Ajung la Prodromu rupt de foame şi de oboseală. Acolo era părintele Petroniu, Dumnezeu să-l ierte, care era de prin părţile Fărcaşei, un foarte mare nevoitor. Picioarele lui erau vinete. Începea slujba, se aşeza în faţa unei străni, nemişcat, în picioare. Şi aşa a stat la slujbe până ce i s-au învineţit picioarele.

Am stat de vorbă cu el, m-am dus în biserică şi am făcut un acatist la icoana Maicii Domnului şi a început oleacă de ploaie. Tocmai când am intrat în altar să plec capul să sărut sfânta masă, picura înăuntru într-o tigaie, de la tabla spartă. Apoi intru într-o cămăruţă în bucătărie şi văd un călugăr cu o sarcină de vreascuri culese de el şi acolo în ţările calde toţi copăceii sunt cu ţepi şi bietul călugăr era cu dulama ruptă şi cu răni după gât de la ţepi…

Părintele Petroniu era un mare nevoitor și o mărturie a monahismului ascetic românesc în Sfântul Munte. Monahismul și viața creștină, în general, nu poate înflori fără suferință, nevoință, asceză. Părintele Petroniu era un munte de nevoință. Era împotriva modernizării condițiilor mănăstirești. Era pildă de smerenie, tăcere în fața fraților pe care îi păstorea. El nu a uitat niciodată suferința neamului său, ci din pustia Athonului, se ruga și își înmulțea nevoința trupească, pentru întărirea fiilor acestui neam obidit și mult asuprit de puterea bolșevică. Prin mărturia sa acolo, monahismul grecesc a aflat de pătimirile martirice ale românilor, schingiuiți în temnițe pentru credința în Dumnezeu. El a purtat cu el în Sfântul Munte, flacăra pâlpâindă a sufletului acestui neam românesc, pe care a propovăduit-o și a făcut cunoscută tuturor frumusețea neamului românesc.

(Preluat din revista Atitudini, Nr. 76)