articole


Revista ATITUDINI şi Mănăstirea Paltin Petru-Vodă susţin filmul SCRUM


Filmul SCRUM, în regia lui Andrei Negoiţă Zagorodnâi, spune povestea copiilor abandonaţi din Valea Screzii şi Valea Plopului, două localităţi din judeţul Prahova. Este un proiect în lucru, cu o pronunţată nuanţă socială şi duhovnicească, despre care am avut plăcerea şi onoarea de a afla mai multe în week-end-ul precedent,  cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naşterea marelui nostru duhovnic, părintele Justin Pârvu (10 februarie 2019).

Cu acest prilej, regizorul Andrei Negoiţă, cel care a semnat şi omagiul cinematografic adus de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă părintelui Justin, „Acum 100 de ani“, a vorbit despre importanţa proiectului nu doar pentru copii şi cei aflaţi în suferinţă, ci şi pentru România.

„SCRUM este un proiect care va schimba vieţi. Va schimba inimi şi sperăm să schimbe şi mentalitatea societăţii româneşti, dar şi percepţia străinilor despre români. Este un film care arată rolul Bisericii atât de marginalizate în ziua de astăzi, în care un preot, Nicolae Tănase, construieşte un sat de adăposturi sociale în Valea Screzii şi un sat în Valea Plopului, dar, poate mai important decât aceste clădiri, construieşte campioni şi oameni care au învins şi înving viaţa şi sistemul.“

Povestea SCRUM a fost preluată, zilele acestea, şi de către BASILICA, agenţia oficială de presă a Patriarhiei Române, vezi: https://basilica.ro/planul-ambitios-al-unui-regizor-pentru-a-sprijini-asezamintele-de-la-valea-plopului-filmul-scrum/

Mai multe detalii despre filmul SCRUM puteţi afla la adresa www.scrumfilmul.ro, acolo unde puteţi şi dona pentru peliculă. Foarte important, 25% din încasările viitorului film vor ajunge la copiii din Valea Screzii.

Alternativ, puteţi dona pentru SCRUM în contul:

Asociaţia 7 Cuvinte

BANCĂ: RAIFFEISEN BANK

IBAN: RO41RZBR0000060019249014

Revista Atitudini şi Mănăstirea Paltin Petru-Vodă se alătură sprijinitorilor acestui film de profundă substanţă şi trăire ortodoxă.

Puteţi urmări teaser-ul SCRUM mai jos:



Scrie-le din nou parlamentarilor că refuzi parteneriatul civil!


IMPLICĂ-TE ACUM în a doua campanie.
14 februarie 2019

Pe agenda Senatului se află din nou propuneri legislative care permit uniuni între persoane de același sex. Inițiativa L35/2019 aparține USR, la care au aderat și unii parlamentari UDMR, precum și nelipsiții Florin Manole, deputat PSD și membru al „poliției politic corecte” CNCD, și Adriana Săftoiu, deputat PNL (ambii vechi promotori ai „drepturilor” suplimentare pentru homosexuali). Inițiativa L39/2019 este semnată de un senator independent și un deputat ALDE.

Propunerea lor este ca parteneriatul civil să fie o instituție care dublează căsătoria, dar cu mai puține obligații decât aceasta (se încheie și se desface mai ușor, copiii sunt considerați ca fiind născuți în afara căsătoriei, nu se cere fidelitate). Acest tip de uniune se vrea deschisă atât cuplurilor bărbat-femeie, cât și cuplurilor homosexuale, dar fără a le permite homosexualilor să adopte copii. Tocmai această calitate de struțo-cămilă juridică conferă vulnerabilitate ideii de „parteneriat civil”. Nu poți crea o instituție care garantează un drept (adopția) doar unei categorii de cetățeni (heterosexualii) și altora nu (homosexualii). Această prevedere menită să liniștească publicul va fi considerată drept discriminare de către orice tribunal sau for legiuitor.

Vor urma în câțiva ani adopția pentru homosexuali și „căsătoria” homosexuală (nu neapărat în această ordine). Și apoi îngrădirea libertății de conștiință: să fii atent ce vorbești că să nu discriminezi, sau să nu fii acuzat de incitare la ură, să nu poți refuzA invitația de a participa la o „căsătorie” homosexuală, să participi cu colegii de la serviciu la diverse acțiuni de „solidarizare cu minoritățile sexuale” și chiar să permiți ca la școală să i se explice copilului tău că homosexualitatea este un comportament firesc. A demonstrat-o pe deplin experiența țărilor în care a fost legiferat MAI ÎNTÂI parteneriatul civil: Canada, SUA, Marea Britanie și multe altele, în care libertatea de conștiință și de credință religioasă este tot mai îngrădită.

Acționează din nou!

Trimite scrisori electronice sau prin poștă!
Nu ezita. Fiecare mesaj contează.

