„Sacrificiul meu nu trebuie plâns, ci doar urmat”[1] (Episcopul Grigorie Leu).

„Omul este o incintă a realității”(Ortega y Gasset).

De fiecare dată când ne aflăm în ambianța comemorării unui mare aristocrat al Duhului – aici am în vedere sensul primar al cuvântului, adică cineva care este stăpânit perpetuu de bine și frumos – ca expresie a dragostei față de Biserică și de neam, avem convingerea lăuntrică că luăm și noi ceva din șuvoiul de fibră morală și de energie națională al destinului celui care, cu siguranță, este „în gândul lui Dumnezeu”, precum și în memoria inimii noastre, așa cum sunt toți martirii neamului românesc.

Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la moartea (1 martie 1949, vineri, ora 13,00) – încă neelucidată[2] – a episcopului martir Grigorie Leu al Hușilor, precum și de la desființarea abuzivă a Episcopiei Hușilor de către regimul comunist (5 februarie 1949).

Considerăm că este o lucrare tainică a proniei lui Dumnezeu faptul că această comemorare coincide cu aniversarea a 30 de ani de la căderea comunismului în țara noastră. De ce? A doua parte a traiectului biografic a episcopului martir Grigorie Leu a fost una în care „pumnul de fier” al „partidului-Stat”, ca să folosesc o expresie deja consacrată a gulagurilor sovietice, a umilit și zdrobit tot ceea ce i-a stat în cale. De aceea, în mod just, sublinia istoricul francez Thierry Wolton că „în sens contrar a ceea ce se întâmplă cu alte regimuri, comunismul variază în funcție de axa timpului, în sensul că, pe măsură ce timpul său avansează, devine din ce în ce mai crud și mai sângeros. Astfel încât Lenin a fost crud, bineînțeles, dar, după el, Stalin a fost și mai crud. Iar Mao, și mai crud decât Stalin. Regimurile comuniste, în materie de cruzime, profită pe undeva de experiența regimurilor comuniste dinaintea lor. Este un fel de acumulare a cruzimii și a răului în progresia comunismului”[3].

Episcopul martir Grigorie Leu a fost victima unei asemenea „acumulări” de cruzime și rău din partea „partidului-Stat”, recent instaurat în România.

Conform unei note a Securității (9 noiembrie 1948), Episcopul Grigorie Leu „edita revista «Cronica Hușilor», în care se publicau articole de propagandă contra U.R.S.S. În aceste broșuri, regimul sovietic era înfățișat ca un balaur roșu, care a distrus bisericile, ucigând preoții, a interzis cultura, civilizația și proprietatea”[4]. Nu credem că este o definiție mai cuprinzătoare a tot ceea ce a însemnat comunismul „ca structură a păcatului”[5], cum sugestiv și adevărat se exprimă Alain Bensançon, decât cea livrată de grafomanii bolșevici.

Precum reiese din documentele vremii, Episcopul Grigorie Leu nu a ales rezistența față de „diavolul roșu”, retrăgându-se în așa numita „emigrație interioară”[6] din calea „presiunii ideologice”, ci și-a asumat, prin cuvânt și rugăciune, confruntarea directă și precisă.

Securitatea din Fălciu răspundea unei solicitări venite din partea Direcțiunii Generale a Securității Poporului, Iași (septembrie, 1948) în ceea ce privește trecutul Episcopului Grigorie Leu, specificând faptul că „de la Episcopie, sub oblăduirea P.S. Grigorie Leu, transpirau multe zvonuri alarmiste, referitoare la situația Guvernului democrat. A înființat un cerc de reîncreștinare, care avea ca misiune ținerea de predici, conferințe, cuvântări, în fiecare Duminică, Miercurea și Vinerea după-amiaza, la catedrala Episcopiei, pentru a sustrage populația de la curentul ateu”[7].

