Sf. Vasile și veacul de aur al Bisericii

Veacul al patrulea de la Hristos se numește în istorie „veacul de aur” al Bisericii, și pe bună dreptate, căci după veacul întâi (veacul Sfinților Apostoli), veacul al patrulea a dat Bisericii cele mai „mari” și mai strălucite figuri de Sfinți Părinți. Atunci au trăit Sfinții Pahomie cel Mare, Antonie cel Mare, Atanasie cel Mare, Constantin cel Mare, Macarie Egipteanul, Eftimie cel Mare, Arsenie, Efrem Sirul, Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigorie de Nyssa ș.a. Atunci au dispărut zeii. Atunci au încetat să mai vorbească muzele. Atunci cădeau idolii, atunci se prăbușea cu mai mult zgomot păgânismul, atunci cădea Europa sub stăpânirea barbarilor, atunci se vedea cât de putred era Imperiul roman. Atunci totul se încovoia, numai sfinții stăteau drepți. Atunci a trăit și a strălucit pe cerul Bisericii, ca un luceafăr între stele și Sfântul Părinte Vasile cel Mare.

Locul lui de naștere a fost Cezareea Capadociei, oraș din Asia Mică. Acolo s-a născut pe la anul 330 d.Hr., dintr-o familie de oameni evlavioși și sfinți, cum rar se întâlnește în istoria Bisericii. Tatăl său se numea tot Vasile, era fiul Sfintei Macrina cea bătrână (ucenică a Sf. Grigorie Taumaturgul), care împreună cu soțul ei, șapte ani a petrecut fugară prin pădurile Pontului, ca să scape din persecuția împăratului Galeriu. La anul 311, când Galeriu a dat un edict în favoarea creștinilor, Macrina împreună cu soțul ei, s-a întors acasă. După slujba ce o îndeplinea era retor, adică profesor de drept și avocat. Mama Sf. Vasile se numea Emilia, era fiică de martiri ai credinței creștine (mama o pierduse din tinerețe; tata i-a fost ucis în prigoana împăratului Liciniu) și femeie foarte evlavioasă; pe cât de frumoasă, pe atât de bună și credincioasă. Pacea și bună înțelegerea stăpâneau în casa retorului Vasile. Iubire deplină era între soț și soție, între noră și soacră; niciuna nu se plângea de cealaltă. Casa lor este binecuvântată după unii cu nouă (după alții cu zece) copii: patru frați și cinci surori. Șase dintre copii îmbracă haina aspră a călugăriei. Toți cei patru frați au ajuns oameni de seamă și sfinți: Petru ajunge episcop al Sevastiei, Grigorie episcop al Nyssei, Navcratie în călugărie și Vasile, cel mai mare arhiepiscop și  mitropolit în Cezareea Capadociei. Surorile au avut la fel, o viață aleasă, iar dintre ele Macrina (cea tânără), de asemenea e trecută în calendarul sfinților Bisericii (pomenită la 19 iulie). Toți copiii au avut o creștere dintre cele mai îngrijite și între toți strălucește, cu mai multă putere de lumină, Vasile.

În familie, împreună cu frații și cu surorile, Vasile învață lucrul mâinilor și frumusețea virtuților. De la tatăl său învață știința de carte și Sf. Scriptură, de la bunică și de la mamă deprinde rugăciunile, cântarea psalmilor, evlavia și celelalte virtuți sfinte. După ce își continuă învățătura la școlile din Cezareea Palestinei și din Constantinopol, se mută la Atena, capitala culturii greco-romane, ca să asculte pe cei mai iscusiți dascăli ai vremii. Aici s-a împrietenit Vasile cu Sf. Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu din Nazianz, oraș tot din Capadocia, lăsând în urma lor pilda uneia din cele mai frumoase prietenii, care a ținut viața întreagă, până la moarte. Amândoi erau „o inimă și un suflet”, – „un suflet în două trupuri”. Deși tineri, nu le erau cunoscute decât două drumuri: unul care-i conducea la biserică și la preoți, iar al doilea la școală și la învățători. La Atena, în mijlocul păgânismului, cei doi prieteni, erau ca un fluviu dulce care curge prin mijlocul oceanului, fără să se amestece cu apa mării (sărată) sau ca un animal care se mișcă în mijlocul flăcărilor fără să se ardă. „Alții aveau alte griji… (scrie Sf. Grigorie despre vremea aceea de studii la Atena), dar noi aveam o singură grijă mare și un singur nume: să fim și să ne chemăm creștini. Așa că unul prin altul și unul pe altul ne ridicam către Dumnezeu. Pentru mulți, Atena era păgubitoare, dar noi trăind în ea, tot mai mult ne întăream în credință”[1]. Aici studiază cei doi prieteni, tot ce se putea învăța atunci: știința și literele, medicina și filosofia, literatura și poezia.

