articole


Tache Rodas: „N-am nimic pe suflet. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată”. Interviu realizat de m. Fotini


inmormantareInterviu emblematic cu Constantin (Tache) Rodas

Interviu realizat de Monahia Fotini, mănăstirea Paltin, anul 2011

„Nu renunț la credința mea! Când mi-a fost cel mai greu, prindeam curaj”.

Domnule Rodas, spuneți-ne ceva esențial ce v-a marcat în temnițele comuniste.

Maica Domnului. Mâncam în genunchi cu mâinile la spate și gamela în față. Seara, două ore, doi țineau, doi dădeau. Și într-un ciubăr cu apă, doi inși udau frânghii și te băteau peste cap și te rugai să nu mai dea că înnebunești. N-am înnebunit. Sunt sănătos. Maica Domnului m-a salvat totdeauna. Adică am ieșit teafăr. În ziua de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, primul strigăt: Voinea, al doilea: Rodas. Dacă ați auzit de Voinea, l-au adus bătut măr ca să mă convingă. Întreabă Țurcanu: „Ia, zii, bă Voinea, lui Rodas ăsta, rezistă cineva la torturile mele?”. „Nu, domnule, nu!”. „Ai auzit, bă?”. „Am auzit”. Până la urmă zice: „Am vorbit cu directorul să-ți aducă un preot să te dezlege de jurământ”. Aici iar nu am mințit.

A venit colonelul Zeller ca să facă reeducarea acolo la Pitești. L-a adus Țurcanu lângă el și lângă mine și zice: „Ăsta (arată către mine) ne-a dus pe toți”. „Nu, Maica Domnului”.

La Gherla, mulți zic că am ieșit în fabrică la bine, dar nu. Eram în camera de „distracție” acolo. Și într-o zi, zice: „Tu, tu, tu în curte, la curățat de zarzavat!”. Și tăiam niște dovlecei pentru mâncare, ca pentru ciorbă și am spus cuiva: „Fii atent cu cei de la Pitești, că e foc cu ei. Nu cunoști pe nimeni, să te abții să spui ceva!”. În ziua aceea, când m-au scos acolo, am văzut un cetățean de la Sinaia care era cu mine și i-am spus și lui: „Nu mă cunoști. Să te ferești să vorbești cu cei de la Pitești!”. Și ăsta m-a spus lui Țurcanu. Și zice: „Fugi, măi, că ăsta este informatorul Securității. Te-a păcălit pe tine, banditul!”. Și am luat o bătaie!… Cu bastoane, cu pumni, cu de toate. Asta a fost sâmbătă seara. Duminică dimineața, după bătaie m-au plimbat prin vreo 5-6 camere cu deținuții care veneau din schimbul de noapte ca să le spun ce am făcut. „Ia, spune, mă!”. „Am pus în gardă pe unii să se ferească de cei de la Pitești că sunt criminali”. Erau speriați toți că le vine rândul și lor. Dar Țurcanu zice: „Le vine rândul și lor”. Pe urmă, cu șuturi în fund m-au dus într-o celulă.

tache rodasA doua sâmbătă m-a luat din nou. La fabrică, erau două schimburi și acum schimbul care fusese de noapte, era de dimineață în camere. Iar m-a „botezat” Țurcanu. Aoleu, mamă! M-a plimbat apoi prin cinci camere, dar ieșirea din camere era cu șutul în fund, „ca să merg mai repede”. Și pe urmă toată lumea a aflat că am murit. Și ca să liniștească spiritele, m-au scos în fabrică. M-au dat la tâmplărie, dar n-am putut. Mi-au dat un robanc, o rindea din aia mare, dar n-am putut să o ridic. Pe urmă, m-au dat la scaune. Dar ce să faci cu o rindea din aceea mare? M-au dat la vopsitorie. Acolo era bine. Era un student la Medicină. Ăla bătea la ficat. Și s-a așezat lângă mine: „Rodas?”. „Da!”, zic. „Aveți un frate. Ăla sunt eu”.

Și ultima întâmplarea pe care vreau să v-o spun: eliberarea. La Aiud, ca la Pitești și Gherla era: ori mori, ori zici ca ei și devii turnător. La Aiud era colonelul Crăciun. M-a apărat și aici Dumnezeu. Dacă mă băga la ateliere, mă nenorocea. La atelierul de fierărie era foarte greu. M-au luat la depozitul de materiale (separat de fabrică). Ce-i păcăleam! M-au prins pe urmă. Îmi cereau 100 kg. de benzină, dar benzina e la litru și eu le dădeam 100 de litri în loc de 100 kg., să fie mai ușoară la litru. Șoferul directorului făcea: „Hai, domnule ministru, îmi mai dai?”. „Îți mai dau”. După câteva zile mă cheamă ofițerul politic: „Ce faci?”. Și am stat în cameră până seara, la dormitor. Și acolo, doi: Lungu Dumitru, învățător, unul dintre șefii mei și încă unul student la Drept, terminase Teologia care mi-a zis: „Tache, aici e reeducare”. „Nu fac!”, am țipat. Șeful comitetului a fost în proces cu mine. Mă duc la el acolo și îi zic: „Băi, cât stau aici, nu scoți o vorbă!”. Și a fost liniște seara. A doua seară, mă întreabă Lungu: „Ce i-ai făcut?”. „I-am zis să nu vorbească”.  A patra zi a început nebunul. A plecat. Și mi-a luat bagajul, că aveam bagaj: niște pantaloni și niște ciorapi.