TU contezi. Exprimă-te! Model de scrisoare găsiți aici: stiripentruviata



100 DE ANI DE LA NAȘTEREA PĂRINTELUI JUSTIN. Fragmente din Copilăria Părintelui Justin


M-am născut într-o familie de oameni de la munte, cu obiceiuri frumoase, şi am fost educat într-un duh de evlavie. Aveam o icoană cu care mă culcam şi mă trezeam înaintea ochilor: Sfântul Munte al Athosului, scăldat de Marea Egee, pe care se vedeau bărcile, iar pe munte se vedeau mănăstirile şi chiliile sihaştrilor, şi în înălţime era Sfânta Treime binecuvântându-i pe nevoitori. Şi acolo mi-era veşnic gândul, în copilărie. Îi spuneam mamei, din când în când: Trebuie să ajung la Sfântul Munte! Şi au trebuit să treacă ani şi ani de-a rândul şi să trec printr-o mulţime de încercări, ca până la urmă să ajung în Sfântul Munte şi să văd locul atât de visat al copilăriei.

Spuneam mai sus că deprinderile şi firea se alcătuiesc în copilărie, cresc odată cu copilul şi mor o dată cu omul. După 25 de ani de încercări, m-am întors pe meleagurile satului natal şi m-am dus la un arbore, unde ne adă­posteam noi, copiii; ne aşezam sau mâncam ceva sau ne odihneam, pe care crestam Sfânta Cruce şi scriam numele nostru dedesubt. Firesc, arborele acela crescuse acum: dacă atunci era subţirel, acum avea jumătate de metru în grosime şi se mai vedeau pe coaja lui, ca o cicatrice, integrate în arbore, numele şi Sfânta Cruce. Ei, cam aşa este şi viaţa noastră în trupul acesta mare al creştinătăţii, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „suntem mădulare unii altora”. Nu numai noi, oamenii, suntem părtaşi unii altora, ca mădularele unui singur trup – Biserica, ci suntem înrudiţi, prin firea pământească, şi cu animalele, cu plantele, cu pomii, cu pietrele, cu pământul, cu aerul şi cu apa. Trăim în ele şi ele trăiesc în noi. Tot aşa, mănăstirile sunt nişte oaze pentru rugăciune, mân­gâiere şi mântuire a poporului creştin ortodox. Mă­năstirile înseamnă rugăciune. Mănăstirile au fost şi rămân un loc unde s-a făcut educaţia şi formarea creştinului care îşi realizează idealul şi care îşi apără Biserica, îşi apără familia, îşi apără Patria, îşi apără şi neamul.

Părinte, ce v-a format cel mai mult duhovniceşte în copilăria Sfinţiei Voastre?

În viaţa de familie a mea, din zona asta a munţilor, ca de obicei, mamele joacă rolul cel mai important. Părinţii, fraţii sunt plecaţi mai mult în dreapta, în stânga; ei sunt pe terenul de luptă. Iar mamele sunt acelea care se ostenesc cu naşterea, cu creşterea, cu formarea caracterelor şi cu in­fluenţa şi viaţa spirituală pe care o are ea. Mie mi-a fost uşor să înclin înspre viaţa monahală, pentru că mama, Dumnezeu s-o ierte, aproape în fiecare zi de duminici şi sărbători, ne lua la Durău, la mănăstirea Secu, Sihăstria, pe la mănăstirea Neamţ; nu erau maşini, se întovărăşeau doi- trei vecini, puneau caii la căruţă, merinde în traistă şi hai la mănăstire, 20 de Km, 25, 30. Şi aşa, adeseori, înnoptam pe la bătrâni, pe la mănăstirea Durău (pe atunci era m-re de călugări). Mănăstirea Durău era un punct mare de atracţie şi important, cu deschidere spre Bucovina şi Ardeal. Era o mănăstire rară, cu cântăreţi şi slujitori buni şi dacă ai fi fost de piatră, tot dădeai o lacrimă. La o priveghere de săr­bătorile acestea mari eram impresionat adânc mai ales când am văzut copilaşi de anii mei îmbrăcaţi în veşminte, ieşeau la vohod acolo cu preoţii, cu lumânări înainte, ipodiaconi. Ei, şi aşa s-a imprimat viaţa asta a lor, încât când veneam acasă trăiam toată săptămâna viaţa Durăului sau a Secului. Acolo am luat legătura cu nişte bătrâni, Părintele Dometian, Părintele Pahomie. Aşa am intrat eu în mănăstire, dar până atunci multe năzdrăvănii am mai făcut, că şi Creangă s-ar minuna de istorisirile mele.

