articole


DR. GALINA RĂDULEANU: INFLUENȚA DEVASTATOARE A COMUNISMULUI ȘI ÎN MEDICINA ROMÂNEASCĂ


Din păcate despre acest fenomen nu putem discuta la trecut, întrucât vorbim despre un  gaz toxico-letal care a pătruns î n cele mai intime celule ale organismului de unde nu poate fi eliminat, chiar dacă, aparent, i-am suprimat sursa. Așa încât strigătul manifestanților (conștienți) din Piața Victoriei de „ciumă roșie” reprezintă recunoașterea unei amenințătoare realități patologice.

Nu, comunismul n-a dispărut și, parafrazându-l pe Marx, e acea „stafie care umblă prin Europa” (lucru vizibil „cu ochiul liber”). Drept consecință toate eforturile celor care vor să ascundă „scheletul în dulap” sunt sortite eșecului. Majoritatea suntem infestați de acest microb care, din nefericire, a intrat în codul nostru genetic, modificându-l. În felul acesta îl transmitem și urmașilor, a căror psihologie, chiar și a celor născuți după 1989 poartă amprenta „roșie”.

Românul de azi e o persoană total diferită de cel de altădată, lucru care-i nedumerește și-i surprinde pe mulți iubitori de neam. În ceea ce mă privește, odată ieșită din închisoare, consideram medicina o oază, în care m-am refugiat, convinsă că reprezintă un „zid” în fața „mareei roșii”. Iluzie infantilă. Exemplul închisorii îl consideram ca făcând parte din „alt tărâm”, populat de niște „entități” care-și ziceau oameni. Acolo, în pușcării, pe acele ființe îmbrăcate în halate albe, care terminaseră aceeași facultate ca mine, care depuseseră, tot ca mine, jurământul lui Hipocrate și primiseră tot ca mine diploma de „salvator de vieți”, nu-i puteam numi „colegi”. Eram incapabilă să înțeleg ce forță malefică i-a „recreat” ca să fie în stare să se preumble și să privească cu ochi nepăsători și goi, oameni scheletici, înfometați, bolnavi, cărora, chiar în cazuri grave, acceptau să le administreze o … aspirină. Cu cât și-au putut vinde sufletul, ca să ignore starea de urgență a unui bolnav-deținut și unde orice întârziere ducea la pierderea omului. Probabil însă că asta se și urmărea cu ajutorul acestor „salvatori”.

Vârful „piramidei”, consider eu, îl constituia însă datoria de a-și da avizul pentru continuarea torturilor, medicul garantând prin știință și competență că victima poate suporta supliciul, rămânând totuși în viață. M-am întrebat dacă acest act de colaborare nu-l situează pe individul respectiv în rândul torționarilor. Și e vreo deosebire? Personal, nu cred.

Despre toate aceste „crime contra umanității” cu participarea medicinei, nu se vorbește, nici la noi, nici în altă parte a globului. Nu există comemorări cu ecou sau o condamnare oficială. Nu există nici un muzeu al comunismului. Nimic!

Și-mi amintesc de versurile profetice ale lui Blaga:

„Noi, cântăreții leproși, mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac

                        Pentru noi închise sunt porțile orașului…

Închise sunt și cetățile”.

Peste tot s-a tras o perdea „filozofică”: Ce-a fost, a fost. Acum trebuie să privim înainte. Mai exact, să arăm fraților  …peste cimitire!”. Continue Reading »



Doamna Zoe Rădulescu: „Forța rugăciunii este absolut de neimaginat”


Mărturii din Gulagul comunist

Doamna Zoe Rădulescu, ce părere aveți despre fenomenul Pitești?

Dacă stai să analizezi fenomenul Pitești, nu a fost făcut după ureche: „Hai să batem!”. Acolo a fost bătaie științific aplicată până la limita la care poate suporta omul, cu desființarea psihică a omului astfel încât omul să nu mai aibă niciun fel de respect față de el, să nu se mai iubească, să nu se respecte. Dimpotrivă! Când ai creat un astfel de om, prin teroare, l-ai terminat. Și totuși oamenii ăștia au găsit resurse în ei și între ei și s-au ajutat pentru că îmi povestea dl. Cușa că el a ajuns la Gherla și aici s-a întâlnit cu Dumitru Bacu, cel care a scris despre Pitești. Și îi spunea: „Nu vorbi cu mine că eu sunt student de la Pitești”. Era ca un animal hăituit care se chircea tot într-un colț și spunea: „Nu vorbiți cu mine”, de frică să nu fie obligat după aceea să toarne ce îi spun colegii de cameră. Și ăsta care crescuse cu el, dormiseră în același pat, făcuseră liceul împreună la Bazargic, era înnebunit. Nu înțelegea ce s-a întâmplat cu prietenul lui. Și încet-încet, cu răbdare, cu dragoste, cu rugăciune, ăsta și-a deschis sufletul și și-a revenit.