Student și filosof eminent

După 4-5 ani de studii, Vasile se desparte de Atena, pe la sfârșitul anului 355 și se întoarce acasă. Avea atunci 26 de ani. Tatăl său murise. Două căi i se deschid înainte: învățământul într-o școală publică și învățământul creștin într-un amvon al Bisericii. Se pare că îl atrăgea mai mult retorica, știința legilor și a dreptului, spre care îl ispiteau și concetățenii lui, fie prin lecțiile de retorică pe care i le cereau, fie prin aplauzele cu care-i ascultau cuvântările.

Mama și sora lui, Macrina împreună cu prietenul său Grigorie din Nazianz, îl îndrumă mai mult spre slujirea lui Dumnezeu. „Citind Evanghelia, spune el, am văzut acolo că singurul mijloc de a ajunge la desăvârșire este acesta: să-ți vinzi averea, să o împarți fraților săraci și mai ales să nu te îngrijești de cele ale lumii acesteia și să nu fii legat cu sufletul de nimic din cele de aici”[2]. În cele din urmă, cuvintele Evangheliei, rugăciunile mamei, stăruințele sorei, sfaturile prietenului și cugetările sufletului său îl fac să renunțe la catedra de retor și să îmbrățișeze înțelepciunea (filosofia) creștină. „După ce am petrecut multă vreme în deșertăciune – scrie atunci episcopului Eustahie din Sevastia, – după ce am petrecut mai toată tinerețea în lucrări nefolositoare pentru a înțelege învățăturile înțelepciunii pe care Dumnezeu o numește nebunie, m-am deșteptat în sfârșit ca dintr-un somn greu și am aruncat ochii asupra minunatei lumini a adevărului, adică a Evangheliei. Am văzut atunci deșertăciunea înțelepciunii învățaților lumii, care lucrează în zadar. Am plâns multă vreme pentru ticăloșia vieții mele și în rugăciunile mele ceream să mă povățuiască cineva și să mă deprindă în regulile vieții cuvioase”. Regulile acestei vieți, Vasile le găsește în cuvintele Evangheliei și în exemplele marilor călugări din vremea aceea. Vestea pustnicilor Antonie, Pahomie și a celorlalți sfinți din Siria și din Egipt, ajunsese până în Pont. Vasile se hotărăște să-i cerceteze. Până acum călătorise ca să învețe literatura și filosofia. Acum călătorește să învețe religia și sfințenia. Doi ani călătorește din pustie în pustie, din mănăstire în mănăstire și din chilie în chilie, pentru a întâlni pe maeștrii vieții duhovnicești din șesurile și munții Siriei, Mesopotamiei, Arabiei și Palestinei, până în munții și pustiile Egiptului. Pustia înflorea atunci ca și crinul și era frumoasă ca Raiul. Vasile admiră viața călugărilor și răbdarea pustnicilor. Îl atrage mai tare viața lor în obște, decât viața singuraticilor sihaștri, pândită de mai multe ispite și greșeli, decât cea de mănăstire. După cele învățate în această călătorie își va scrie mai târziu Vasile regulile sale pentru viața monahală.

Desăvârșirea vieții duhovnicești

Întors acasă, Vasile se retrage pe malul râului Iris, nu departe de Neocezareea Pontului, unde sora sa Macrina întemeiase o mănăstire de fecioare care și-au închinat viața slujirii lui Dumnezeu, și se așază pe malul opus al Irisului, care despărțea satul Annesi. Ținutul era minunat, cu munți și păduri, cu turme de cerbi, capre sălbatice și iepuri – cu liniște și singurătate – în care se poate simți mai bine prezența (arătarea) lui Dumnezeu. Aici adună Vasile călugări, pe care-i deprinde cu munca și rugăciunea, cu disciplina morală și cu desăvârșirea spirituală; cu simplitatea la îmbrăcăminte și cumpătarea la mâncare, cu smerenia și ascultarea, ca toți una să fie „același suflet în mai multe trupuri”. Aici zidește mănăstiri și statornicește în ele regulile (canoanele) vieții monahale, după care în cea mai bună parte se conduc călugării până în ziua de astăzi. Aici cheamă pe prietenul său Grigorie și împreună studiază Sf. Scriptură, citesc scrierile Sfinților Părinți, compun cărți, lucrează cu mâinile, împletesc rogojini, sădesc pomi, ară, sapă. De aici se răspândește faima înțelepciunii și a virtuților lui Vasile în toată Biserica, iar călugării formați și îndrumați după regulile lui, în Răsărit ca și în Apus, devin creatorii culturii și ai civilizației creștine.