Când făceam năzdrăvănii, teama mea cea mare era să nu plătească mama liturghii – asta era o mare dramă. Şi mă temeam, toată noaptea nu dormeam, mi-era frică şi trebuia să-i spun mamei neapărat ce trăsnaie am făcut eu în ziua aceea, că, dacă nu, auzeam că s-a dus la Durău sau la Secu, la mănăstire, şi plăteşte slujbe pentru răufăcători, care au căzut din pod, care au dat foc la cânepă…

Nunta în sat când se face, rămân casele pustii, rămân acasă doar copiii. Iar eu eram şeful bandei de copii. Eram vreo 12, toţi mărişori, cam de 12 anişori. Şi ce făceam noi era să controlăm fiecare casele noastre. Începea de la mine, şeful bandei. Umblam prin pod, umblam prin grajd, umblam prin şuri să vedem ce se potriveşte cu o trăznaie. Pe urmă mergem pe la vecini, dar nu eram satisfăcut. Nu găsisem nimic surprinzător la ceilalţi. Hai înapoi, la mine. În dolia casei (sunt unele case cu acoperişul prelungit în spate) şi acolo e un fel de magazie, unde pui de toate şi cânepă, şi bumbac, şi stative… vârtej de făcut frânghiile, hamuri noi şi vechi şi câte altele. Ei bine, aveam o movilă de cânepă. Cât a muncit mama să taie cânepa, – să o aduni, s-o smulgi, s-o baţi, să scoţi sămânţa, s-o pui la uscat, s-o pui la topitoare vreo două, trei săptămâni, s-o scoţi de acolo, s-o desfaci şi-o pui la soare să o încălzească, să o în­fier­bânte soarele; adu-o din nou, apoi după 2-3 săptămâni după ce se usucă bine-bine, scoate mama meliţoiul, adică îi desfaci toată fibra cu mâna stângă – beţişoarele acelea, încât rămâne numai firul de cânepă cu multă osteneală, până ajunge ca firul de bumbac. Şi mama făcuse treaba asta, muncă de un an – o singură dată în an se cultivă cânepa asta – şi acum era terminată, pusă acolo-ntr-un colţ. Şi-au plecat toţi la nuntă. Eu ştiam că tata are cartuşe în pod. Atunci nu era nicio istorie să ai cartuşe, puşcă. Tata avea un „tunac”, numai atâta, şi mergea noaptea cu el, când mergea să stea la vreo pădure, la vânătoare şi la fiecare săptămână tata venea cu câte un căprior, porc sălbatec… Aşa, ce facem? Mă urc în pod unde erau două cutii de cartuşe, din când în când le scotea tata şi le mai ungea cu un fel de grăsime. Am luat două cartuşe şi vin jos. Am făcut însă vreo două trăsnăi: am scos praful din cartuş şi puneam pe-o piatră, apoi loveam cu muchia toporului… măi, şi făcea un zgomot ca de tun, parcă se împuşca.

Îţi poţi imagina că se putea întâmpla să fie celălalt dincolo şi-l orbeai? Şi acum mă minunez de cum ne-a păzit Dumnezeu. Iau şi dau foc la câteva fire de praf care au ajuns şi până la cânepă. A împroşcat toată cânepa aceea, a luat foc grinda şi para se urca în pod de-acum. Am rămas singur, au fugit toţi. Am sărit aşa îmbrăcat şi am potolit focul, ardeam şi eu cu grămadă cu tot, căci cânepa arde întâi numai pe deasupra, ca fânul, înăuntru numai dacă îl stârneşti.

În fine, am strâns tot şi stăteam tare cuminte, încât vreo două zile nici nu ştia mama că eram acasă. Nu ştia săraca de ce sunt aşa de cuminte. A trecut luni, marţi, îl aud pe tata: „Măi, babă (că aşa îi spunea mamei), vreau să fac un ham la cai şi mă duc să iau nişte cânepă. Când am auzit eu, vai de mine! … dimineaţa sub ţol stăteam. M-am îmbrăcat repejor, foarte cuminte şi tuleo la şcoală; n-am mâncat nimic, nici cărţi n-am luat. Vin de la şcoală, cuminte foc, nu m-am mai închinat, căci aşa era obiceiul. (Când veneam de la şcoală trebuia să merg la icoane, să zic un Tatăl nostru, după aceea Sărut mâna, mamă)… Şi acum, cuminte, parcă eram bolnav de 5 ani de zile de tuberculoză. Discutau, nu se terminase nici acum. „Măi, femeie, zicea tata, să ştii că a intrat cineva şi a dat foc la casă. Era să rămânem fără casă, uite că a ajuns para până sus la căprior, o mers pe draniţă”. Mama: „Măi, bărbate, eu am să mă duc la Secu”. Când am auzit eu… mă dau bine pe lângă sor’mea. Era purtătoarea de cuvânt a mamei. „Cine o fi fost oare, măi? Cine o fi fost?”, mă întreba ea. „Păi, nu ştiu, măi, dar treaba e încurcată rău. Dacă mama se duce la Secu, se duce şi la Durău”.

Şi s-a dus mama la Secu. Eu, numai ochi şi urechi să vedem ce spune mama şi am aflat că i-a spus un părinte, într-adevăr, că este mâna ori a unui vecin, ori din casă. Dar fratele Ghiţă Coscarul deschidea Psaltirea şi acesta i-a spus precis: „Nu vă mai necăjiţi că nu-i niciun străin, e de acolo”. Măi, care să fie, cum să fie? I-am spus la sor’mea, ea i-a spus mamei şi în felul acesta s-a acoperit treaba, nu i-a spus tatei. Că dacă-i spunea tatei, se cobora rău de tot. Tata niciodată nu mă bătea. O singură dată, o singură vargă mi-a dat. Varga aceea am ţinut-o minte toată viaţa. Mama mă plescărea în fiecare zi de vreo două trei ori; n-avea niciun spor, rar când punea mâna pe o nuieluşă, dar, nu dădea. Nu dădea mama în mine pentru nimic în lume. Mama ţinea foarte mult la mine. Ce spunea ea era sfânt pentru mine.