tache rodasDupă câteva zile, văzând că-s încăpățânat, ofițerul politic și doi gardieni m-au scos în curtea mare a fabricii. Ieșeau toți din fabrică și ziceau: „Hai că te omoară!”. „Nu”, zic. „Am trecut pe aici la biroul lui Crăciun, colonelul, comandantul închisorii”. A fost băiat de treabă. Eu, unde mă duc fac câte o Cruce la ușă. Intru singur, până vine să-mi deschidă cineva. Și acolo i-am zis: „Eu nu renunț la credința mea”. Dar tare. Eu, care nu vorbesc așa. El: „Care credință?”. Eu: „A mea”. N-am spus: „religioasă sau legionară. Domnule, noi, frații de cruce, doar dacă eram creștini intram în Frăție”. Și am repetat de vreo 2-3 ori. Crăciun a luat șapca de pe cap, o mușca și o rotea așa și zicea: „Rodas! Rodas! Rodas!”. Eu: „Nu vă enervați, că asta e hotărârea mea”. Pe urmă m-au băgat la zarcă. Părintele Justin știe. La zarcă era mai bine: nu te supăra nimeni. Ce făceai, acolo? Eram patru inși pe trei paturi. Nu aveai voie să stai rezemat de perete. Aveam și program de rugăciune, la ora 5 după-masă: Paraclisul, acatiste. Stând aici un timp, ăștia tatonau. Mă scoate în curte: trei inși. Nu știam cine sunt ăia. Și cine crezi că era? Părintele Ioan Iovan. Mi-a spus numele, fără să ne fi văzut și acolo, în curte la Aiud, mi-a zis: „Te pomenesc în rugăciunile mele toată ziua”. Știa „distracția”, probabil.

Altădată, ședință. Era Crăciun. Zice: „Băi, voi sunteți tâmpiți. S-a dus rusul acela, Gagarin în cer și n-a găsit niciun Arhanghel, niciun Dumnezeu, nimic”. Noi râdeam. Altădată vine Crăciun cu o scrisoare. Nu puteai vorbi unul cu altul, căci aveam polițiști, unul în față, unul în spate. N-aveai voie să te uiți. Crăciun avea o scrisoare de la soția prințului Ghica. Și ne-a arătat scrisoarea care era de la „doamna…”, dar la ei nu exista doamnă, numai „tovarășă” și citea: „Dragă Alecule, băiatul e medic la Filantropia, fata e la Facultate…”. Și zice Crăciun: „Vedeți, băi? Noi suntem oameni. Avem grijă de voi. Ia citește!”. O citește prințul și zice: „Da. Scrisul e al soției mele, dar scrisoarea e dictată de Securitate”. Mamă, a sărit Crăciun ca ars și a plecat. Apoi ne-a băgat la cameră.

Și alta acum… Noi am fost ultima serie[1], adică în lume vom fi primii pentru că „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Ne-au scos în curte, bagaj n-aveam. Și mă căutau mulți: „Tache Rodas unde e? Îl cheamă cineva la celular”. Erau trei preoți călugări de la Patriarhie paralizați: „Tache, să ne bărbierești tu, că ne ducem acasă!”. Gardianul la ușă: „Ce faci?”. Eu: „Șșt. Pleacă de aici. Acum eu dictez”. Da’ obraznic, știți? Mi-au mulțumit părinții.

Dar pe drum, au început să vorbească prin tren de mine. Și s-a urcat în tren pe la Brașov o cetățeancă și, ascultând ce se vorbește despre mine, zice: „Dacă domnul ăla e așa, mă mărit cu el”. Zic: „Norocul meu”. M-au adus la ea și-mi zice: „Doamne ajută! Eu sunt din Predeal. Am vilă aici, nu-ți trebuie serviciu, nimic. Am cu ce trăi. Am auzit de dumneavoastră”. Mi-a dat adresa. În gară, un cetățean din Câmpina a urcat în tren și m-a căutat. Zice: „Domnule, cobori cu mine în gara de vest pentru că e o singură mașină care merge în oraș”. Și a venit maică-mea și cu toții se întrebau: „A venit?”. „N-a venit”. A stat ore în gară: „N-a venit”. Dar eu eram acasă, îi așteptam la ușă. Și i-am zis mamei să fie sănătoasă și cu voie bună.

interviuAuzi? Să râzi mereu. Chiar dacă ești supărată, să nu arăți treaba asta. Să râzi! E arma. Auzi? Și când intri undeva ca să nu ai probleme, faci la ușă o cruce.

Cum ați reușit să rezistați așa după atâția ani de închisoare?

Când mi-a fost cel mai greu, prindeam curaj. Dar nu știam de ce. Într-o duminică, comitetul ăsta al nostru începe să țipe la noi în cameră: „Fața în jos să nu vezi pe nimeni!”. Și într-o zi vine Țurcanu și zice: „Relaxați-vă! Să cânte fiecare câte un cântec!”. Ăla a cântat, ăla a cântat. Apoi vine la mine: „Nu cânt că nu am voce. Nu am voce de cântat. Eu nu cânt”. Zice: „Cântă!”. Am cântat ceva (cu substrat pentru el), dar n-am gândit. Așa mi-a venit: „Te-aștept pe-același drum de altădat’!/ Ca să-nțelegi că n-am uitat/ Calea visului pierdut”. Atât mi-a trebuit. Dă-i! Pe el! M-a „botezat”[2] Țurcanu. Dar nu m-a durut niciodată. Nu am țipat niciodată. Aș minți, nu fac pe grozavul! Nu m-a durut, n-am simțit durerea niciodată. E de neînțeles. Sau când jucau pe tine câte o sârbă de asta moldovenească, nu țipam niciodată. Și odată mi-a întors capul ca să vadă de ce nu țip. Câte unul sărea pe pat ca o minge, să râdă ăia. Aveam paturi din astea de spital, să zic așa. Odată ca să mă agațe cu ceva, mi-au zis: „Ștergi cimentul pe sub paturi!”. În spatele meu, unul: „Tache, să nu spui nimic!”. „Nu spun, să mor”, zic eu. Și a venit gardianul: „Aveți ceva de spus?”. Și ăla a ridicat mâna. Gata m-a turnat. Ăsta zice: „Tache a spus că nu spune”. Eu: „Minte, domnule. N-a auzit bine. Am spus că am zis tot. Ce să mai spun?”.