Dar destul de greu. Mai toți rămâneau cu trauma aceasta și nu mai vorbeau mulți ani de zile decât în șoaptă sau nu vorbeau deloc.

Da. Mi-amintesc că se citea la Europa liberă de un Paște din anii ’80 și ceva din cartea Patimile după Paști, a lui Eugen Goma. Și în vinerea Paștilor din anul acela au citit episodul în care au fost împărtășiți cu rahat și spovediți cu urină și duminică după prânz, în ziua de Paște, a venit Gogu la noi să-i ureze „La mulți ani” bunicii, că trăia bunica. Și când a plecat, l-am întrebat: „Gogule, așa a fost la Pitești?”. Și s-a făcut cum e haina dumneavoastră, negru la față, s-a întors și din profil mi-a răspuns: „Mai rău!”. Și nu a mai avut forță să vorbească mai mult.

În zilele noastre se vorbește foarte mult de probleme psihologice, de depresii întâlnite mai ales la cei care au avut o copilărie traumatizată. Pe dumneavoastră, totuși, experiențele acestea v-au călit și v-au întărit mai mult. Ce credeți că se poate face ca să nu ai în viața ta repercursiuni de genul acesta?

Din ce îmi amintesc eu și din cât am cunoscut-o, acum târziu, pe Aspazia Oțel, ele acolo au trăit în rugăciune permanentă, rugăciune care vrând-nevrând se răsfrângea și asupra mea.

Deci, rugăciunea întărește într-un necaz…

Categoric. Aspazia Oțel îmi povestea trei lucruri pe care, dacă le asculți, oricât de ateu ai fi, nu poți să spui că nu există Dumnezeu. Eu m-am îmbolnăvit acolo, pentru că nu aveam scutece. Iarna m-au adus de la Constanța într-o dubă de fier, cu mama. Să fi avut 10 zile și m-am îmbolnăvit foarte tare. Și îmi povestea Aspazia Oțel că se uitau la mine și vedeau cum se scurgea viața din mine. Și atunci mama s-a dus la Aspazia și i-a zis: „Pazi, vreau s-o botez. Nu vreau să moară nebotezată. Măcar atât să facem pentru copilul acesta”. Și au încropit botezul acela despre care știți. Nu am avut scutece, nu am avut medicamente, dar pe zi ce trecea după botez, căpătam viață.

zoe raduleanu fotografie familieDeci, așa cum a fost botezul acela, el a lucrat.

Da. M-au încredințat lui Dumnezeu. Apoi, au venit într-un control la ele în celulă. Erau 24 de paturi și le-au răvășit tot: saltele, paiele din ele. Ce era acolo!… Nor de praf și de paie tocate… Știți cum sunt paturile de fier: au picioarele într-un unghi care e gol pe interior. Acolo, ele aveau improvizată o candelă care ardea și n-au văzut-o. Nu au văzut-o. Dar nici candela nu s-a stins și nu s-a răsturnat în toată nebunia aceea pe care au creat-o. După aceea, s-a îmbolnăvit soția lui Codreanu, Lilica. Și era pe moarte și Pazi a zis: „Haideți să-i facem rugăciunea neîntreruptă de 40 de zile”. Și fiecare avea rândul ei și spunea partea ei de rugăciune, 5-10 minute, cât puteau, că nu aveau cum să stea mult pentru că adormeau. Erau foarte obosite. Și spre sfârșitul celor 40 de zile, era o fată mai tânără care era la rând și spunea rugăciunea lângă Lilica, care până atunci era ca moartă: nu vorbea, nu voia nimic, nu bea, nu mânca, doar respira. Și fata aceea, spunând rugăciunea, a început să ațipească și povestește Aspazia că s-au trezit toate într-un răcnet al Lilicăi Codreanu, ce nu și l-ar fi putut imagina. Deci, femeia aceea care nu era în stare să scoată o șoaptă, a răcnit: „Rugăciunea mea!”. Și s-a trezit fata și a continuat rugăciunea, iar Lilica  a trăit până în ’94-’95. Forța rugăciunii este absolut de neimaginat. Continue Reading »