Dar tata de ce v-a bătut?

Mă trimisese la un vecin să-i duc un cleşte de cai. Nu m-am dus şi l-am aruncat pe undeva. Vine după cleşte vecinul. Măi, şi numai o singură dată m-a plesnit peste funduleţ, că n-am uitat toată viaţa. Am avut o dungă vreo două săptămâni, dar am simţit-o toată viaţa.

Când trec cu maşina pe lângă locurile astea în care am copilărit, îmi amintesc de năzdrăvăniile mele, încât fiecare metru pătrat e o poveste întreagă. Pârâul acesta de aici, nemaipomenit, câte grozăvenii făceam… Şcoala aceea, când mă uit la ea, aceeaşi sală mare neterminată nici până azi. Acolo am făcut şase ani în şcoala aceea. Nu s-a mai făcut nimic, măi. Cancelaria, acelaşi loc, aşa a rămas.

Eu am trăit în Poiana asta, dormeam şi mă sculam numai cu Muntele Ceahlău. Dimineaţa, seara dormeam cu Ceahlăul, dimineaţa mă sculam cu Ceahlăul. Nici Ion Creangă n-a dus o viaţă aşa teribilă cum am dus-o eu. Biata mama dimineaţa când mă scula cu greu. „Hai, măi, că, uite, strigă bobocii. Ieşi cu viţeii…” Eu nimic. Numai când auzeam că-i smântâna gata, mă sculam şi eu. Mâncam ce era mai bun, ceaunele cu lapte erau mari şi cu smântâna groasă deasupra şi-ţi imaginai că nu-mi era uşor s-o gătesc degrabă. Săraca mama, nu exista ceva să nu aducă ea copilaşului ei cel mai mic. Şi-mi amintesc că, până să mă duc la seminar la Cernica, dormeam cu mama. Şi „moarte de om” a fost pentru mine când m-au condamnat regulile şcolii să nu vin un an acasă în vacanţe. Mi-era greu să vin de la mama şi de la munte în viesparul acela de călduri, ţânţărimea, să stai tu cu plasa de sârmă la geam, să nu poţi dormi. Mama când o auzit de Bucureşti: „Pti, unde să te duci? Unde-o fi Bucureştiul?” Când am venit eu de la Bucureşti: „Mamă, ştii unde-i Bucureştiul? Unde se apropie cerul de pământ, vezi acolo? E mai încolo! Vezi matale muntele Hangu? Ei, mai încolo”. Să te îmbraci în haine călugăreşti, să-ţi pui bagajul pentru un an întreg, cu plapumă, pături… S-o iei prin Piatra Neamţ, la gară, să iei bilete, să te informezi unde-i Bucureştiul, biletul cât costă. Coborai în Bucureşti după o noapte de călătorie, atunci trenurile mergeau rapid, nu jucărie, cum merg trenurile acum. Scria acolo să nu te pleci. Stăteam cuminte şi, când pe la Buhuşi, iaca, apare un copchilaş mai mititel ca mine, cu un păr galben auriu, vopsit ca cucoanele de azi, tot aşa mergea la Cernica. „Unde mergi, frate?” „La Cernica”. „Hai, mergem amândoi”. Şi mi-am revenit când am văzut că de acum înainte mai am pe cineva. Când ajungem noi la Bucureşti acolo, măi, erau lustragiii ăştia şi pescuiau că eşti din provincie. O, ghete, pune mâna, dă-te încoace! Dacă nu ştiai să te pui oleacă în gură cu el te costa cât drumul de la Piatra Neamţ la Bucureşti. Te ducea cu maşina la scară. Unde mergeţi, părinţele? Hai urcaţi. Când cobor din maşină, în faţa porţii…un ierarh, foarte aspru. Înalt, cu camilafcă, rasă, metanii frumos aranjate. Nu ştiam noi cine este. Ne ducem la dânsul şi plecăm genunchii. „De unde veniţi?” „De la Mănăstirea Durău”. „Păi, numai de la Durău puteaţi veni cu maşina”. De la început ne-a luat tare. „Sunteţi pentru admitere cumva?” „Păi, da”. Ne-a dus la dormitor şi a doua zi am şi fost la examinare. Ne-a dat regula patrulaterului. Ce să umbli, ce să copii? N-aveai cum… Şi tot timpul, doi ani de zile ne-a ţinut minte. Acela era directorul, Chesarie Păunescu, viitorul episcop de mai târziu al Constanţei.

Toate-s legate de amintirile cu mama. Mama, săraca, când veneam acasă… să nu mă mai duc la mănăstire, să stau aici. Murise preotul din sat, rămăsese parohia fără preot. Mă rugau şi sătenii să stau în sat. Iar eu mă împotriveam: „Dar de ce să stau în sat, măi? Eu am alt rost”. „Las’ că avem noi pe aici fete bune” „Hă, hă, bată-vă să vă bată”.