Dar cu Crăciun? La zarcă, la frigider, aoleu mamă, vara înghețai acolo. Te pedepsea aiurea. M-a băgat acolo, trei zile și nopți. La zarcă, gardianul mă întreba: „Ți-e frig?”. „Puțin”, zic eu. Dar era cald. Ei erau înfrigurați. Ăia din cameră în fiecare zi îmi tăiau din pâinea lor câte o parte ca să mănânc, când o să ies după trei zile. Dar eu: „Mâncați voi, că eu am mâncat”. Cum era dormitorul? Ca un cavou de beton de la cimitir. Ai văzut cavou la cimitir, cavou de beton? Așa era și patul tot de beton. La cavou n-ai pat. Acolo aveam pat de beton, scaun nu exista și nu aveai voie să stai în timpul zilei nici rezemat, nici pe pat. Am mâncat odată o bătaie!… Aoleu!

La Brașov, aveam o secție și lucram acolo și făceam pulovere pentru ei. Era un gardian tânăr. Făceam și cruciulițe din os. Îmi dădeau săpun cam cât o cutie de chibrituri, dar nu-l consumam și băgam în el, dacă erau, medalioane, ceva. La Jilava, l-a prins pe altul și ăsta m-a turnat. Și intră în cameră: „Bă, ia adu săpunul încoace”. Nu s-a găsit nimic. Nimic. Dar m-au bătut, mamă, mamă! La cameră: „Mă, ia vino-ncoace, ăla, care te-am bătut”. M-a băgat în biroul lui acolo și zice: „Ia și mănâncă!”. Am mâncat. „Băi, te duci în cameră, nu spui că ai mâncat. Spui că te-am înjurat”. „Mulțumesc”. Deci, „m-a plătit”. Am venit acasă. Asta e! Auzi? „Bătaia e soră cu moartea”.

La subsol, acolo la Securitate, acolo eram singur. Era bine. Cum să spun? Aveam duș. Ziua făceam duș și pe urmă mergeam întruna ca leul în cușcă și urmam instrucțiunile: „Să nu vorbești tare, să nu te uiți pe geam, să nu stai aproape de ușă!”, tot din astea. Și după vreo 7-8 luni de zile, deschide unul ușa. Eu stăteam așa în fața lui. „Întoarce-te cu fața la perete!”. Eu: „Cum să mă întorc?”. El: „Păi, uite ce scrie acolo!”. Eu: „Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!”. Aicea l-am jignit. I-am zis: „Am și eu patru clase primare ca dumneata. Știu să citesc”. Aoleu, mamă! Și mi-a pus cătușe din acelea cu dinți. Trebuia să aibă aprobarea doctorului să mă consulte, dacă sunt sănătos. A găsit că-s vinovat. M-a băgat la carceră. În a treia noapte am căzut. Picioarele nu mă mai țineau. Deschide ușa, vine doctorul. Aveam tensiunea 26 în loc de 14. „Cine l-a băgat aici?”. A dispărut ăla. Avizul medicului mi-a prins bine pe urmă. Am avut o celulă frumoasă. Aveai voie să stai în pat. Îmi dădeau medicamente. Boier, o lună de zile. Domnule, eu spun drept, eu nu-mi dau seama că n-am fost acasă în temniță. Am fost în concediu de odihnă.

cu m-rea paltinAuzi? Eram acasă. Ziceam că nu mă însor că mi-era frică de femei. Și eram la serviciu. Aveam de lucru și seara am dat drumul la radio: vorbeau despre mine (Rodas a făcut, a dres). Am lăsat lucrările. M-am dus la unchiu-meu pe Bobâlna. Au pus ei păturile în geam și au ascultat la Europa Liberă povestea cu „distracția” când m-au plimbat pe la Gherla și cum m-au bătut pe mine acolo. Dar eu sunt sănătos. Alții stau acasă și abia se mișcă. Nu sunt învățați. N-am nimic pe suflet. Drumul e liber oricând. N-am ce să regret în viața asta. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată.

Faceți rugăciune la miezul nopții? Eu, chiar dacă mă culc seara la ora 10, mă scol la 12 fără un minut, fără ceas. Cineva mă scoală. Nu știu cine. Hai, că am vorbit pentru doi ani de zile.

[1] Adică ultimii eliberați.

[2] Se referă la bătăi crunte până la sânge.

(Interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 64)



Nemuritorul Constantin (Tache) Rodas s-a dus cu Maica Domnului la cer. „Dacă oi ajunge în Rai la Maica Domnului mă duc prima dată. Mă duc la ea ca să îi mulțumesc pentru tot cât a făcut pentru mine.”


a murit tache rodasNemuritorul Constantin (Tache) Rodas s-a dus cu Maica Domnului la cer. „Dacă oi ajunge în Rai la Maica Domnului mă duc prima dată. Mă duc la ea ca să îi mulțumesc pentru tot cât a făcut pentru mine.”