IEROMONAHUL JUSTIN DĂNILĂ: „ÎN JURUL PĂRINTELUI JUSTIN TE SIMȚEAI PLIN DE BUCURIE ȘI FOARTE LIBER”


ÎNTÂLNIREA CU PĂRINTELE JUSTIN

Bună seara, tuturor! Vreau mai întâi să mulțumesc Părintelui Justin care mi-a arătat că dragostea lui nu are granițe și ne-a adus aici, pe noi toți, împreună în seara aceasta. Aș dori să conturez portretul Părintelui așa cum pot eu în cuvintele mele.

Aș începe mai întâi prin a vă spune cum l-am cunoscut eu pe Părintele Justin. Când aveam 13 ani, am venit pentru prima oară în Mănăstirea Petru Vodă, acolo unde era Părintele Justin. Motivul pentru care am ajuns la mănăstire a fost că trebuia să particip la un botez împreună cu familia mea. La sfârșitul botezului am intrat în chilia Părintelui Justin să iau binecuvântare. Atunci când am intrat, Părintele a exclamat: „Eh, băiatul ăsta e bun de seminar”. Iar la plecare, când am cerut binecuvântare, mi-a zis: „Du-te, că o să vii înapoi!”. Și, în vacanța de vară, preotul duhovnic la care mă spovedeam, m-a rugat să stau o săptămână la mănăstire la Petru Vodă, pentru a învăța rânduielile din altar, ca să-l ajut la Sf. Altar, să fiu băiat de altar. I-am spus că accept, dar să mai meargă cineva cu mine ca să nu mă plictisesc. Am mers cinci până la urmă. Am mai fost cu încă patru prieteni de ai mei și când am intrat în chilia Părintelui, a exclamat: „Eh, unul dintre voi rămâne aici”. Și a avut dreptate, pentru că până la urmă am rămas doi în mănăstire.

Așa că la sfârșitul săptămânii, când au venit părinții să mă ia acasă, Părintele era în curtea mănăstirii și m-a întrebat dacă persoana de lângă mine e tatăl meu și l-a luat foarte din scurt și hotărât: „Băiatul dumneavoastră rămâne aici la mănăstire”, iar mamei i-a spus la fel. I-a chemat apoi în chilia sa și le-a explicat că el o să mă pregătească ca să mă dea la Seminar și că pentru a-mi continua studiile, trebuie să rămân la mănăstire. A fost destul de greu pentru părinți. Eram trei frați acasă, dar au acceptat și așa am rămas în mănăstirea Părintelui.

În cuvântul maicii starețe s-a spus că Părintele a făcut în cadrul mănăstirii o școală de copii și un azil, așa încât pot să spun că eu am făcut parte din prima generație de copii în școala pe care a făcut-o acolo. Dat fiind faptul că am avut ocazia să-l cunosc de la o vârstă mai fragedă, pot spune că Părintele mi-a ținut locul de tată, de prieten, de frate și de tot ce aveam nevoie în fiecare etapă a vieții mele. Știa să-ți respecte foarte mult libertatea și în jurul Părintelui te simțeai plin de bucurie și foarte liber. De multe ori, poate nu eram prea cuminte la mănăstirea de maici și mai mergeau maicile la Părintele ca să-i spună să mă certe, să mă mustre, însă Părintele cu foarte multă dragoste îmi dădea câte un dar și cu asta termina mustrarea lui. Cu aceeași dragoste am văzut că primea pe oricine îi călca pragul chiliei.

În 2010 când Părintele Justin s-a îmbolnăvit și a ajuns pentru prima dată la spital la Cluj, am avut ocazia să-i fiu mai aproape și să-i devin ucenic mai apropiat de chilie. Iar într-una din zile, Părintele m-a chemat la el și m-a întrebat: „Ce spun eu când îl văd așa pe patul de suferință?”. Bineînțeles că i-am răspuns: „O să vă faceți bine și o să reluați lucrarea dumneavoastră cu oamenii”. Iar el mi-a zis: „Eh, Justine, vezi tu cât de greu se desparte sufletul de trup? Am făcut biserici, am botezat, am cununat, am spovedit, dar un singur lucru, te întreabă Dumnezeu: Cât de mult ai comunicat cu El prin rugăciune?”.