Şi cum s-a împăcat până la urmă mama cu intrarea în mănăstire?

S-a împăcat, dar e o istorie întreagă, cu biciclete. Aici în sat erau două biserici în care se slujea. Eu mă duceam cu bicicleta la Durău. Pleca de-acasă toată lumea la biserică, nu stătea decât unul. Dacă nu mă găsea într-o biserică, eu spuneam că-s în cealaltă. Dar eu eram dus tocmai la Durău. Veneam târziu cam pe la ora asta aşa (ora 21). Mult îmi plăcea. Şi-n cele din urmă am pus eu o voie puternică să mă duc la mănăstire. O jumătate de an au durat toate tratativele acestea cu mama. Mama într-adevăr era cumva mai de acord, tata, să nu audă. Îmi povestea el despre toată istoria mănăstirilor, cât se pricepea el să mă poată descuraja. Dar eu nu-l auzeam deloc. Nu-l auzeam. Mama, la un moment dat, dacă a văzut că eu ţin cu tot dinadinsul, mergea la Durău şi vorbea cu Părintele Dometian (Dumnezeu să-l ierte) şi-i spunea „Lasă-l să moară creştin acasă, măi. Nu-l mai aduce la mănăstire”. Şi într-adevăr m-a respins de multe ori. Când am venit la mănăstire, m-a mustrat. Niciodată să-l fi văzut plângând pe tata. Nu… Dar acum, când m-am despărţit de el, dimi­neaţa când ne-am sculat (suna clopotul de deşteptare), tata pleca înspre casă şi eu rămâneam aici. În sunetul clopo­telor, tata cu căruţa cu cai. Plângea tata ca un copil, ca după mort. Mi-a rămas imaginea aceasta şi cu asta am şi rămas, că nu l-am mai văzut. Au început concentrările, războiul şi nu ne-am mai găsit. Au venit ruşii, pe tata l-au surprins răzvrătindu-se împotriva comuniştilor şi UTC-iştilor.

Când v-a venit ideea de mănăstire?

Ideea de mănăstire mi-a venit când dormeam acasă pe cerdac şi mă sculam cu Ceahlăul, iar la poalele Ceahlăului era Durăul. Şi apoi mai era şi Mănăstirea Neamţu cu tipografia, pe care o au şi acum, iar eu eram foarte atras de cărţi. Erau 2-3 călugări care umblau cu cărucioarele şi transportau cărţi pe valea Bistriţei, ajungeau până pe la Broşteni, până sus la Rarău, cu căruciorul cu patru roate pe care-l trăgeau doi călugări; aveau câte 2-3 saci cu paraclise, acatiste. Apoi, când veneau părinţii, ieşeam la Petru Vodă în vârf acolo şi îi ajutam la ridicat cărucioarele. Când ajungeam jos aici acasă, veneam cu 3-4 acatiste: Sf. Neculai, Sf. Gheorghe, Paraclisul Maicii Domnului, Acatistiere, toate le aveam de când eram mititel. Şi acum mai am din cărticelele astea. Erau Părinţii, fraţii Urmă, care lucrau cu cărţile şi tipăreau multe cărţi, şi nu dădea nimeni niciun ban, totul se dădea gratuit. Iar bătrânii noştri se adunau duminicile şi de sărbători şi citeau aceste cărţi, unul citea şi ceilalţi ascultau, dar ascultau cu multă evlavie, nu să se joace sau să discute; se făcea cruce în momentele potrivite şi aşa îşi petreceau o jumătate de zi. Aşa că foarte mult au folosit aceşti călugări de la Mănăstirea Neamţu şi toată valea Bistriţei era numai urma lor. Mai târziu transportau cu căruciorul cu cai. O călătorie ca aceasta dura vreo două săptămâni. Când venea înapoi, Dumnezeu să-l ierte, Părintele Marcu mai povestea câte ceva noaptea, unde se adunau mai mulţi credincioşi, prin posturi; mai aducea diferite vieţi de sfinţi. Bunicele torceau, mai împleteau şi Părintele povestea iar copiii ciuleau urechile şi prindeau într-adevăr chestiile astea; a încălzit toată starea de lucru. Numai aşa se explică faptul că aici, pe distanţă de 8 km, sunt vreo 18 preoţi.

(Preluat din Ne vorbește Părintele Justin, vol. 1)

 

 

 



Părintele stareț Siluan din New Mexico: Despre nemișcarea inimii prin rugăciune, în tumultul lumii de azi


(preluat din Revista Atitudini Nr. 58)

Sarea sfinților

Părinții Bisericii, de multe ori, spun că Biserica este ca o arcă pe deasupra lumii și după cum știm sunt diverse oceane și mări în această lume. Unele sunt cu apă dulce, altele cu apă sărată. Hristos a spus: „Voi sunteți sarea lumii, sunteți lumina lumii” și noi, creștinii, cu adevărat trebuie să trăim ca și cum am fi sarea lumii. Nimeni să nu se înece în marea vieții. În Marea Moartă din Palestina, spre exemplu, nu te poți scufunda din cauza faptului că este foarte sărată. Dacă suntem cu adevărat creștini, nu ne putem scufunda în marea vieții, dar din nefericire am lăsat să intre foarte multă apă în viețile noastre și nu suntem sarea pământului. Deci, noi, practic plutim pe apele sfinților și încercăm să ne apropiem cât mai mult de arca Bisericii, fără să ne scufundăm.

