroilor noștri, toate acestea formează o pregătire a noastră de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Intri într-o biserică și vezi picturi, sfeșnice, lumânări aprinse, cântări frumoase, intri din ce în ce mai sfios, tot mai sfios până în fața Sfântului Altar, acolo unde ne împărtășim cu sângele și trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Asta este Biserica creștin-ortodoxă.

Dumneavoastră formați în pelerinajul acesta un misionarism, formați o călătorie sfântă, mergeți peste tot și vizitați și vedeți, vă completați cu ceea ce nu e la dumneavoastră în suflet, mergeți acasă mai îmbogățiți, mai dispare din monotonia aceasta a noastră, mai ies copiii, mai ies tinerii, mai ies bătrânii pentru o prefacere înspre bine. Este o apă care mereu trebuie să se miște. Ce înseamnă o apă care zace într-un dulap închis? Când i-ai dat drumul și vine apa care curge, o schimbă, îi dă altă coloratură. La fel este și creștinul nostru, din popas în popas se spovedește, se împărtășește, se reînnoiește, regenerează viața noastră creștină, din ce în ce.

Dar în loc de duhovnici acum învățătorul nostru este televizorul sau calculatorul. Acolo e tata și mama, acolo e și duhovnicul, acolo e tot. Acolo e și iadul. Nu sunt împotriva televizorului și a tehnicii, să nu se uite omul la televizor, să nu folosească calculatorul. Să le folosească, dar cu înțelepciune și atâta vreme cât e pentru zidirea lui sufletească! În momentul în care nu mai e pentru zidirea sufletească, nu-l mai folosim.

Se spune că copii sunt răi, tineretul e rău. Păi, cine îi formează? Noi. Stă și bunicu, și bunica, și tata, și mama stăm acolo la televizor, toate drăcoveniile le văd și unii și alții. Apoi degeaba bați clopotele: „Vino acasă, la ora 9 să fii aici! Cel târziu 10-11. Altfel nu te mai duci, stai acasă”. „Cum să nu mă duc!?”. Și vin la ora 3. Azi așa, mâine așa, vine momentul să-l scoată afară din casă. Vine cu drepturile omului, n-ai ce să-i faci, drepturile elevului. Tu nu mai ai niciun cuvânt de spus că vine cu drepturile. Dacă îl iei aspru cumva, se duce și te reclamă la biroul politic, la PCR merge acolo. Că nu-i alt guvern, tot PCR-ul e.

Părintele Justin PârvuCu cât îl animalizezi pe om mai mult cu atât îl stăpânești

Pe vremuri era Blocul Partidului Comunist. Ei bine, acuma e blocul partidului X, dar i-a dat altă denumire și merge! Vedeți dumneavoastră că după revoluția asta, așa-zisa revoluție, că e minciună și asta, un fals. Ieșit-a românul nostru din cloaca partidului blocului Comunist? N-a ieșit deloc. Votează acolo. Nu se mai întreabă pentru că televizorul merge înainte, artiștii și ei și dă-i drumul înainte. Mai beau un rachiu în ajunul alegerilor, și merge. Românul bate din palme, și taci că iese. Și românul rămâne cu promisiunile. Și țările acestea care au fost în zona Răsăritului, toate au trăit sub un partid comunist. Dar unii au știut să fie eroi. Ungurii, Polonia, de pildă. Noi suntem dirijați de străini. Minoritatea dirijează majoritatea. Ăsta e sistemul comunist, ăsta e sistemul și până azi. Aceste lucruri trebuie să le aveți în vedere dumneavoastră, referitor la partidele acestea care apar.

Ce respect, ce demnitate îi dă românului? Atât cât îi aleg pe ei, restul au rămas în sărăcia și-n mizeria lor și împrăștiați în toată lumea, cerșesc și muncesc în cele mai mizerabile ascultări și li se pare că e mult că le dă 50 de dolari pe zi, sau euro sau 100 sau 300 de dolari. Fericire mare! Într-adevăr e fericire mare pentru că aici nu are nimic de făcut. Dar nici nu vrea să facă la el acasă, românul. Ia să-i dau eu la un tânăr de al nostru: „Băi, îți dau 5 hectare de pământ, ia lucrează aici!”. Ce?! Bate soarele, călduri, zăpușeală. „Măi, îți dau și tractorul, îți dau și secerătoare, îți dau ce vrei și îți dau 100 de hectare, ia hai, mă, lucrează!”. „Apăi nu că la vară o să fie secetă, în cealaltă au să fie ploi, inundații”. Păi, hai să nu mai facem nimic, stăm pe bulevard, bem o bere, băieți și încotro mergem așa? Ăsta e omul dezordonat, omul secătuit de orice demnitate și prestigiu, omul lipsit de verticalitate. De ce i-a pus omului cap să stea pe verticală? Să privească cerul, iar harul lui Dumnezeu să vină de acolo. Animalul săracul e în patru labe și merge cu capul în pământ pentru că de acolo este ființa lui. Ei acum, bietul român, săracul a ajuns mai rău ca maimuța. Avea dreptate Darwin de fapt când spune părerea lui că omul se trage din maimuță. Parcă avea dreptate. Nu mai judecă, nu mai are putere de rațiune, de judecată. Continue Reading »



Parintele Justin Parvu: Hristos S-a nascut! Adevarat S-a născut!