În zi de mare sărbătoare, în timp ce Biserica o prăznuia pe Maica Domnului intrând în Templu, pentru a-și pregăti sufletul și trupul spre primirea Fiului lui Dumnezeu, Tache Rodas a zburat la cer de mână cu Maica Domnului, cea pe care a iubit-o întreaga sa viață cu tot sufletul său cu o dragoste neînvinsă, nici de tortura pușcăriilor comuniste, nici de defăimări, nici de vreo altă primejdie sau durere. Nu doar că acum o va vedea în rai pe Maica Domnului față către față, dar Aceasta însăși a coborât la slujitorul ei, din Biserica luptătoare, și l-a ridicat cu ea la cer, la Fiul ei cel iubit, intrând în Biserica biruitoare, pentru a primi cununa biruinței. Biserica biruitoare cu siguranță trebuie să fie a celor biruitori. Tache Rodas a fost nebiruitul ostaș al lui Hristos, sfidând moartea și torturile din pușcăriile comuniste printr-o credință de nezdruncinat. Această credință a purtat-o în suflet prin rugăciunile și mijlocirea Maicii Domnului.

„Totul în viața mea a fost Maica Domnului”, ne spunea adesea Bădia Tache, cum îi plăcea să fie numit. Cu ajutorul Maicii Domnului Tache Rodas a făcut neputincioasă toată lucrarea diabolică a comunismului, scăpând nevătămat din temutul experiment Pitești, unde trebuia să-ți negi credința și neamul, până și propria ta mamă. Nu doar că a supraviețuit, dar Tache, un adevărat răbdător de chinuri al lui Hristos, a biruit Piteștiul, nelepădându-și credința, neturnând pe nici unul din camarazi, avâd tăria să râdă în fața pumnului lui Țurcanu. Această forță, mai presus de fire, de a râde atunci când ești bătut, Tache ne mărturisește că nu-i aparținea, ci toată puterea lui o atribuia ajutorului Maicii Domnului, pe care îl cerea neîncetat: „Am avut mare nădejde și ajutor de la Maica Domnului. Știți, ea e milostivă și pe ea o rugam să intervină la Judecătorul să mă ierte și mari minuni am mai pățit eu cu Maica Domnului. Multe… Maica Domnului m-a ajutat să înfrunt toți cei 17 ani de pușcărie”.

la manastirea paltinCu conștiința curată și inima arzând de dragoste pentru Dumnezeu și aproapele, nu s-a temut niciodată de moarte și neînfricat a mers întreaga-i viață, care i-a dăruit ani din destul, ajungând până la vârsta de 96 de ani. „Nu m-a lăsat Maica Domnului. Și când nu vrea Dumnezeu să mori, nu mori. Încercări am avut destule, dar Maica Domnului m-a salvat, de necrezut. N-am nimic pe suflet. Drumul e liber oricând. N-am ce să regret în viața asta. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată”.

Pentru câteva luni, Mănăstirea noastră a avut bucuria și privilegiul de a-l îngriji în neputința bătrâneții pe Bădia Tache, împreună cu soția sa, Matilda, care au primit cu multă recunoștință asistența medicală acordată de maicile mănăstirii Paltin, în azilul de bătrâni, pe care mănăstirea noastră îl deservește. În toată perioada cât au stat la noi, bădia Tache ne încuraja cu sfaturi și ne întărea cu rugăciunea, dar aproape zilnic striga după Aiud, locul unde și-a dorit să-și dea obștescul sfârșit și  să fie înmormântat. Motiv pentru care Tache, împreună cu soția sa, s-au mutat la mănăstirea înălțată chiar pe locul gropilor comune ale temutei închisori de la Aiud, ctitorie a Părintelui Justin Pârvu. Aici, sub oblăduirea blândului lor duhovnic, Părintele stareț Augustin și sub îngrijirea caldă a monahilor, și-a dus nevoința ultimilor doi ani ai vieții sale, cu dor de camarazii săi de suferință, dintre care unii odihnesc în pământul Aiudului, pe Râpa Robilor. A vrut să fie cu ei și lângă ei până la sfârșitul vieții sale pământești, ca un fidel camarad, care nu s-a dezis niciodată de prietenii săi.

Tache Rodas va fi în mormântat marți, la mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci din Aiud, acolo unde odihnește și iubita lui soție, Matilda.

Veșnică să-i fie pomenirea iar noi să avem parte de rugăciunile lui!

(a consemnat M. Fotini)



File din Dosarul Ierosch. Daniil Sandu Tudor: „El îşi poate duce tot atât de bine viaţa de sihăstrie şi mărturisirea Domnului şi în puşcărie”


sandu tudorDeclarațiile de mai jos sunt ataşate volumului 6 al dosarului 113668, de la fila 416 până la fila 433 și cuprind note informative ale turnătorilor Securității infiltrați în aceeași celulă cu Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) în perioada anchetelor și a detenției de la Aiud:

Declaraţie, 16.06.1958

În legătură cu Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) declar următoarele:

Din capul locului mi-a atras atenţia că dacă vrem să discutăm amândoi, nu vom vorbi decât despre probleme bisericeşti, de morală creştină şi filosofie, natural dacă mă interesează. Altfel refuză orice discuţie şi preferă să mediteze, fiind învăţat cu aceasta din viaţa de sihăstrie pe care o duce. Are multă experienţă din obiceiurile poliţieneşti şi ştie că este frecvent cazul de a se introduce în celule tot felul de codoşi care să tragă de limbă pe cei năpăstuiţi.