În America, noi nu avem multă sare și trebuie să învățăm să înotăm. E foarte bine pentru că în felul acesta exersăm, ne antrenăm. Spre exemplu mulți ne întreabă de Maica Domnului, de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și trebuie să dăm răspuns la foarte multe întrebări legate de Maica Domnului. Protestanții ne întreabă de ce o venerăm pe Maica Domnului. Catolicii ne spun: „Dar, în fond și voi o iubiți pe Maica Domnului ca și noi” și ne întreabă despre imaculata concepție. Deci, întotdeauna e o confuzie foarte mare și acolo mereu trebuie să o luăm de la început. Aici, la voi, e simplu. Maica Domnului e Maica Domnului. Nu trebuie să explicați nimănui. Aveți și „sarea” sfinților care vă însoțește, spre exemplu, Părintele Justin care a fost o minte foarte înaltă, sărată, un spirit înalt și v-a adus la mântuire. Deci, noi în America trebuie să luptăm să avem această „sare” înăuntrul nostru. În locuri precum România, spre exemplu, credința este foarte puternic înrădăcinată în sângele vostru. În America, noi doar săpăm, săpăm, săpăm. Aici, pur și simplu, totul e mult mai rafinat și e ca și cum ai lucra cu flori. Noi lucrăm ca să aflăm credința, pe când voi aici, practic, doar rafinați credința. Aici, practic, „se polizează”, se rafinează Ortodoxia. Noi, ca și călugări, cu adevărat, trebuie să rafinăm conceptul de supunere, de ascultare. Sunt foarte multe lupte în viața monahală, dar cu cât aprofundăm taina ascultării, cu atât înaintăm pe această cale.

Individualismul occidental și taina ascultării în Ortodoxie

E foarte simplu, atunci când trăiești cu cineva, să-l vezi, să-l consideri ca pe o ființă omenească. Spre exemplu și Apostolii au trăit cu Mântuitorul Iisus Hristos și de multe ori Îl vedeau ca pe un om ca și ei. Și știți foarte bine că și Mântuitorul de multe ori îi certa și chiar la un moment dat i-a spus Sfântului Petru: „Piei înapoia mea, satano!”, pentru că avea o mentalitate foarte omenească și nu respectase ascultarea. Știți foarte bine că până la urmă însuși Mântuitorul a fost ascultător până la ultima Lui picătură, până la ultima Lui clipă omenească. Deci, când ai toate aceste lucruri în inima ta, devii un om curățit.

Viața monahală a fost stricată foarte mult de viața la sine. Toată lumea dorea să își facă voia fără să se supună cuiva. Starețul duce o povară foarte grea, dar dorește mântuirea noastră, a tuturor. Deci, americanii au venit și au văzut spiritul acesta al ascultării. America e foarte plină de un simț al individualismului. Toată lumea suferă de descurajare, de singurătate, pentru că nu pot sau nu au învățat încă această taină a ascultării. De asta e și atât de greu pentru americani să înțeleagă credința ortodoxă, să înțeleagă că viața noastră e întru Hristos, că viața noastră, de fapt, se regăsește în celălalt. Fiecare are impresia că doar viața lui contează, el, ca individ. Și ideea de a muri pentru ceva sau pentru cineva este pur și simplu de neconceput. E foarte greu să găsești mântuire, cel puțin în America. Cel mult, o poți întâlni la nivel de citit de carte, dar nici într-un caz în realitate, faptic, lucru care mi s-a întâmplat și mie. Am trăit într-o mănăstire catolică și citeam o carte despre Sf. Siluan și atunci mi-am spus: „Uite, asta este Ortodoxia și trebuie să devin ortodox!”. A fost o luptă mare să părăsesc mănăstirea catolică și să devin ortodox, dar a fost un har foarte mare și toți cei care se convertesc simt acest har foarte mare. Este foarte greu să devii ortodox pentru că atunci când o faci, aduci practic toată mentalitatea americană în această nouă credință a ta. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu: grabnic ajutător întru necazuri. „NU DEZNĂDĂJDUI! ȚINE-TE DE POALA LUI DUMNEZEU!”


„NU DEZNĂDĂJDUI! ȚINE-TE DE POALA LUI DUMNEZEU!”

L-am cunoscut pe Părintele Justin în anii 2000-2001. Veneam la Petru-Vodă în fiecare an de 3-4 ori, din Oradea, cu diferite persoane, având foarte multe probleme. Eu sunt văduvă, soțul meu a murit la 45 de ani. Era consilierul primarului din Oradea, avea două Facultăți, vorbea patru limbi străine și a fost nepotul preotului Petru Vasilescu care a făcut și el temniță ca Părintele Justin, chiar dacă nu în aceleași închisori, în același timp. Pr. Petru Vasilescu este scris pe piatra memorială la Aiud, acolo jos, în monument.