Așa încât am văzut rugăciunea Părintelui zi de zi, cu aceeași râvnă, cu aceeași dragoste față de slujbe și îți crea impresia că slujește Sfânta Liturghie ca și cum ar fi fost pentru prima dată, întotdeauna cu foarte multă evlavie și cu frică. Îl vedeai pe Părintele când lua Sfântul Trup în palmele sale, că înghițea Sfântul Trup cu foarte multă smerenie și întotdeauna cu lacrimi. Continue Reading »



7 ani de la adormirea Părintelui Justin! Slujba de parastas va avea loc pe 13 iunie la mănăstirea Petru-Vodă, respectiv 16 iunie la mănăstirea Paltin Petru-Vodă


Pomenirea Părintelui Justin de 7 ani va fi oficiată anul acesta sâmbătă, în data de 13 iunie, la Mănăstirea Petru-Vodă, urmând ca în data de 16 iunie o altă prăznuire să fie săvârșită la mănăstirea de maici Paltin Petru-Vodă.

Părintele Justin Pârvu a trecut la Domnul în data de 16 iunie 2013, înconjurat de mii de ucenici din întreaga lume, care l-au prohodit cu dragoste și tânguire, ca pe un sfânt. De atunci și până astăzi la mormântul Părintelui s-au închinat mulțime nenumărată de pelerini, care aleargă cu credință la mijlocirea și ajutorul Părintelui Justin, acolo unde își găsesc de cele mai multe ori alinare în suferințe și răspuns grabnic în nevoile lor. Sunt deja consemnate multe mărturii ale minunilor și ajutorului Părintelui Justin către cei ce i-au cerut mijlocirea în nevoi, pe care închinătorii ni le-au trimis pe adresa mănăstirii sau a Redacției Revistei Atitudini. În conștiința poporului român, Părintele Justin a rămas ca un sfânt, ce le ascultă durerile de data aceasta din ceruri, ca unul ce a câștigat multă îndrăznire către Domnul și mijlocește pentru poporul, pe care l-a iubit așa de mult, cu prețul vieții sale, până la sfârșit.

Nădăjduim ca prăznuirea de anul acesta să fie prilej de bucurie sufletească celor ce vor participa cu dragoste și inimi smerite la pomenirea de 7 ani a marelui Duhovnic al Neamului românesc, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu.

Să avem parte de rugăciunile cuvioșiei sale și să nu pregetăm a-i urma și noi, la rândul nostru, viața, nevoința, dragostea către aproapele, mărturisirea credinței și mai presus de toate, dragostea nemărginită față de Dumnezeu!



DR. PROF. NEUROCHIRURG ȘTEFAN MINDEA: „CUM A LUCRAT PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ÎN VIAȚA MEA”


Prelegere susținută cu prilejul prezentării cărții „Ο Γερων Ιουστίνος – Ζωή θυσιαζόμενης ἀγάπης” (Părintele Justin – O viață de dragoste jertfelnică, Ed. Athos, 2019, Atena), la Centrul de Studii Patristice, din Marousi Atena, februarie 2020.

 

Aș vrea să vă urez bun venit și să vă mulțumesc că ați venit, părinților organizatori ai evenimentului și bineînțeles invitaților care și-au făcut timp să asculte cum prezentăm viața unui om cu adevărat unic, Părintele Justin. L-am întâlnit pe Părintele Justin spre sfârșitul vieții sale. În acea vreme, în septembrie 2012, trăiam cu soția și cei 4 copii în California. Eram toți fericiți, sănătoși, aveam o carieră promițătoare în cadrul Universității, o situație materială stabilă și foarte bună, fiind tineri și având o viață perfectă. Aveam în California școala Sf. Ioan Maximovici din San Francisco, unde ne duceam copiii, eram înconjurați de o comunitate ortodoxă minunată, ne bucuram de vizite precum de cea a Pr. Pavlos de la mănăstirea Sf. Patrick care a stat chiar la noi acasă și cu care am călătorit împreună la Părintele Efrem din Arizona.

