„Ține, Iisuse al meu, valurile, că mă topesc ca ceara!”

Adevăratul monah este rod al Sfântului Duh. Și când, în liniștire, își va curăți simțirile și mintea i se va liniști și inima i se va curăța, atunci primește Har și luminarea cunoștinței și se face în întregime lumină, în întregime minte, în întregime străvezime. Și izvorăște teologie, pe care, dacă sunt trei care să scrie, nu apucă să cuprindă râul ce izvorăște în valuri și împrăștie pace și desăvârșita nemișcare a patimilor în tot trupul. Se aprinde inima de dragoste dumnezeiască și strigă: „Ține, Iisuse al meu, valurile, că mă topesc ca ceara!”. Și cu adevărat se topește, dacă nu e ținut. Și mintea este răpită în vederea dumnezeiască și se întâmplă unirea. Se preschimbă omul și devine una cu Dumnezeu, încât nu mai știe și nu-și mai distinge sinele, precum fierul în foc, când se aprinde și devine una cu focul.

Când devii folositor celorlați?

Pe toate acestea le vei gusta, dacă te alipești de mănăstire și devii urmaș al Părintelui și afli desfătarea duhovnicească în rugăciunea minții. Mă ai și pe mine, care îți voi scrie adesea și îți voi descoperi taine din care, dacă trăiești în lume, nicio picătură nu vei gusta.

Lasă luptele și cuvintele umflate. Vreau să unești pe omul cel dinlăuntru cu Dumnezeu. Și atunci vei deveni folositor și celorlalți. Dacă vrei, citește istoria bisericească a lui Meletie al Atenei, ca să vezi câți învățători, Origen și mulți alții, au fost mai întâi mari luminători ai Bisericii, cu toată învățătura lor, dar, deoarece s-au aruncat în mare înainte de a primi în liniștire curăția simțirilor și pacea Duhului, s-au afundat în oceanul Sfintei Scripturi și au socotit de ajuns știința de carte. Și mii s-au pierdut și au fost dați anatemei de către sinoade, în care mai înainte fuseseră luptători. Citește și vei vedea.

Nimeni dintre oameni nu te iubește mai mult decât mine

Eu știu că, dacă nu mă asculți, îți vei aduce aminte de mine cât trăiește. Dar va fi târziu, deoarece eu nu voi mai fi în viață. Și nimeni dintre oameni nu te iubește mai mult decât mine, nici nu îndrăznește să spună adevărul, dacă îl vede. Întrucât de la cei pe care i-ai cunoscut până acum ai auzit numai lingușeli, politică, ironii și lecții despre cei din veacul al VIII-lea, toate născocite și obișnuite. În timp ce tu, ca vlăstar tânăr, ai nevoie de înțelepciune duhovnicească și de adevăr curat.

Nu povesti acestea pe care ți le scriu, deoarece oamenii veacului acestuia nu se preocupă de ele. Dacă cineva le spune despre rugăciunea neîncetată a minții, socotesc că le vorbește despre vreo erezie. Asemenea sunt oamenii epocii noastre viclene, chiar și monahi, în timp ce monahul adevărat trebuie, ziua și noaptea, să se ocupe cu vederea lui Dumnezeu, chiar și când mănâncă, și când doarme, și când lucrează, și când merge. Căci Dumnezeu este cu adevărat aproapele nostru, cu care putem să vorbim întruna. În privirea ta este Dumnezeu, în mintea ta este Dumnezeu, în cuvântul, în suflarea ta, în mâncarea ta, oriunde privești, peste tot este Dumnezeu. „În Acesta trăim și ne mișcăm”. El ne ține în sânurile sale.

Iubești, întrucât ești iubit

Așadar, strigă întruna: „Dumnezeul meu, Îți place lucrul acesta? Dumnezeul meu, este voia Ta aceasta?”. Și întotdeauna, ziua și noaptea, să vorbești lui Dumnezeu cu toată simplitatea, ca un fiu către tatăl lui.

Atunci simți și iubirea tatălui și paternitatea Lui dumnezeiască și iubești, întrucât ești iubit, și te temi să nu greșești față de voia Lui dumnezeiască și tremuri să nu întristezi pe bunul tău Tată, care atât de mult te-a iubit și fără vreun interes al Său (încât a dat pe Fiul Său, care) a murit numai pentru tine pe cruce.

Biserica nu va fi îndreptată de tine. În timp ce tu te vei îndrepta, te vei desăvârși, te vei lumina foarte tare lângă mânăstire, chiar dacă nu se vede. Pentru voi este această voie a Domnului, să nu asculți de nimeni altcineva, căci nimeni nu te iubește precum te iubesc eu.

(Cuviosul Iosif Isihastul, Simțirea iubirii dumnezeiești)