Când am ajuns pentru prima oară la Părintele Justin, eram într-un moment foarte greu din viața mea. În 2003 soțul meu suferise un infarct și 40% din mușchiul inimii lui era afectat. A mai trăit încă trei ani până în 2006 spre 2007 și la sfârșitul anului, chiar de Anul Nou, l-am înmormântat. În perioada aceasta, veneam foarte des la Părintele, care ne dădea nenumărate sfaturi. Părintele mi-a spus: „Nu deznădăjdui! Ține-te de poala lui Dumnezeu!”. Mi-a dat Acatiste și Paraclise, iar la Psaltire mi-a spus că nu e suficient să citesc o catismă, ci să citesc trei catisme, întrucât Dumnezeu vrea ca eu să duc o văduvie curată. Cu ajutorul rugăciunilor Părintelui, cu ajutorul Maicii Domnului, am putut să îmi mențin această curăție după moartea soțului meu.

Altădată am venit la dânsul când era gata să fiu dată afară din serviciu. Lucram ca administrator, director de piață și când s-a schimbat conducerea, cei mai vechi, cum am fost și eu, am fost obligați să susținem un examen. Examenul din legi nu era o problemă, dar de examenul din calculator ne era frică, în ideea că generația mea nici nu auzise de mouse, darămite de calculator. Am venit disperată la Părintele și am zis: „Părinte, mă dă afară!”. S-a uitat la mine, de sus până jos și a zis: „Nu deznădăjdui! Rămânem pe loc! Rămânem pe loc! Rămânem pe loc!”, de trei ori. Am venit acasă și am văzut cum opt colegi de ai mei au fost dați afară, apoi alți 16. Într-o săptămână un coleg de al meu mi-a arătat un pic la calculator și am învățat programul în câteva zile, iar la examen săgeata calculatorului s-a dus exact pe deschiderea programului și am ieșit cu felicitări. Îi mulțumesc Părintelui și acum când nu mai este printre noi și mulțumesc Maicii Domnului și Domnului Iisus Hristos pentru că ei sunt care m-au ajutat, pentru rugăciunile Părintelui Justin.

Într-o zi am venit la Părintele și i-am zis: „Părinte, acum sunt văduvă, dar tot umblând prin spitale cu soțul meu, pe fiul meu l-am scăpat din mână. A luat-o razna”. „Roagă-te, citește Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, al Sf. Nicolae”. Zic: „Ajutați-mă! Rugați-o pe Maica Domnului să mă ajute, să îi găsească fată să se însoare, Părinte!”. S-a uitat la mine lung, n-a spus nimic, iar după ce am venit la 40 de zile sau după câtva timp, zice către mine: „Soacră mare, soacră mare, soacră mare!”. „Ce zice Părintele ăsta?!”, mă gândeam eu, că fiul avea o grămadă de relații, dar nu voia să se însoare. Ei, s-a întâmplat după trei ani de zile: „Soacră mare, soacră mare”…

Odată, a venit la mine la serviciu o fostă subalternă de a mea și a adus un astrolog, iar eu l-am întrebat pe astrolog și de fiul meu. Mă mai uitam și la televizor pe la horoscoape. Apoi am venit și i-am spus Părintelui ce am făcut. Așa s-a supărat pe mine, că a zis: „Acasă tu nu mai pleci! Trei zile te duci lângă icoană la Mănăstirea Paltin și stai lângă icoana Maicii Domnului și citești Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului și ceri iertare de la Maica Domnului pentru faptele tale! Păi, ce facem?! Ori cu Dumnezeu ori cu mamona?! Ce-i aici?!”. De atunci nu mi-a mai trebuit să ascult de astrologi și horoscoape.

Când fiul meu a făcut un lipom de grăsime, am venit la Părintele și am zis: „Părinte, uitați, medicii ce spun, că ar fi ceva tumoare, acolo”. Părintele m-a trimis la mama Ana de la Borca și mi-a dat un sac de plante și niște unguente. Fiul meu le-a folosit și după câteva zile a mers la operație, la un medic din Oradea. După operație, medicii mi-au spus că e posibil să fie tumoare benignă. L-am sunat la telefon pe Părintele care a zis să nu mă tem și niciodată să nu mă tem de nimic. „Nu te teme! – zice – Roagă-te! Roagă-te!” și când a venit analiza peste o lună de zile – vă dați seama cum a fost inima mea – rezultatul a fost negativ și de atunci nu s-a mai întâmplat nimic. Lăudat fie Dumnezeu!