Am fost de acord cu el şi până ieri m-a tot suspectat să vadă în ce ape mă scald. Mi-a mărturisit aceasta şi și-a cerut scuze pentru îndoiala cu care m-a tratat. Mi-a spus cu această ocazie că a mai fost arestat timp de doi ani, că a fost la Canal, dar a fost achitat datorită dârzeniei cu care a fost înzestrat de Dumnezeu să se apere.

A cunoscut cu această ocazie tot felul de oameni şi josnicia lor, vânzându-i pe semenii lor pentru un blid de mâncare sau mici favoruri. Nu se miră că oamenii de rând  sunt în stare să comită  asemenea fapte, când alţii cu renume au dat dovadă de slăbiciune şi s-au  vândut. Ca exemplu de oameni folosiţi ca informatori ai Securităţii în libertate mi l-a dat pe un doctor de la Târgu-Neamţ. Acesta a fost pus să servească informaţii despre el. Se afla la o mănăstire unde se ţineau  nişte cursuri. Acest doctor  a fost angajat să ţină cursuri de higienă şi alte sfaturi  medicale. După câtva timp împrietenindu-se amândoi, doctorul i-a spus ce însărcinare are şi l-a rugat să dicteze personal nota informativă ce urmează să o prezinte. I-a dat apoi sfaturi ce motive să invoce pentru a se descotorosi de această muncă.

În privinţa  arestării, spune că a venit în Bucureşti de la sihăstria lui din Rarău cu câteva zile (2-3) înainte pentru a prezenta lui Zaharia Stancu un poem al său, la indicaţiile prealabile ale acestuia, precum şi pentru diverse treburi personale. În aceeaşi seară a fost invitat la masă de Zaharia Stancu  unde au mai fost de față încă câţiva literaţi de actualitate, printre care şi Jebeleanu. Urmau să se întâlnească astă-seară pentru a citi şi discuta poemul. Imediat ce a sosit în Bucureşti l-a anunţat telefonic pe Zaharia Stancu de sosirea lui. Nu a precizat, poemul a rămas la Stancu sau l-a luat cu el.

A fost găzduit la un prieten al său, profesor universitar de fizică-chimie. Vineri noaptea s-au trezit cu Securitatea care avea mandat de arestare pentru profesorul respectiv. Aceştia dând peste el acolo şi cum nu era anunţat de gazdă la miliţie, a fost luat pentru lămurirea situaţiei ca contravenient. Pur şi simplu a căzut ca musca-n lapte, spune el.

Adus aici şi pentru a da dovadă de exces de zel, este acuzat de activitate subversivă contra R.P.R.

Se căieşte că n-a fost destul de prevăzător, căci dacă ar fi avut bănuieli că va fi arestat, n-ar mai fi venit la Bucureşti,  ci s-ar fi ascuns la vreo mănăstire retrasă, unde nu l-ar mai fi găsit nimeni.

Se gândeşte ce durere trebuie să fie în mijlocul familiei prietenului său, care are un trecut politic şi este rudă cu Titel Petrescu.

Spune că a fost ameninţat că dacă  nu vorbeşte sincer despre  activitatea  lui  subversivă şi legăturile ce le are cu diverşi legionari, se va recurge  la metode mai convingătoare decât vorba frumoasă. Nu crede însă că se va ajunge la bătaie ţinând cont de vârsta lui (61 ani), de faptul că este călugăr şi în plus că suferă de tensiune  şi hernie. Este foarte scârbit că unul din anchetatori şi-a permis să-l înjure (…).

dosareDeclaraţie, 18.06.1958

În legătură cu Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) declar următoarele:

Este foarte revoltat pentru că a observat, zice el, la ultima  anchetă că nu există motive temeinice care să justifice arestarea lui. I se cere să vorbească despre activitatea lui subversivă, iar când cere să i se spună în ce constă aceasta, i se răspunde că va fi demascat la timp, dar până atunci să vorbească singur despre ea. Aceasta îl face să creadă că nu există nicio probă serioasă contra lui şi că acum se încearcă a se născoci ceva. Nu va admite să se umble cu înscenări şi chiar dacă ar fi să sufere o condamnare, speră să scape cu viaţă şi ştie el cum să procedeze ca să vă tragă la răspundere pentru nedreptatea ce i s-a făcut. Se merge până acolo încât toţi cei ce merg la el să se spovedească şi să-i îndrumeze pe calea adevărului, sunt consideraţi ca făcând parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară al cărei cap este el.

Nu-şi poate închipui cum anchetatorul său, deşi un om tânăr, îşi permite să-l înjure şi să-l ameninţe. Îi este milă de el căci este un rătăcit care şi-a vândut sufletul şi conştiinţa. Păcat de el căci pare să fie un om inteligent. Este mulţumit totuşi că prin comportarea şi atitudinea luată, i-a impus acestuia bună cuviinţă în faţa sa. Pentru viitor şi-a stabilit o linie de conduită care să oblige pe anchetator să-i acorde respectul cuvenit  ca reprezentant al Bisericii.