Când s-a așezat în Pont, Vasile a fost sfințit citeț (cititor) de către episcopul Dioneu din Cezareea. În anul în care prietenul său Grigorie era hirotonit preot, în același an e hirotonit și Vasile, prin hotărârea episcopului Eusebiu din Cezareea. Șase până la opt ani Vasile îi petrece în preoție. În acest timp, Vasile, adus și așezat preot la una din bisericile Cezareei, atacă patimile oamenilor cu asprime și îndeamnă la virtute cu blândețe. Caută să facă din ascultătorii săi credincioși buni, sfinți, nu filosofi. Stăruie să se intereseze de soarta lor, de sufletul lor. „Vrem să știm ce se întâmplă la Roma și la Paris, și nu ne interesează ce se întâmplă în noi. Înțelepciunea constă în a cunoaște pe Dumnezeu și a ne cunoaște pe noi înșine. Să ne ocupăm sufletul cu virtuți și gânduri bune, în locul celor rele și triste. Îndulciți relele prezente cu nădejdea bunurilor viitoare”.

Se întâmplă uneori că și oamenii cei mai mari își au slăbiciunile lor. Așa a fost și episcopul Eusebiu, care de la o vreme a început a nu vedea cu ochi buni succesul și rodul predicilor lui Vasile. Atunci Vasile, de dragul păcii, s-a retras iarăși în liniștea și în singurătatea mănăstirii, până ce Sf. Grigorie mijlocește împăcarea și întoarcerea lui în Cezareea.

Alungă erezia lui Arie

Primejdii mari amenințau atunci Biserica. Valens, împăratul cel sălbatic, cum îl numește Sf. Grigorie Teologul, dă toate favorurile ereticilor arieni și prigonește pe creștinii ortodocși. Prin el se ridică peste Biserică o nouă furtună, o nouă „năvălire barbară”, care face pustiiri mari în suflete. Biserica din Cezareea este cotropită de arieni. Valens cu arienii sosește aici în iulie 365. Ca să înlăture primejdia, Sf. Grigore mijlocește împăcarea între episcopul Eusebiu și preotul Vasile. Împăcarea se face ușor, când sufletul este supus Evangheliei. Vasile, deși slab și bolnav, se întoarce în Cezareea și glasul lui răsună din nou în bisericile orașului. Se lupta din răsputeri să biruiască o boală de ficat, care-i sleia puterile și-i scurta zilele, încât uneori chiar de pe amvon trebuia să spună, strâns de durere: „glasul îmi lipsește și nu pot rosti acest cuvânt din pricina bolii mele obișnuite”. Orice suferință a avut însă de învins, în urma cuvântărilor sale, credința se întărește și eresul slăbește.

În anul 365, Cezareea și alte ținuturi din Asia Mică au fost bântuite de o secetă grea și ca urmare de o mare foamete. Fântânile au secat, râurile „se treceau” pe uscat, pământul era ars. Plugarii priveau cu tristețe câmpurile udate cu sudorile lor și „se tânguiau ca niște părinți, care și-au pierdut pe fiii lor în tinerețea lor”. Deodată cu foametea se ivește și specula negustorilor.

Sfântul Vasile a fost atunci, ca un alt sfânt Nicolae, mântuitorul credincioșilor săi, mai ales al săracilor. Nu a putut coborî mană din cer ca Moise, nici nu a putut înmulți pâinile în pustie ca Mântuitorul, dar el a făcut tot ce a putut ca hrana să nu lipsească de pe masa flămânzilor. Mai întâi și-a vândut tot ce avea pentru a cumpăra de mâncare oropsiților loviți de urgie. A pus înaintea lor vase mari, cazane pline cu legume și verdețuri fierte. De la masă nu îndepărta pe nimeni, fie creștini, fie păgâni, fie iudei.