Altădată am venit la Părintele, vrând să-i las mai mulți bani. Părintele a ales din ce i-am dat o bancnotă, cea mai mică, iar pe cea mai mare a pus-o între palme. S-a uitat în sus, a binecuvântat-o și a zis: „Asta o ții în casă, pentru că tu ești mână largă, să ai spor în casă și de acum înainte când vii, te duci la maici, la Mănăstirea Paltin, că acolo sunt copii și sunt bătrâni, sunt doi preoți și ține-te de ei!”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut niște cojoace pentru mai mulți preoți, printre care și un preot de la Petru-Vodă. Lucrând la piață, am avut tangență cu mici meseriași și noaptea, după ce am dat acele cojoace mai multor preoți, l-am visat pe Părintele Justin cu cojocul pe dumnealui. A venit și s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. Atunci mi-am dat seama că Părintele mi-a mulțumit pentru gestul pe care l-am făcut. Și mi-am amintit cum mă îndruma tot timpul: „Milostenie, rugăciune, post! Milostenie, rugăciune, post, Psaltire!”. Dacă ne ținem de acestea nu avem de ce să ne fie frică. Amin!                                                                                                                                                                                            Persida Vasilescu, Oradea

(Material preluat din Revista Atitudini Nr. 58)



FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU, de Monahia Gavriila


FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU

de Monahia Gavriila

 Ani de zile, în liniștitul orășel nemțean, Roman, ușa modestei case a distinsei doamne Aspazia Oțel Petrescu se deschidea larg pentru tot sufletul care voia să-i treacă pragul și înseta să soarbă nectarul cuvintelor celei care a urcat fără vreo umbră de șovăire Golgota temnițelor românești.

Odată intrat în salonul de primire, unde te întâmpinau întotdeauna bunătățile pe care doamna Aspazia în mărinimia ei le pregătea cu migală pentru odihna oaspeților săi, timpul și spațiul se dilatau parcă și pe neașteptate căpătau alte coordonate, împrumutând din nemărginirea veșniciei. Cuvântul ei, plin de putere și de sevă duhovnicească, te scotea aproape imperceptibil din strânsoarea timpului care de obicei ne aleargă zorit și ne aruncă nemilos în avalanșa grijilor de fiecare zi. Evocările doamnei Aspazia din anii negri de detenție te țineau țintuit în scaun ceasuri întregi, cu trupul nemișcat în încremenirea tăcută a timpului.

Fiecare rostire a doamnei Aspazia îți îmbăia sufletul în apele curățitoare ale Cuvântului născut din adânc de suferință și din neprihănită iubire față de Dumnezeu și față de om. Dintr-odată durerile tale, care până atunci păreau copleșitoare și de neîndurat, deveneau ușoare ca fulgul în fața munților de suferință pe care sufletul doamnei Aspazia, oțelit de amare încercări, i-a mutat mereu, din loc, cu armele credinței.

Poate că cea mai însemnată lecție de viață pe care doamna Aspazia ți-o încredința cu o delicatețe care îți topea ghețarii ascunși în talazurile inimii, era lecția iubirii de aproapele prin asumarea crucii suferințelor. Pentru doamna Aspazia, suferința era o treaptă peste care nu puteai să pășești în urcușul spre desăvârșire, iar încredințarea că ai adunat în tainițele sufletului tău comoara iubirii nemincinoase era ca aceasta din urmă să fi trecut prin focul curățitor al suferinței. Din preaplinul iubirii de Dumnezeu care mai mereu îi umplea inima, lacrimi sfioase se iveau adeseori în ochii doamnei Aspazia și frângeau tăria cuvintelor ei, prefăcându-le în șoapte domoale, aproape stinse.

Uneori o puteai auzi comparându-se cu „misticii”. Dorul ei de Dumnezeu era atât de fierbinte încât îi mistuia adâncul inimii, iar vorbirea ei cu Cel în mâinile Căruia își așezase sufletul din tinerețe, era vie și limpede ca mărgeanul. Între ea și Dumnezeu, ca de altfel și în relațiile ei cu semenii, compromisul sau jumătățile de adevăr nu aveau ce căuta. Intransigența ei față de principiile de la care nu acceptase să abdice o viață întreagă, devenise asemenea numelui pe care îl purta – de oțel – și nimic nu o putea clinti din convingerile ei, lămurite în experiența de foc a atâtor ani de dureroasă pătimire.

În preajma doamnei Aspazia, tot ceea ce părea fără noimă, se încărca de sens. Înțelegeai că gestul, făcut la întâmplare și care la prima vedere ți se părea banal și lipsit de semnificație, era de fapt învelișul tainei sufletului tău al cărei miez nu avuseseși răbdarea sau pătrunderea duhovnicească de a-l desluși la timpul lui.

Pentru doamna Aspazia nimic din ceea ce se petrecuse în existența ei, nu era întâmplător. Fiecare amănunt, fiecare nod, care îi curmase în trecut depănarea lină a firului vieții, însemna intervenția promptă a proniei dumnezeiești în curgerea destinului ei.

Model de dârzenie și de jertfire până la uitarea totală de sine, doamna Aspazia va rămâne de–a pururi vie în inimile noastre prin nobila și distinsa ei prezență ce încălzea sufletul tuturor celor care au simțit îndemnul lăuntric de a-și pleca fruntea zbuciumată de întunecate gânduri în căușul mâinilor ei pironite odinioară pe Cruce.

(Articol preluat din Revista Atitudini, Nr. 57)