Curajul mărturisirii sale în vremuri de cvasi-ostilitate față de Biserică avea drept sursă lăuntrică curățenia morală a ființei sale, care căpăta trupul verticalității credinței, precum și intuiția faptului că „balaurul roșu” nu poate fi distrus decât prin puterea rugăciunii. Într-o circulară din 6 august 1941, ziua Schimbării la Față a Domnului, Episcopul Grigorie Leu i-a îndemnat pe preoți la misiune responsabilă și rugăciune intensă: „Ne mulțumim cu predicile oficiale de la serviciile religioase, săvârșite adeseori grăbit, fără pregătire și fără nicio mișcare sufletească. Nu ne preocupă catehizarea, și îmbisericirea cu îndrumarea evanghelică, chiar și personală, a credincioșilor. Privim cu indiferență cum credincioșii stau Dumineca și sărbătoarea la orașe, pe la porți, la răspântia drumurilor, la alte treburi și chiar la prăvălii la sate, fără nicio preocupare sufletească și religioasă. Această situație este impresionantă mai ales acum, când vitejii noștri ostași își varsă sângele și pentru apărarea credinței creștine. Să nu uităm că totul se plătește. În fața lui Dumnezeu nu există păcat nepedepsit și virtute nerăsplătită (…) Să nu se piardă din vedere slujbele: pentru biruința împotriva rătăcirii bolșevice, pentru izbăvirea din necazuri și nevoi și pentru pomenirea ostașilor eroi morți pentru apărarea țării și a credinței”[8].

 „Îndepărtați-mă pe mine, dar lăsați Episcopia”

 

De aceea, putem afirma cu asupra de măsură că Episcopul Grigorie Leu a fost miracolul conștiinței Episcopiei Hușilor și implicit al Bisericii, care ne-a salvat de la ignoranța unei credințe trăite în manieră mecanicistă, dacă avem în vedere toate cuvântările și pastoralele pline de nerv spiritual și național, adresate preoților și credincioșilor din vremea sa; ne-a salvat de la derapajul curajului în lașitate și frică, atunci când (aproape) totul în jurul lui era în contrast sfidător față de principiile de demnitate și verticalitate spirituale umane; ne-a salvat de la vorba ocolită sau eufemismul atitudinii, care se numește pactizare sau coabitare conștientă cu răul și urâtul moral al comunismului; ne-a salvat de la frivolitatea unei vieți consumate sub umbrela derutei morale, atunci când reacțiile sale anti-ateiste i-au atras o moarte martirică vrednică de așezare în calendar; și în sfârșit, ne-a salvat de la indiferența și de la vidul celor pentru care iubirea de patrie semnifică ceva vetust și demn de disprețuit, atunci când fiecare firicel de gând, fiecare zvâcnitură a inimii, fiecare globulă a sângelui său erau amprentate, în chip constant și luminos, de durerea abisală pentru credință și pentru patrie.

Am spus „ne-a salvat”, pentru că icoana lui de autentic mărturisitor și martir al Bisericii și neamului nostru dăinuie și va dăinui pentru totdeauna.

Episcopia Hușilor, pe care a iubit-o ca pe lumina ochilor săi, acum la 30 de ani de la căderea comunismului, este ceea ce el însuși a voit: să rămână Episcopia, așa cum a spus-o răspicat pe 25 februarie 1949 în fața membrilor guvernului comunist: „Îndepărtați-mă pe mine, dar lăsați Episcopia”[9], pecetluindu-și viața, în duh profetic, prin cuvintele „eu voi muri odată cu Episcopia”[10]. În acest fel, consemnează Părintele Nicolae Hurjui, primul biograf competent și pasionat al ierarhului martir, „Episcopul Grigorie Leu a murit împreună cu Episcopia, într-o tainică însoțire”[11].

De aceea, episcopul Grigorie Leu poate fi numit „patriarhul alb” al Hușilor, dacă îmi este îngăduită această tautologie, atâta vreme cât orice patriarh al României poartă veșminte albe, care sunt simbolul purității, al luminii și al integrității morale și de credință. Această sintagmă ne-a venit în minte în momentul în care am citit o evocare a vrednicului de pomenire Bartolomeu Anania al Clujului despre cel care (poate) pe nedrept a fost supranumit „patriarhul roșu”, patriarhul Justinian Marina. Portretul pe care i-l face ierarhul cărturar al Clujului patriarhului Justinian, cred că i se potrivește de minune și Episcopului Grigorie Leu: „Cei mai mulți știu că Patriahul Justinian, care a dominat viața bisericească timp de aproape treizeci de ani, a fost un conducător de mare autoritate, cu statură dreaptă și bine zidită, ochi ageri, trăsături tari, grai răspicat, minte ascuțită, voință de cremene, dârz în înțelepciune și înțelept în dârzenie, vizionar al vremurilor noi, deschis prefacerilor sociale și credincios tradițiilor sfinte, veghetor de zi și noapte, muncitor cu timp și fără timp, aspru în cumpăna gândului, prompt în hotărârea lucidă (…), sclipitor în intuiții. A fost și un geniu al rezoluției”[12].

