Ascultă, fiule, cum iconomisește înțeleptul Chivernisitor sfârșitul ispitelor și readucerea Harului Său dumnezeiesc. La sfârșit, când va cunoaște deja bine slăbiciunea firii omenești și va ajunge la adâncul smereniei, atunci Domnul îi va zice: „Ajunge lupta înăbușirii sufletești. Să-l ajutăm, așadar, pe acest rănit”.

Și, iarăși, nu trimite îngeri ca să-l călăuzească, deoarece firea celui de al optulea veac nu poate să îl poarte, dar nici nu-i dă Har separat, ca înainte, ca să nu zică că i s-a dat pentru răbdare și nevoința sa.

… De aceea El Însuși aduce ispitele spre curățire și vindecare și, când sosește timpul să le ridice, iarăși, în felul Lui și cu înțelepciunea Lui, săvârșește deznodământul.

Și ridică un bătrân, care a pătimit și a trecut prin aceleași lucruri și este călăuzitor încercat, în măsură să mântuiască un suflet, sau mai curând în care sălășluiește Dumnezeu Însuși și vorbește prin el, și îl aduce la întâlnire. Și, întâmplându-se dialogul, iată și revenirea dumnezeiescului Har. Părintele vorbește și cuvintele lui pătrund ca niște fulgere în adâncul inimii și dumnezeiasca lumină strălucește de jur împrejur în suflet, iar demonii fug departe, neputând să stea în fața bătrânului, deoarece în clipa aceea bătrânul sfânt este în întregime foc dumnezeiesc și cuvintele lui se umplu de luminare dumnezeiască și sfaturile lui sunt delicate, de mare cunoștință și înțelegere, pline de vedere dumnezeiască, întrucât sunt însoțite de Harul dumnezeiesc.

Și de îndată ce intră în inimă, mintea este mișcată spre uimire și minunare, deoarece cele mai presus de fire îl învață cele de trebuință ca să ridice sarcina cea grea a răutății demonilor. Și dacă îl îndreaptă bine și îi dă îndrumări suficiente, în măsură să mântuiască un suflet, se despart. Și, o noapte întreagă de iarnă a trecut ca o clipă din oră, ca o minune, fără să înțeleagă când a trecut.

Și, după despărțire, întorcându-se la ale sale cel care mai înainte era prunc, iar acum prin experiența demonilor a devenit încercat, a izbucnit în plânsete, vărsând preadulcile lacrimi ale iubirii.

A strigat: „Așteptând am așteptat pe Domnul și S-a plecat spre Mine”…

Și, după puțin timp, cu rugăciunea bătrânului aceluia sfânt, care și în somn îl vedea și îl întărea, s-a vindecat desăvârșit…

(Cuviosul Iosif Isihastul, Simțirea Iubirii dumnezeiești, p. 496)