În aceste circumstanțe, un prieten de-al meu, care era și el neurochirurg, a început trainingul în România, invitându-mă cu el să operez timp de o săptămână. Eu am făcut pregătirea în SUA, părinții mei au plecat din regimul comunist pe când aveam 4 ani și am venit în Statele Unite. Toată practica mea s-a desfășurat în SUA, de aceea mi s-a părut interesant să merg în România să operez acolo, să observ sistemul medical. Nu credeam că această excursie îmi va marca așa de mult viața. Așa că am stat o săptămână în București, operând o mulțime de cazuri complexe, iar pentru mine a fost o experiență care mi-a deschis ochii. La Stanford și la Chicago unde am practicat înainte, dispuneam de orice echipament medical posibil. Toate condițiile erau posibile pentru a presta servicii medicale de nivel înalt și asta era total diferit de ce se afla în București în 2012. Am fost marcat de mirosul din spital. Totul era vechi și depășit și deși aveai personal și medici binevoitori, pur și simplu nu aveau resursele necesare.

Două cazuri aparte m-au impresionat foarte mult din punct de vedere uman în România. Un băiețel de 11 ani, cu o tumoare căruia chirurgii i-au refuzat operația, pe motiv că șeful secției de operație era în vacanță, iar când s-a întors, l-a trimis pe băiat la altul mai mare în ierarhie. Alt caz, o doamnă de 26 de ani care a fost lovită împreună cu copilul de 2 ani de către un taxi, care a venit paralizată și necesita intervenție urgentă pentru a-și reveni din paralizie. A fost operată câteva zile mai târziu din cauza  echipamentului și aprobării pentru implant. Nu mai e nevoie să spun că a rămas paralizată… Așa că, după o săptămână petrecută în asemenea mediu, mă chinuiau anumite întrebări. Încercam să înțeleg de ce Dumnezeu îngăduie o așa diferență de la o țară la alta, la ceva așa primordial cum sunt serviciile medicale.

Am terminat săptămâna, când fiul duhovnicesc al Părintelui Justin, ieromonahul Justin, m-a invitat la mănăstire să-i fac o vizită Părintelui. Îmi era cunoscut numele, deși nu știam nimic din viața sfinției sale, nu aveam alte detalii și am plecat la mănăstire pentru a primi binecuvântarea sa. Ne-a primit și am văzut o persoană foarte fericită, plăcută, cumsecade și călduroasă. Erau atât de mulți oameni care așteptau să vorbească cu sfinția sa și nu părea deloc deranjat de faptul că Ierom. Justin ne-a introdus direct în chilie. Am vorbit despre lucruri generale și la un moment dat m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am răspuns că sunt neurochirurg, iar el m-a întrebat dacă m-am gândit vreodată să mă mut în România și să practic neurochirurgia. Ca să fiu politicos, i-am spus: „Bineînțeles! Când mă voi pensiona, mi-ar face plăcere!”. Cred că atât Dumnezeu, cât și Părintele Justin știau că mint. Prin urmare, cred că a simțit că nu sunt în stare de astfel de angajamente. Am încheiat întâlnirea și m-am întors acasă la soție și la familie.

Această relatare nu este despre mine, ci este despre Părintele Justin, despre cum a lucrat sfinția sa în viața mea. Sunt convins că în perioada aceasta s-a rugat mult pentru luminarea mea. Eu și soția am început să citim despre sfinția sa, despre viața sa și despre acea perioadă istorică în care oameni ca Părintele Justin au fost arestați pentru convingerile lor. Ceea ce am descoperit era incredibil. Acești oameni nu erau închiși pentru crime, infracțiuni, ci pentru credința lor în Dumnezeu și pentru dorința lor de a păstra vie credința. Deci nu este nicio diferență față de perioadele antice când creștinii erau persecutați. În mod diabolic, era o armă a guvernului de a elimina sistematic toată elita intelectuală, preoțească, cinul monahicesc și coloana vertebrală a țării. Un aspect care m-a impresionat foarte mult a fost descrierea torturilor aplicate, cât și frecvența acestora. Erau zilnice și de natură psihologică. Preoților din închisoare li se luau fecalele și urină de către gardieni pentru a lua în derâdere Trupul și Sângele Mântuitorului și îi obligau să se „împărtășească” cu ele. Genul acesta de oameni nu aveau interesul să închidă pe cineva, ci să-l distrugă complet. Continue Reading »



GHEORGHE JIMBOIU – „CREŞTINUL DEPLIN” AL TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI


Gheorghe Jimboiu a murit în stare de sfinţenie. Viaţa lui a fost o ardere de tot, bineplăcută lui Dumnezeu” (Valeriu Gafencu).