Probabil că unii vor fi șocați de această asociere a episcopului martir Grigorie Leu cu Patriarhul Justinian.

Conform cercetărilor istorice, paternitatea expresiei „patriarhul roșu” îi aparține pseudo-episcopului Vasile/Victor Leu, fiul episcopului Grigorie Leu, din perioada când se afla la Londra în vederea înființării „Episcopiei Ortodoxe Române autonome a Europei de Apus”[13]. Sintagma a fost apoi amplu răspândită printr-o baladă anticomunistă, interpretată de către cântărețul Jean Moscopol, colaborator al postului de radio Europa Liberă[14].

La comuniști, nu i se cere să gândească, i se cere să se supună

O posibilă explicație a folosirii acestei sintagme de către Vasile Leu este sugerată de cercetătorul Nicolae Adrian Petcu, care consemnează, având drept temei un document din arhivele CNSAS, faptul că fiul episcopului Grigorie Leu era „un apropiat al Patriarhului Justinian, în vremea păstoririi acestuia în Moldova” și că „Mitropolitul Visarion Puiu nu ezita să-l descrie pe  [Victor s.n.] Leu ca «funcționar comunist», care «dorește să fie Mitropolit și Patriah în București»[15]. Deci, fără a simplifica în mod gratuit complexitatea contextului istorico-ecleziastic al vremii respective, putem deduce că această sintagmă era mai mult o „etichetă”, fiind reflexul unor frustrări pe linie de avansare ierarhică.

Episcopul martir Grigorie Leu rămâne în conștiința colectivă a neamului nostru, prin scrisorile sale pastorale, dar și prin circularele adresate preoților sau credincioșilor, un profund și rafinat intelectual.

Însăși condiția de intelectual este incompatibilă cu adeziunea la ideologia ucigătoare a comunismului. Acesta este și motivul pentru care episcopul martir Grigorie Leu era exponentul unei rezistențe anticomuniste viscerale.

Considerăm, fără a fi radicali, că personalitatea mărturisitoare a episcopului martir Grigorie Leu este prin ea însăși un manifest pentru toți intelectuali de astăzi care mai cochetează, simpatizează sau diminuează ororile ideologiei egalitare ale bolșevismului. Nostalgicilor intelectuali după regimul totalitar al comunismului, credem că li potrivesc de minune cuvintele istoricului francez Thierry Wolton: „Un intelectual trebuie să fie un model de responsabilitate socială. Or, atunci când aderă la ceva atât de dubios cum e un partid comunist, el trădează. Și este cu atât mai rea, mai dură această trădare, cu cât această adeziune la comunism pe care o decide îl face să își piardă calitatea de intelectual – deoarece, la comuniști, nu i se cere să gândească, i se cere să se supună. Adeziunea la comunism este o negare a ceea ce înseamnă gândire. Și are loc, de fapt, încă o trădare a condiției sale de intelectual – fiindcă, pe hârtie, puterea comunistă e puterea proletariatului, nu puterea intelectualilor. Când un intelectual merge spre comunism, asistăm la o negare a lui însuși ca intelectual. Îi trădează pe ceilalți, dar și pe sine. De aceea, acest tip de trădare e o culme[16].

„Să nu trăim numai pentru bucata de pâine și ambiția luciferică de astăzi!”

Și pentru a încheia nu cu cuvintele noastre, care niciodată nu vor putea să toarne în cuvinte personalitatea complexă și de anvergură duhovnicească a celui comemorat, vă propun o mică reflecție și avertizare a vrednicului de pomenire episcop Grigorie Leu, rostite cu trei ani înainte de a fi asasinat: „Vă rog să luați aminte la vremurile ce trăim. Biserica va avea tăria și preoțimea autoritatea morală pe care o formăm noi cu zelul apostolic ce ne preocupă (…). Să fim înțelepți și prevăzători. Să nu trăim numai pentru bucata de pâine și ambiția luciferică de astăzi. Ferice de cei ce-și aștern o bătrânețe cinstită și lasă o moștenire sfințită. Și în viața noastră clericală se cere această înțelepciune și prevedere acum mai mult ca oricând, căci nu se știe ce aduce ziua de mâine”[17].

Ne exprimăm deplina gratitudine pentru faptul că prin această carte de documente, cu privire la perioada episcopatului (1924-1949) arhiereului martir Grigorie Leu, avem acces nemijlocit la biografia mărturisitoare și plină de credință a marelui ierarh hușean. Această restituire necesară pentru noi cei de astăzi, dar și pentru posteritate, se datorează profesionalismului și acurateții cercetării științifice atât a istoricului Nicolae Adrian Petcu, cercetător tenace și eminent în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, cât și a Părintelui Nicolae Cătălin Luchian, preot paroh la Parohia Tomești, Arhiepiscopia Iașilor.

