articole


PREOT GHEORGHE CALCIU DUMITREASA: PĂRINELE JUSTIN PÂRVU ȘI MĂNĂSTIREA PETRU VODĂ


«Iar ei (magii), ascultându-l pe rege au plecat și, iată, steaua pe care o văzuseră la Răsărit mergea înaintea lor până ce a venit și a stat deasupra locului unde era Pruncul… Și intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama sa și căzând la pământ, I S-au închinat și deschizând vistieriile lor, au adus daruri: aur, tămâie și smirnă» (Mt. 2:9-12).

 

Pe plaiul nemțean care duce spre satul Petru Vodă, pe un drum deloc ușor accesibil, cu gropi și pietre, după ce treci prin satul cu căsuțe mici și pitite, poate nu atât de mici, dar apărându-ți așa din cauza văilor și a munților, se deschide deodată o poiană pe coasta muntelui, neașteptată priveliște de secolul al cincisprezecelea: niște clădiri mai mari și mai mici înconjurând o biserică uimitoare, o biserică nu mare, dar neașteptată, zidită parcă de Ștefan cel Mare după un război câștigat împotriva păgânilor. O zidire înconjurată de clădiri ca o apărare a Bisericii strălucitoare de culorile picturilor exterioare. Te apropii cu tăcută smerenie și te uiți cu sfială dacă cumva, pe frontispiciul ei stă scris, în numele voievodului celui sfânt: „Aici voit-a Domnul să înfrâng pe păgânul jefuitor”.

 

PREOT GHEORGHE CALCIU DUMITREASA: PĂRINELE JUSTIN PÂRVU ȘI MĂNĂSTIREA PETRU VODĂZidurile pictate în motive din vremea Voievodului se răsfață în lumina de la apus, lumină de aur, ca cel adus de magi Pruncului Iisus. Vezi judecata din urmă, vezi slava sfinților mucenici, harta României Mari, neciuntită de vrăjmașii dinăuntru și din afară, păzită de sfinți și de ostași de ieri și de azi. Este un moment de ieșirea din prezent și intrarea în trecut.

Din Biserică se aud cântări și litanii neîncetate, oameni în majoritatea lor, simpli, câțiva monahi tineri și foarte tineri robotind prin curte, pelerini care așteaptă să fie găzduiți. Încă nu a venit vremea slujbelor de seară. În fața unei uși și a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbați, copii, femei, unii cu desagii alături, așteaptă. Așteaptă acolo în pace, unii șoptind rugăciuni, alții citind acatiste sau canoane.

 

În odăița aceea modestă, Părintele Justin Pârvu spovedește oamenii.

Șaptesprezece ore în șir, cu foarte mici pauze, părintele primește cu suflet cald acești pelerini-penitenți care vin la el din toate colțurile țării să-și verse lacrimile durerii și ale pocăinței, să-și ușureze sufletul de păcatele mai grele sau mai ușoare. Odăița aceea mică și sărăcăcios-monahală cuprinde în ea și raiul pe care Părintele Justin îl ține acolo viu prin rugăciunile sale neîncetate, dar și iadul păcatelor mărturisite, grozave sau mărunte. Continue Reading »



Părintele Justin – minunat mijlocitor către Domnul


Părintele JustinPomelnicul pentru vii și morți

Era într-o seară târzie de vineri, undeva spre 11.00 noaptea. Părintele încă primea oameni, dar era din ce în ce mai obosit. La un moment dat, a poftit înăuntru un grup mai mare pentru binecuvântare. În fața noastră erau două adolescente, decent îmbrăcate, dar după gesturi, la început de drum cu credința. I-au întins părintelui un pomelnic cu multe nume pe el. Părintele, s-a uitat lung la el, a dat ușor din cap a dezaprobare, și fără să spună nimic, a luat de pe măsuța de alături o forfecuță și a început să decupeze foaia mergând ondulat cu tăietura pe după câteva nume. Am fost foarte mirat și m-am întrebat în sinea mea ce face Părintele. Părea un copil care decupează o foaie la întâmplare. Când a terminat a ridicat privirea și a zis: „Să nu mai amestecați niciodată vii cu morții. Ăștia sunt vii, iar ăștia sunt morți!”…. Fetele au coborât capul în pământ rușinate și și-au cerut iertare. În acel moment eu nu am mai avut nici o întrebare din cele cu care venisem la Părinte.

Care dintre dumneavoastră, dacă primește o foaie cu nume de persoane necunoscute, poate să spună care sunt vii și care au murit?!…

Acesta a fost Părintele Iustin Pârvu.