În niciun caz nu va admite să fie călcat în picioare şi batjocorit. Dacă se intenţionează să fie condamnat cu orice preţ, să i se spună cu frumosul acest lucru şi este dispus să semneze orice i se cere. El îşi poate duce tot atât de bine viaţa de sihăstrie şi mărturisirea „Domnului” şi în puşcărie. Nu-l înspăimântă singurătatea. În niciun caz nu va accepta să tragă după el şi alţi oameni. Este de acord cu orice i se cere în ceea ce-l priveşte pe el personal. (…)

Părerea lui este că motivele  arestării sale s-ar putea datora şi următoarelor fapte:

El are un „ucenic” al său (cum îl numeşte fără să-i spună numele) care este plecat la Paris. Acesta a început să publice în presa franceză nişte articole în care vorbeşte şi despre el. Felul în care îl prezintă, este adevărat că ar însemna pentru el în aceste momente un oarecare pericol. În al doilea rând, fosta  lui soţie se află tot la Paris şi împreună cu profesorul Ciorănescu de la Sorbona (nu ştiu dacă nu este vorba cumva de Emil Cioran, căci el l-a numit Ciorănescu) s-au hotărât să facă o antologie a literaturii  române. (…)

icoanaDeclaraţie, 3.07.1958

În  legătura  cu Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) declar următoarele:

Din relatările sale rezultă că la Cluj a fost ultima oară cu 1-2 săptămâni înainte de a fi arestat. Acolo voia să se întâlnească cu episcopul ortodox provenit din foştii uniţi (greco- catolici), pe care însă nu l-a găsit fiind plecat la Roman, a cărui episcopie o girează. Nu a spus pentru ce voia să-l întâlnească. Cu această ocazie a stat de vorbă cu un preot, vechi prieten  al său, nu i-a spus numele, care l-a informat că stareţul şi călugării de la mănăstirea Polovragi din Oltenia  au fost arestaţi. Motivele arestării lor se datoresc  faptului că deşi ştiau că în comuna respectivă se afla un colonel fugit după 1944, trăind deghizat la o femeie din sat, nu l-au denunţat. Mai mult încă, aceştia se fac vinovaţi  că l-au şi ajutat în toată această perioadă. El a fost divulgat în urma unei certe iscate între două femei: cea care-l adăpostea şi o alta care o concura. (…)

Afirmă că în jurul Patriarhiei s-au adunat foarte mulţi foşti politicieni eliberaţi din închisoare sau care încă nu au fost descoperiţi. Aceştia se află atât în rândul preoţilor, al personalului administrativ, al salariaţilor din întreprinderea Patriarhiei, cât şi în corală. (…)

 



Părintele Justin Pârvu despre Părintele Adrian Făgețeanul: Un corifeu al suferinței


parinteleEu nu l-am cunoscut personal, nu ne-am întâlnit, dar auzisem de el. Părintele Adrian a fost o figură rară în cadrul neamului nostru, pentru că din fragedă copilărie acest om s-a arătat a fi ales de Dumnezeu, pregătit parcă pentru o misiune aparte pentru Ortodoxia românească. Încercările şi întâmplările miraculoase din copilăria lui vin să ne întărească această convingere. Părintele Adrian a fost ales din pântecele maicii sale să fie un ostaș luptător în armata lui Hristos, atât pe plan religios, cât şi pe plan cultural. A fost omul suferinţei, un corifeu al suferinţei, începând cu Antonescu şi până în prezent, el a fost mingea de lovitură a tuturor politicienilor. Este omul care a trăit o viaţă de ascet şi isihast şi a sfârşit ca un mucenic. De aceea pentru noi trecerea lui dincolo este totodată şi o mare bucurie, pentru că s-a dus în împărăţia sfinţilor să formeze buchetul de rugăciune alături de Corneliu Codreanu, pe care Părintele Adrian îl avea ca model, alături de Părintele Petroniu Tănase şi Părintele Arsenie Papacioc şi nu în ultimul rând alături de Părintele Daniil Sandu Tudor, povăţuitorul lui duhovnicesc şi de ceata tuturor sfinţilor români.

El a fost un luptător de frunte nu doar pentru ortodoxia românească ci pentru toată Europa creştină. Este un Luceafăr duhovnicesc al pământului României. Şi de aceea Dumnezeu i-a dăruit lungime de zile, deoarece orice zi în plus a Părintelui Adrian era un câştig pentru neamul nostru, prin sfaturile şi rugăciunile cu care a întărit pe mulţi creştini. Mai ales că nu s-a temut de nimic pe lumea aceasta, şi a combătut prin faptă şi prin cuvânt atât ateismul comunist, cât şi ecumenismul, erezia zilelor noastre şi a tuturor rătăcirilor, sectelor care slujesc idealului antihristic new-age. Eroismul său asupra întunericului new-ageist sădespre pr adrain fie pildă tuturor credincioşilor care vor să înfrunte urgiile antihristice de azi şi de mâine.

Părintele Adrian a îmbinat foarte frumos aceste calităţi creştine, pe care orice creştin e dator să le câştige – rugător trezitor şi mărturisitor neînfricat. Iar dacă îl iubim pe Părintele Adrian dovedim aceasta numai dacă îi vom urma exemplul şi nu vom pune în gura lui false învăţături, ca să ne cadă nouă mai bine. Pentru că sunt mulţi propovăduitori care numai se laudă cu popularitatea Părintelui Adrian, dar în realitate ei sunt lupi răpitori. Suntem aşa de ofiliţi şi oprimaţi încât nu mai deschidem mintea, nu mai deschidem nici ochii, nici gura. Stăm într-o cuminţenie, să-mi fie cu iertare, prostească. Faima cuminţeniei noastre s-a dus peste tot în lume, încât a ajuns străinul să facă glume pe seama acestei cuminţenii a românilor.

Părintele Adrian a fost aşa de puternic încât şi diavolul s-a temut de rezistenţa sa, prigonitorii înşişi obosind în a-l înfrunta. Aceasta este o pildă pentru noi că dacă vom avea curajul să mărturisim fără de tăgadă, şi diavolul va slăbi de puterea pe care Hristos ne-o va da şi va lucra prin noi. Este o dovadă în plus că puterile diavolului sunt mult limitate faţă de puterea dumnezeiască a lui Hristos. Să dea Dumnezeu să înţelegem acest adevăr din propria noastră experienţă şi nu doar din pilde. Este o vină a noastră că nu am ştiut să veghem şi să păzim bunurile acestea morale şi spirituale pe care acest neam le-a acumulat prin înaintaşii noştri.