Considerăm că acest volum de documente este un pandantiv firesc al monografiei biografice, redactată cu multă competență și dragoste de către Părintele Nicolae Hurjui.

De asemenea, ne exprimăm profunda recunoștință pentru sprijinul deosebit acordat de domnul Radu Preda, președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), cel care a răspuns cu maxim profesionalism solicitării noastre, făcând o prioritate din elucidarea condițiilor în care s-a produs decesul Episcopului Grigorie Leu. Acțiunea de deshumare a rămășițelor pământești ale vrednicului ierarh,  desfășurată în zilele de 24-25 septembrie 2018, derulată de IICCMER împreună cu Parchetul Militar, în urma protocolului de colaborare încheiat cu Episcopia Hușilor, se înscrie în demersul nostru de a readuce în memoria generațiilor actuale jertfa mărturisitoare a înaintașilor noștri în timpul regimului comunist, pe nedrept marginalizată sau trecută cu vederea.(…)

Dumnezeu să binecuvinteze această osteneală, pe care am dori să o socotească ca pe o ofrandă smerită adusă în memoria tuturor tinerilor de la Revoluția din 1989, care au crezut în libertatea țării noastre și în frumusețea trăirii credinței neamului nostru.

  (Comunicare susținută de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, în cadrul Simpozionului Național „Episcopul Grigorie Leu: slujire și mărturisire. Biserica în communism”, Huși, 1 martie 2019)

[1] Paul Leu, Grigorie Leu Botoșăneanul, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Suceava, Editura Teofan, 2017, p. 223.

[2] Sunt ipoteze conform cărora, Episcopul Grigorie Leu ar fi fost otrăvit de către prim-ministrul guvernului de odioasă amintire, Petru Groza, în cadrul unei mese protocolare. La scurt timp, Episcopul decedând în condiții suspecte (nota Redacției).

[3] Thierry Wolton, Moștenirea călăilor (dialog realizat de Cristian Pătrășconiu), revista „Orizont”, 12/2018, p. 5.

[4] Arhiva Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dosar 4049, vol. 2, f. 24.

[5] Alain Bensançon, Eseu despre lumea de azi, traducere din franceză de Adina Cobuz, București, Editura Humanitas, p. 139.

[6] Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, traducere din polonă de Constantin Geambașu, prefață de Vladimir Tismăneanu, postfață de Wlodzimierz Bolecki, București, Editura Humanitas, 2008, p. 11.

[7] Arhiva Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dosar 4049, vol. 2, f. 22.

[8] Episcopul Grigorie Leu, Cucernici Părinți, în „Cronica Hușilor” 6-8 (VII, iunie august)/1941, pp. 2, 4.

[9] Pr. Dr. Viorel Hurjui, Episcopul Grigorie Leu – omul și fapta, Huși, Episcopia Hușilor, 2000, p. 180.

[10] Ibidem, p. 181.

[11] Idem, Grigorie Leu, în Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 413.

[12] Arhim. Bartolomeu Valeriu Anania, Justinian, Părintele nostru, în revista „Renașterea” 12/2017, p. 3.

[13] Nicolae Adrian Petcu, Personalitatea Patriarhului Justinian Marina între denigrare și realitate istorică, în † Varlaam Ploieșteanul, Pr. Dr. Florin Marica, Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea, Viața Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului: persecuție, rezistență și mărturisire (Congresul Internațional de Teologie, 23-29 octombrie 2017), București, Editura Basilica, 2017, pp. 189-191.

[14] https://www.youtube.com/watch?v=9GA7ipYTFjU.

[15] Nicolae Adrian Petcu, art. cit., p. 191.

[16] Thierry Wolton,  Adeziunea la comunism, o trădare a gândirii și a calității de intelectual (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu), la adresa de web:  https://revista22.ro/interviu/thierry-wolton-adeziunea-la-comunism-o-trdare-a-gndirii-i-a-calitii-de-intelectual, accesat la 23:34, 11 februarie 2019.

[17] Episcop Grigorie, Cucernice Părinte, în „Cronica Hușilor”, 9-12 (XIII, sept.-dec.)/1946, pp. 13-14.

(Articol publicat și în Revista Atitudini Nr. 59)