(Monica, Israel)

Părintele Justin Nașii de cununie

În luna mai a anului acesta, la chilia Părintelui Justin de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă au venit să se închine doi credincioși din Târgu-Neamț. Domnul N. a avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Părintele Justin în anul 1999, pe când era angajat la Cetatea Neamțului, iar Părintele poposise în vechea cetate pentru o scurtă vizită. Impresionat de personalitatea covârșitoare a marelui duhovnic, N. s-a hotărât să vină la Petru-Vodă ca să-l cunoască mai îndeaproape.

Urma să se căsătorească și, însoțit de viitoarea soție, a pășit pragul chiliei Părintelui măcinat de un necaz. Nunta se apropia, dar nașii erau de negăsit. Ca un făcut, toți cunoscuții refuzau să îi cunune. Necăjiți de situație, cei doi tineri și-au vărsat amarul înaintea Părintelui Justin care, după ce le-a ascultat durerea, i-a întărit cu cuvintele: „Nu vă neliniștiți că o să găsiți nași! Numele lor va începe cu inițiala I”. După ce Ioan și Ionela le-au făcut celor doi miri bucuria de a-i cununa, N. și-a adus aminte de prezicerea Părintelui și de faptul că ea s-a împlinit întocmai. Drept mulțumire, cei doi tineri au hotărât ca în toată viața lor să împlinească măcar o faptă de milostenie creștină: să boteze și să cunune pe toți care le-o vor cere.

 (Mărturii adunate de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, preluat din revista ATITUDINI, Nr. 55)

 

 



Părintele Serafim Bădilă: Părintele Justin Pârvu, medicamentul mântuirii multor suflete


Ei bine, dragii mei, mi se pare că nu mi se cuvine mie să vorbesc despre sfinți, pentru că trebuie să fii sfânt ca să poți vorbi corect și cu folos despre sfinți. Și de aceea îmi cer iertare de la bunul Dumnezeu și de la Părintele Justin că îndrăznesc să rostesc câteva cuvinte despre acest sfânt al închisorilor, despre Părintele Justin, pentru care sâmbătă s-a făcut parastasul de 4 ani de la trecerea lui la cer între Sfinții Mărturisitori. Îmi vine în minte o istorioară pe care v-am mai spus-o. Erau doi bărbați, cu familie și când se întâlneau, se plângeau de necazurile pe care le aveau cu oamenii și în familie. Iar pe de altă parte cârteau că: „Uite cutare e fără Dumnezeu în lume, creează atâtea necazuri, face atâtea rele”. Își vărsau oarecum păsul și unul și altul. Dar în general erau practicanți ai Ortodoxiei, erau oameni care mergeau la biserică, care își mărturiseau greșelile, păcatele, oameni care se sileau cu rugăciunea, cu postul, cu faptele bune, ca să fie în lumină. Totuși, ăsta era păcătuțul lor. Și și-au încheiat amândoi viața vremelnică cum ni se va întâmpla și nouă care suntem aici și tuturor care ne-am născut. Iar Dumnezeu pe cumpănă a pus și cele bune și cele rele care au fost mărturisite și părăsite și i-a rânduit în Împărăția Cerului, în «frumusețile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inimă nu s-au suit», cum spune Sf. Apostol Pavel, știți și dumneavoastră. Și uimiți de ce minunăție i-a învrednicit Dumnezeu să moștenească și încă veșnic, în bucuria aceasta, în fericirea aceasta, aud ei o poruncă dumnezeiască: „Vine un slujitor al Tatălui, să se facă pregătirea cuviincioasă!”, și imediat se întind covoarele, se presară flori, se așază îngerii cu trâmbițe și cu cântări, ca să-L întâmpine cum se cuvine. Și când văd ei toată pregătirea aceasta, cei doi își dau coate unul altuia: „Vezi, mă, și aici e ca pe pământ. Nouă nu ni s-a făcut primire din asta”. Dar un înger din cer se desparte de ceata lui care era acolo și zice: „Nu cârtiți aici în rai, că de ăștia ca voi vin cu sutele, dar un slujitor al altarului foarte rar”.
Ei bine, eu cred și mărturisesc că o primire deosebită i s-a făcut Părintelui Justin. După 94 de ani de viață pământească, așa întâmpinare cred că i s-a făcut. De ce? Dați-mi voie să încerc să vă spun, ca să susțin ceea ce am spus. Păi, Părintele care s-a născut în localitatea Petru-Vodă, a construit acolo două mănăstiri, de călugări și de călugărițe. Atunci când a fost operat la Cluj, zicea către medicul care l-a întrebat: „Părinte, vrei să te operez?”, „Da, dar numai să nu fiu mucenicit cu cuțitul, că am 150 de fete și 80 de băieți și mă așteaptă”.
Ei bine, două mănăstiri pe locul ales, dar până să ajungă la acestea, Părintele a slujit lui Dumnezeu de mic. La 17 ani a părăsit casa părintească și fiind copil curat a intrat la mănăstirea Durău. La 23 de ani pentru viața lui exemplară a fost sfințit ca preot. A urmat războiul și a fost cu armata până în Odessa. La Oglinzi, lângă Târgu-Neamț, mi-a spus că s-a dat o bătălie, 400 de oameni mi-a zis Părintele că a spovedit, a împărtășit și a doua oară au venit bombardamentele. Atâția au plecat dezlegați de păcate și cu „medicamentul” mântuirii. Iată la ce misiune l-a chemat Dumnezeu pe Părintele, de tânăr! Venind din război a fost pe lista celor periculoși pentru regimul ateist instalat și a fost condamnat la 12 ani de închisoare, unde cea mai mare satisfacție o avea când făcea Sf. Liturghie în celulă și chiar spunea: „Nicio Liturghie cu trăire și cu atâta har n-am săvârșit ca acolo în închisoare”. A fost în închisoare și la Aiud și la Periprava și la Canal și la Baia Sprie. Deci, a răbdat mult, dar acolo a avut parte de oameni cu cultură și trăire: generali, ofițeri, medici, ingineri, de toate felurile, care își împărtășeau unul altuia, fel de fel de cunoștințe. Și acolo știa pe de rost Paraclisul și Acatiste și rostea mereu Doamne Iisuse. A ajuns la mari trăiri, fiind acolo în închisoare. Legătura cu Dumnezeu l-a făcut să facă față tuturor necazurilor și când să iasă, cu puțin înainte de termen, i s-a pus întrebarea: „Acum, care mai credeți în Dumnezeu?” și a făcut câțiva pași înainte și a zis: „Eu” și a mai rămas în închisoare pentru această mărturisire. Continue Reading »