Parintele Justin Parvu: Hristos S-a nascut! Adevarat S-a născut!Sărut mâna, Părinte! Iată că a mai binevoit bunul Dumnezeu să ne apropiem de un nou Crăciun cu pace. Voiam să vă întreb care este diferența între sărbătoarea Naşterii Domnului, aşa cum se prăznuia pe vremea sfinției voastre şi modul în care este azi sărbătorită. Nouă ni se pare că timpul parcă sa îngustat şi trece foarte repede de parcă nu mai avem vreme să ne bucurăm de o sărbătoare. Acum ajungem Crăciunul şi parcă mai ieri începusem Postul. Aşa era şi pe vremea sfinției voastre? Aşa o resimțiți şi acum?

Sigur că este o diferență. Era cu totul altfel bucuria unei astfel de sărbători trăite la nivel general. Pentru că aceste sărbători se desfăşurau în toată simplitatea lor, în adevăratul lor rost şi făgaş. Era într-adevăr o bucurie înnăscută în creştinul nostru ortodox. Plecau băieții să împodobească steaua, se luau câte doi-trei şi umblau din casă-n casă până pe la Bobotează. Fiecare casă, aşa cum primeai icoana părintelui care venea cu Ajunul, tot aşa de solemn erau primiți şi copiii, mai mici sau mai mari, care veneau cu uratul să vestească Naşterea Domnului. Pentru creştin era o mare binecuvântare să le intre pragul colindători şi o simțeam cu toții ca pe o mare uşurare sufletească. Masa săracă, bogată cum era, dar se simțea cum fiecare om forma o peşteră a Naşterii. Acum, de pildă, frumusețile acestea de la televiziune, de la radiouri, de la toate aceste mijloace de comunicare sunt foarte bune şi folositoare în acelaşi timp, dar îi ia omului tocmai ce este mai important: curiozitatea de a trăi.

Merg de pildă oamenii la Sfintele Locuri, pleacă înainte cu 2 săptămâni, cu o săptămână să se închine la peştera Mântuitorului din Betleem, se duc în Nazaret, apoi la Iordan, să vadă cu ochii lor apa Iordanului care se întoarce înapoi. Apoi toată lumea aceasta care se nevoieşte până într-acolo dovedeşte că la Betleem există mai mult decât o simplă peşteră; dovedeşte prezența harului dumnezeiesc. Nu e musai să mergi la Ierusalim ca să Îl simți pe Domnul în inima ta; prezența şi trăirea unuia care nu merge este mai aproape de Ierusalimul ceresc decât a celui care s-a dus la Ierusalim şi după ce s-a întors, la câteva zile, a uitat, a intrat în normal şi iar ar dori să se mai ducă. Pentru că nu este o continuitate în trăire şi nu este o viață întreținută permanent în numele Domnului. Se stinge repede. Acum, de pildă, noi aşteptăm Naşterea Domnului, dar parcă mai alaltăieri a fost începutul postului. Aceasta se întâmplă din motivul că Dumnezeu a dat timpurile să meargă mai repede, după greutățile pe care le trăim. Pe câtă vreme, când omul era în continuitatea lui, simplu, modest în toate pregătirile „nu erau atâtea cheltuieli şi enormități, şi trăirea şi timpul parcă erau altfel. Li s-a dat drumul industriaşilor să facă o sumedenie de jucării sub imaginea Moşului Crăciun. Dar Moş Crăciun n-are nicio legătură cu ceea ce se comercializează. Acestea ne distrag atenția spre cele exterioare. Pe când omul nostru, când mergea la biserică, stătea acolo până la terminarea slujbei; de-acolo pleca în liniştea lui înspre casă, fără să vorbească unul cu altul şi aşa se depărtau cu gândul rugăciunii şi a sfintei rânduieli din biserică. Când intrai înainte în casa lui, făceai mai întâi două-trei închinăciuni, apoi spuneai un Cuvine-se cu adevărat… şi iată de ce-am venit la d-voastră. Îşi spunea omul ce avea de zis, mai făcea o rugăciune, iarăşi un Cuvine-se cu adevărat… şi pleca acasă. Ei bine, astăzi dacă intrăm la vecinul, nu se mai vorbeşte de rugăciune, rugăciunea păcii: Pacea peste casa aceasta a d-voastră! Acum intră direct cu aparat de fotografiat, cu aparat de înregistrare, şi toate aceste lucruri îl scot pe om din făgaşul lui normal. Iată că şi tehnica este folositoare, pentru că eu, stând acuma mai mult într-un scaun decât să mişc într-o parte sau alta, stau aici şi dau drumul la un aparat şi ascult liturghia din biserică. Este şi asta o treabă bună cumva, dar nu e definitivă pentru că e o treabă nesfârşită, pentru că nu coboară acolo, în cameră la mine, harul lui Dumnezeu; coboară acolo unde e sfânta masă, unde stă preotul care binecuvântează, şi poporul care participă cu evlavie. Şi când ieşeau creştinii din biserică, la Naşterea Domnului, cum era obiceiul altădată, se salutau „Hristos S-a născut!, salutul acesta ca la Învierea Domnului (Hristos a Înviat!). Aşa se salutau până la Bobotează. Continue Reading »



Colindul Sfântului Andrei, Apostolul Neamului românesc