(Extras din Interviul Părintelui Justin Pârvu din Revista Atitudini Nr. 19)



„IUBIȚI MAI MULT ȘI O SĂ VINĂ ȘI COPILUL VOSTRU!” PĂRINTELE JUSTIN, LUCRĂTOR VIU ÎN SUFLETELE ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI. de prof. Carmen Irimia


carmen irimia„Iubiți mai mult și o să vină și copilul vostru!”. Așa sunau cuvintele Părintelui Justin Pârvu în anul 2000. Atunci nu știam că urma să-l văd pentru ultima oară….

Locuiam la Piatra Neamț și venisem în acea zi la Petru-Vodă la invitația colegei mele, Manuela, profesoară de religie, care a avut binecuvântata inițiativă de a organiza o excursie la mănăstire, cu un grup de elevi de la liceul nostru. Odată ajunși, ne-am familiarizat cu locul și împrejurimile, ne-am închinat la icoane și am participat la slujbele bisericii. Seara, copiii s-au adunat la chilia Părintelui Justin, așteptând în liniște și bună-cuviință să primească o mângâiere sau un cuvânt de învățătură.

Eu mă plimbam pe afară, rugându-mă și gândind în sinea mea : „Oare să intru și eu? Și ce să-i spun? Că de 10 ani așteptăm un copil care nu mai vine?”. Nu știu cât să fi trecut, dar m-am auzit poftită să intru în chilia lui, deși eram sigură că nu era rândul meu. Am intrat cu sfială și parcă nu știam cum să încep… Atunci, de pe deasupra unei perechi de ochelari, privirea acelor ochi limpezi și scrutători mi-a pătruns până în adâncul sufletului. N-am apucat să deschid gura că Părintele Justin a spus: „Așteptați și voi unul al vostru și nu mai vine, așa-i?”.

minuniAșa era Părintele: știa dinainte ce problemă ai și de aceea cuvintele lui cădeau cu așa mare greutate. El punea degetul pe rană și ca un doctor de suflete, îți dădea și medicamentul de care aveai nevoie, potrivit stării tale lăuntrice. De multe ori, pentru că nu înțelegeai tâlcul vorbelor lui imediat, gustul lui era amar, dar efectul se vedea mai târziu, chiar și la distanță de ani buni, când începea vindecarea.

Și de această dată, sfatul lui duhovnicesc a venit după inima celui căruia îi era adresat: „Iubiți mai mult și o să vină și copilul vostru”. N-am înțeles pe loc ce se ascundea în spatele acelor cuvinte. Poate că așa a vrut Dumnezeu, să-mi lase mai mult timp de creștere în duh… Eram tânără, prinsă în vârtejul lumii și amăgită de poleiala ei… Aveam o căsnicie fericită clădită pe iubire și respect, o carieră reușită cu recunoașterea meritelor de către cei din jur… Nu-mi pusesem niciodată problema de a iubi mai mult. Ce vrea să însemne asta?

Astfel de gânduri îmi treceau prin minte, și pesemne că Părintele Justin a văzut aceasta pe chipul meu, căci a mai adăugat: „Și să înfiați, dacă puteți”. Acum chiar că nu mai aveam speranță de rezolvare, căci soțul meu nu era în favoarea ideii de adopție. Ulterior, mi-a spus că și el primise același sfat de la Părintele cu ocazia unei întâlniri la dată ulterioară. Nu fuseserăm niciodată împreună la Părintele Justin, dar sfatul acesta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva Părintele știa mai mult decât arăta…

Ne-am continuat viața, în mare parte ca și până atunci, dar încercând să sporim mai mult în rugăciune și evlavie față de biserică. Încercam să urmăm sfatul Părintelui, după priceperea noastră: mergeam mai des la biserică, la mănăstirile din zonă și eram mai generoși cu cei din jur. Între timp, investigam și pe la doctori… Din păcate, medicii la care am fost nu ne-au dat mari șanse de procreare, întrucât trecuserăm de pragul celor 30 de ani. Ne-au recomandat, în schimb, să ne obișnuim cu ideea că n-o să avem copii. Dar cum să faci asta când o voce interioară îți spunea contrariul?

Între timp încolțise ideea emigrării. Lucrurile începuseră să nu mai meargă așa bine… Financiar, nu ne era foarte greu, însă ne loveam tot mai mult de corupție și minciună, încât cu greu reușeam să trăim în pace cu noi și cu cei din jur, fără compromisuri, de o natură sau alta. Ne-am dat seama că nu mai eram într-un duh cu ceilalți care credeau că „merge și așa”. Ceream mult de la noi și aveam aceleași așteptări și de la cei din jur. Eram convinși că în altă țară, mai dezvoltată și mai civilizată era posibil să avem un trai onest și decent, verticali și liberi să ne exprimăm gândurile și ideile. Și așa, cu mari eforturi financiare și umane, am urmat pașii procesului de emigrare în Canada.   Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu în dialog cu camaradul Grigore Caraza


DE LA ROMÂNIA MARTIRULUI CURAT AL NEAMULUI – LA ROMÂNIA CARE NU ESTE CAPABILĂ SĂ DEZROBEASCĂ O BASARABIE

carazaAIUDUL – ELITA CREȘTINISMULUI NOSTRU ORTODOX

G.C (Grigore Caraza): Spuneați la un moment dat, într-un interviu, că România profundă a avut poate mai mult de câștigat de pe urma comunismului decât în zilele noastre. La ce vă refereați?