5 ANI de la adormirea Părintelui Justin Pârvu. In memoriam




Mucenicul Gheorghe Jimboiu – cel ce a dobandit rugaciunea inimii in temnitele comuniste


Gheorghe JimboiuAlt tânăr de o puritate deosebită era Gheorghe Jimboiu. Când am început, la cererea lui Valeriu Gafencu, săptămâna de rugăciune pentru ca Traian Maniu să se întoarcă la Dumnezeu, am făcut ”o baie spirituală”. Adică, deoarece pe atunci nu aveam preoţi între noi – au venit imediat după asta – ne-am mărturisit păcatele şi greşelile unii altora, pe rând.

Atunci mi-am dat seama câtă curăţie lăuntrică avea Jimboiu. Era unul din cei mai curaţi. De la el am aflat că după şase luni de stăruinţă, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită. Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi.

(Pr. Mihai Lungeanu – ”Sfântul Închisorilor”, ediție îngrijită de monahul Moise Iorgovan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 204-205)

Aristide Lefa:

Un alt bun prieten pe care l-am pierdut a fost Gheorghe Jimboiu, student la Academia comercială din Brașov. Era din județul Dolj și în momentul arestării, mama lui era grav bolnavă de inimă, rămânând fără nici un sprijin. Era văduvă și el era singurul ei copil. După atâția ani, nu mai știa dacă era în viață sau a murit. Câte gânduri și spaime i-au frământat mintea și sufletul!

L-am cunoscut la Târgu-Ocna și, încă de la început, m-au impresionat seriozitatea și ținuta lui deosebită. Era destul de înalt, foarte slab, cu o față prelungă, cu ochii albaștri cenușii, care-i dezvăluiau toată curățenia sufletească. Avea cele mai deosebite mâini pe care le-am vãzut la un om: nefiresc de subțiri, cu degete foarte lungi, mâini făcute anume pentru rugăciune sau pentru un mare pianist. Avea o minte sclipitoare și o stăpânire de sine care impunea. De multe ori, când aveam momente de frământări sufletești sau mă simțeam obosit, o discuție cu el mă refăcea și mă întărea sufletește. În cuvinte simple, reușea să redea esențialul problemelor pe care le discuta, având o putere de convingere ieșită din comun. În februarie 1953, când am fost trimis disciplinar la Gherla, m-am despărțit de el. Momentul a fost destul de greu, dar discuția cu el m-a întărit sufletește și am privit mai cu încredere viitorul. L-am reîntâlnit peste un an, în 1954 la Gherla, unde ajunsese și el1. Ne-am bucurat mult. Lucram, pe atunci, la cabinetul medical și, profitând de o perioadă mai relaxată, i-am făcut un tratament susținut care l-a remontat pe moment. Boala era foarte avansată (ciroză hepatică) și, până la urmă, nu l-a iertat. În vara anului 1955, a fost trimis la Aiud împreună cu cei ce aveau peste zece ani condamnare. Acolo a murit.

(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Editura Eminesc, București, 1998, pp. 106-107)

Continue Reading »