Model desăvârșit și apărător al celor asupriți

Exemplul lui era cea dintâi predică. Apoi își adună credincioșii în biserică și le vorbește pătrunzător despre încercările grozave la care sunt supuși toți și mai ales despre foame, „cea mai grozavă dintre toate mizeriile omenești, cea mai înfricoșată dintre toate bolile, cea mai crudă din toate morțile. Ascuțișul sabiei  –  cuvânta și Vasile – sfârșește grabnic zilele noastre; puterea focului ne smulge îndată viața; dinții fiarelor sălbatice sfâșiindu-ne trupul nu ne lasă a suferi multă vreme; foamea este un lung martiriu, o durere prelungită, o moarte prezentă ce întârzie a da ultima lovitură. Carnea veștejită se lipește de oase, culoarea feței își pierde frumusețea; mai întâi îngălbenește, apoi, înnegrește. Genunchii tremurând se mișcă din greu; vocea slăbește, măruntaiele uscate se strâng; corpul nu mai este decât un schelet”.

După ce descrie ca nimeni altul foamea, mai mult ca sigur nu numai cum o studiase la medicină, ci mai ales cum o văzuse la victimele ei, Vasile se întreabă dacă poți trece pe lângă un astfel de om, care moare de foame, și să nu-l ajuți, fără să te faci vinovat de omucidere? Ce trebuie să facem?… Binefacere, milostenie… Cei dintâi creștini erau o inimă. Așa trebuie să fie toți creștinii. După ce arată ce trebuie făcut în vreme de foamete, Sf. Vasile se adresează bogaților zgârciți ca să-i mustre fără cruțare și să-i blameze cu toată asprimea. Veți fi îngropați în aurul vostru, „în noroi nefolositor lângă trupul vostru care nu e decât noroi”. Sf. Vasile nu face deosebire între bogatul care nu ajută pe sărac și tâlhar. Nu se sfiește să atingă și dreptul de proprietate, când strigă bogaților: „Au nu ești un tâlhar public, tu care-ți însușești ceea ce ai primit pentru a împărți altora? Se cheamă tâlhar cel ce despoaie pe călătorii îmbrăcați, însă cel ce nu îmbracă pe săracul care este gol, merită un alt nume? Pâinea pe care o închizi este a celui flămând; haina pe care o ții în lăzile tale este a celui gol; încălțămintea pe care se strică la tine este a celui desculț; aurul care-l ascunzi este al celui sărac. Tu faci nedreptate tuturor acelora a căror sărăcie o poți alina”.

În cuvinte mișcătoare el caută să trezească în inimile ascultătorilor mila, iubirea de om și virtutea binefacerii, milostenia. Bogățiile sunt „fluvii de aur”, care nu prețuiesc nimic, dacă nu se preschimbă în fapte de binefacere. „După cum se fac mii de canaluri pentru ca apele unui fluviu să adape deopotrivă pământul, astfel să deschideți bogățiilor voastre diferite treceri, ca ele să se răspândească în casa săracilor… Aurul în lăzi nu este decât un fond mort și sterp; pus în mișcare prin circulație, el devine roditor și se împarte pentru folosul obștesc”.

Ca să zguduie și mai mult conștiințele ascultătorilor, Sf. Vasile descrie durerea unui părinte care a trebuit să-și vândă un copil negustorilor, pentru ca să nu moară toți de foame. Pe care să-l vândă?… Pe cel mai mare,… sau pe cel mai mic?… Cum îi va privi el pe toți, murind de foame înaintea lui?… Dar familia, cum îl va privi pe el, când va ști că și-a vândut un copil?… Mânat de foame, va vinde pe cel mai scump… Poți rămânea nesimțitor la lacrimile lui și la o astfel de crimă?…

Așa gândește, cuvântează și lucrează Sf. Vasile, când seceta și foametea au bântuit cetatea și patria sa. După el, milostenia este o faptă de iubire și de dreptate. Milostenia ne face fericiți. Nu este alt mijloc de a trece bogățiile din viața aceasta în cealaltă, afară de binefacere. De când religia creștină biciuiește cugetele oamenilor cu astfel de gânduri, fața pământului în asemănare cu era păgână, s-a schimbat cu totul.