P.J (Părintele Justin): Domnule, adevărul și esența vieții unui individ ca și ale unei nații, apar nu din strălucirile băilor și ale stațiunilor și ale belșugului. Apar din constrângere, din suferință, din greu.

A fost o generație de oameni care s-au jertfit.

PJ: A fost o generație care s-a jertfit și a creat viitorul României noastre. Viitorul României noastre, când spun, nu mă gândesc la o generație de-a noastră sau care va veni. Nu. Generația neamului nostru e trecut, prezent și viitor. Și care este, în sfârșit, puterea și forța noastră în viitorul nostru? Este tocmai această suferință puternică. A fost mai puternică decât ne închipuim noi. Povestea cineva că la Râpa Galbenă s-a făcut o groapă, s-a adâncit din cauza ploilor. Și ce-au găsit acolo? Trei cadavre. Două femei legate în sârmă, cu picioarele legate în sârmă.

GC: Cu picioarele legate în sârmă?

PJ: Și un deținut politic. Un fost deținut politic, cu capul tăiat, cu țeasta în două, cu creierul scos din ea și aruncat.

GC: Aveau nevoie comuniștii de creierul lui.

PJ: Și acolo, interesant că s-au găsit și vata și tifonul cu care au operat de i-au făcut chinurile acestea groaznice. Da. Vedeți dumneavoastră cât martiraj s-a produs în țara asta! Dar au fost centrele acestea mari de chin Piteștiul, Aiudul și Gherla. A fost forța cea mai puternică de rezistență a nației noastre. De aceea, nu se vorbește despre Aiud, așa cum se vorbește cu ușurință despre oricare închisoare. Să vorbești despre Aiud, pentru că aici a fost adevărata ură a ateismului manifestată împotriva creștinismului!

grigore carazaGC: De ce părinte? De ce a fost Aiudul? Vă rog să spuneți.

PJ: Aiudul a fost elita creștinismului nostru ortodox. Și aici a fost reprezentată de generațiile ’48, ’64. Aici au fost executate generațiile din 1948-1964.

GC: 1964, da. Vă rog să explicați cu Râpa Galbenă, ce s-a întâmplat acolo? Bănuiesc că nu toți știu de Râpa Galbenă.

PJ: Domnule, Râpa Galbenă e un deal acolo în coasta Aiudului și aici se aduceau toți morții din închisoare. După ce stăteau două, trei zile, patru, cinci zile la morgă, păi nu mai încăpeau în camera aceea. Noi ieșeam la plimbare când și când și treceam prin fața camerei acesteia, morga. Și-apoi treceam și erau câte două, trei trupuri care nu mai încăpeau înăuntru, le lăsau afară. Și seara, noaptea, de la o oră destul de înaintată, poate și după două, trei noaptea, puneau câte un cadavru sau două într-o căruță cu un cal sau doi cai. Să le zicem cai, că de fapt erau niște mârțoage de abia întreținute cu ce se putea pe acolo din cojile pușcăriașului. Și când treceau prin poartă, domnilor, băgau o țeavă. O țeavă, o suliță mai bine zis. O suliță în regiunea inimii și îl înțepau să vadă dacă nu cumva mai trăiește.

 GC: Deși mort, cu o suliță mare îl înțepau încă de 4-5 ori în inimă, să nu cumva să fie moarte aparentă.

PJ: Să nu fie moarte aparentă sau să simuleze, că așa de mult se temeau de „bandiții” ăștia din închisoare, încât se temeau și de umbra lor, domnule!

grigore caraza REZISTENȚA DIN MUNȚI – MAI ANEVOIOASĂ DECÂT VIAȚA NOASTRĂ DIN CELULĂ

GC: Dar bandiții ăia din închisoare erau legionari. Și pentru asta Aiudul a fost ales, pentru legionari.

PJ: Prin munții Brașovului, munții Făgărașului, au fost foarte mult chinuiți legionarii care nu se predaseră încă comunismului. Comunismul le-a dat de lucru așa de mult, încât le-au trebuit vreo doi ani de zile ca să curețe munții, de oamenii aceștia care stăteau ierni întregi, în îngheț și nu puteau să aprindă un chibrit pentru că dacă făceau ceva, ațâțau oleacă de foc, se vedea fumul și era un indiciu pentru Securitate care venea și te lua de acolo de unde iese fumul. Așa încât acolo stăteau. Și cu copil mic crescut acolo. Cum îl cheamă pe băiatul acela crescut de la șase luni până la patru ani, crescut între deținuții aceștia?

GC: Unde crescut?

PJ : Crescut în munții Făgărașului.

GC: A, în munte. Da. Știu, dar nu îmi amintesc.

PJ: Foarte interesant și faptul acesta, cum femeia asta l-a purtat la piept, ani de zile să nu înghețe, să nu moară, să trăiască acolo, să ducă mai departe victoria tatălui său, care murise, de altfel, căzuse în mâinile comunismului. Ei bine, urgia aceasta cu care s-au chinuit… Aceștia care veneau, în sfârșit, din Germania, erau întreținuți. Apărea câte un avion, din când în când și le lansa alimente, până ce a aflat, de altfel, Securitatea. De ce erau întreținuți? Pentru că, de afară nu se puteau introduce deținuții aceștia, fugarii aceștia, pentru că totul era în Securitate. Toți informau despre orice mișcare și despre orice om străin ar fi venit, cine a intrat aici, cine a venit, ce li s-a dat și totul în amănunt. Continue Reading »