Instantanee biografice

Venit pe lume, la 18 octombrie 1921[1], în casa unor oameni simpli din localitatea Vela, judeţul Dolj, Gheorghe Jimboiu aparţine generaţiei de la 1948, generaţie de sacrificiu care a purtat în tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc, greul războiului anticomunist. Rămas orfan de mic, este crescut cu multe neajunsuri materiale de mama sa, care refuză să se mai căsătorească, alegând să-şi consacre viaţa creşterii unicului fiu. Un exerciţiu de dăruire şi jertfelnicie pe care Jimboiu îl va repeta în întreaga-i existenţă crucificată pe altarul iubirii de Dumnezeu şi de neam. După ce termină şcoala primară din satul natal, urmează Liceul comercial de băieţi din Caracal, fiind înzestrat şi cu potenţe literare pe care şi le valorifică în această perioadă prin publicarea împreună cu alţi colegi, a revistei Prietenia literară. Ideologic, tributar misiunii de a schimba sufletul României, prin subordonarea valorilor perene, valorii supreme a duhului, tânărul Jimboiu se angajează în „războiul dintre două lumi: pe de o parte lumea veche, care credea în pântece (primatul economicului şi al politicianismului), iar pe de alta parte lumea nouă, care îndrăznea să creadă în duh (primatul spiritului)[2]. Crezul acestei „lumi noi” era acela de a suprima principiile ateiste ale hedonismului occidental şi ale totalitarismului răsăritean centrate pe alungarea religiei din om şi pe anihilarea lui homo religiosus, iar miza luptei este grevată de paradigma vieţii creştine oglindită în poruncile Evangheliei. Aflat la cotitura tinereţii, Jimboiu alege să-şi deschidă sufletul plinătăţii dumnezeieşti, tinzând din toate puterile, în limite pământeşti, spre Adevărul veşnic. În acelaşi timp, zbuciumul pentru câştigarea existenţei îl determină să muncească ca secretar al şcolii şi să facă meditaţii.

La 14 septembrie 1940, România este proclamată Stat Naţional Legionar, prin Decret Regal semnat de regale Mihai I. Mişcarea Legionară devine singura organizaţie recunoscută în noul Stat, având ca ţintă ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Generalul Ion Antonescu este numit Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar. Momentul istoric îl găseşte pe Jimboiu în clasa a VIII-a de liceu, ca membru al Frăţiilor de Cruce, în care va activa până la interzicerea Mişcării Legionare din ianuarie 1941, când Antonescu trece la arestări masive, opt mii de legionari fiind încarceraţi în doar câteva zile.

Prologul unei vieţi de martir

La 5 septembrie 1941, în timpul examenelor de bacalaureat, Jimboiu este arestat, alături de câţiva colegi, pe motiv că ar continua activitatea legionară. La percheziţia din camera în care locuia cu chirie, i se găsesc câteva tipărituri din vremea guvernării legionare, care nu îi aparţineau. Apartenenţa la FDC în timpul guvernării legionare şi trimiterea unei scrisori de către tânărul Jimboiu unui prieten, pentru Siguranţă, constituie motive întemeiate pentru a trece la măsuri represive. Ca fiecare dosar al Securităţii şi acesta conţinea doar informaţii parţiale care conveneau regimului. Mascarada juridică continuă cu organizarea procesului, a cărui desfăşurare nu este altceva decât o simplă formalitate prin care judecătorii dau citire condamnărilor stabilite dinainte de către echipele de anchetă. La 18 decembrie 1941, prin Sentinţa nr. 1468 a Curţii Marţiale Craiova, Gheorghe Jimboiu este condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „constituire de asociaţiune clandestină”. Jimboiu primeşte cu împăcare condamnarea la închisoare asumându-şi suferinţa ca lege unică şi neclintită a întregii lui existenţe. Neîmpăcată însă este reacţia mamei sale, suferindă de inimă, care în luna mai a anului 1942, intervine la Maria Antonescu pentru ca fiul ei să fie absolvit de executarea pedepsei. Ca urmare, este trimis pe frontul de est în Regimentul 26 Dorobanţi Craiova. După doi ani este demobilizat şi chiar eliberat. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial marchează prăbuşirea nazismului, iar în România triumfă sistemul antinazist de factură comunistă al lui Stalin manifestat prin bolşevizarea barbară a ţării, cu nimic superioară dominaţiei naziste. Din păcate, „Marii Învingători” nu sunt în stare să instaureze pacea mult aşteptată de popoare, iar rezultatele conflictului sunt dezastruoase pentru România, în toate privinţele: teritorial, politic, demografic, economic şi financiar. Continue Reading »