MEDIC DE SUFLETE DAR ȘI DE TRUPURI

După ce episcopul Eusebiu a murit la începutul anului 370, în brațele Sf. Vasile, episcopii Capadochiei s-au adunat să-și aleagă un nou episcop, cu rang de arhiepiscop și mitropolit. Gândurile și privirile celor mai mulți s-au îndreptat atunci spre Vasile. Împotriva alegerii lui s-au ridicat o seamă de episcopi care se temeau să facă o alegere împotriva voinței împăratului Valens, om din partida arienilor, din care pricină a și fost numit „papa arienilor”. „Vasile are o sănătate prea șubredă” – ziceau ei. „Adunatu-v-ați voi aici să alegeți un episcop sau pentru a alege un atlet?” – i-a întrebat episcopul Nazianzului, bătrânul Grigorie, tatăl Sf. Grigorie Teologul. Îi mai lipsea un vot ca să fie ales. Atunci venerabilul episcop din Nazianz, bolnav și în primejdie de moarte, s-a așezat într-un car și a venit să-și dea votul hotărâtor pentru alegerea lui Vasile. Biruința alegerii lui Vasile a întristat pe arieni, dar a umplut de bucurie pe ortodocși și a întinerit pe episcopul Nazianzului, care l-a și hirotonit. Când a fost ridicat la rangul de mitropolit în Cezareea Capadochiei, Vasile avea 41 de ani. Cei abia 9 ani de arhierie, au fost de ajuns ca să înfrângă eresul arienilor și amestecul împăratului în treburile Bisericii. Ca preot, Vasile a întrecut pe alți preoți; ca episcop a întrecut pe alți episcopi, și pe sine însuși.

Într-o cetate bogată, Vasile trăia sărac, avea o singură haină, dormea pe pământul gol, mânca puțin. Cinstea la toți virtutea și mustra viciul. La el, spune Sf. Grigorie prietenul său, „mustrarea nu mergea niciodată până la asprime, nici răbdarea până la slăbiciune”. Deși cu sănătatea zdruncinată de boala ficatului, durerea nu l-a învins. Se ridica din patul de suferință pentru a cerceta bisericile, pentru a rosti o cuvântare, pentru a dicta o scrisoare. Se împărtășea des și zilnic mergea la biserică. Răsăritul soarelui îl afla la rugăciune, îngenuncheat, împreună cu poporul, îndreptat cu fața spre Răsărit. Toți se rugau pentru toți. Întrebat de o femeie evlavioasă, cu numele Cesaria Patricia, asupra obiceiului desei împărtășiri, Sf. Vasile îi răspunde: „Este bine și foarte folositor de a se împărtăși în toate zilele și de a participa la Sfântul Trup și Sânge al lui Iisus Hristos. El însuși a zis lămurit: «Cel ce Mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică». A participa necontenit la viață, nu este altceva decât a înmulți întrucâtva viața sa. Cine se poate îndoi de aceasta? Aici noi ne împărtășim de patru ori pe săptămână, duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta. Ne împărtășim și în celelalte zile, dacă cinstim sărbătoarea unui sfânt… În Egipt, la Alexandria, fiecare, chiar din popor, păstrează la el Euharistia și participă la ea când voiește”.

Ca viața și credința preoților, a călugărilor și a tuturor credincioșilor să se păstreze în cea mai bună rânduială, Vasile ține cu tărie la paza dogmelor, a poruncilor, a legilor și a canoanelor Bisericii. Disciplina bisericească ține în societate ordinea și deosebirea dintre bine și rău. Cei nesupuși, păcătoșii nepocăiți erau dați afară din biserică, afurisiți și excomunicați. Pentru clerici și călugări pedeapsa cea mai mare era depunerea și scoaterea din rangul preoției, caterisirea. „Curățiți Biserica, zicea Sf. Vasile, scoateți din sânul ei pe cei nevrednici”.

Sinodul I ecumenic de la Niceea, în canoanele lui oprește preoții de a fi serviți de femei. Nu puteau ține lângă ei decât soția, sora sau mama. Când un preot de sat, Paregorius, la vârsta de 70 de ani a luat în serviciu o femeie pentru îngrijirea casei, deși nu mai putea fi bănuit de necurăție, Sf. Vasile îi poruncește să o înlăture, ca pilda lui să nu fie prilej de sminteală pentru preoții mai tineri. Când bătrânul preot încearcă să se scuze cu bătrânețea, mitropolitul Vasile îi scrie că de nu se desparte de femeie, va fi anatemizat. Așa se ostenea marele sfânt părinte ca preoții să îndepărteze orice umbră de îndoială privitoare la viața lor morală.

Vasiliadele

Pe lângă supravegherea disciplinei clerului și poporului, Vasile zidește biserici și lângă ele cămine, spitale și aziluri. Lângă porțile Cezareei, într-un câmp nelucrat a întemeiat un așezământ de binefacere, botezat după numele lui, Vasiliana sau „Vasiliada”, care i-a dus faima în lumea întreagă, până în ziua de astăzi. Pentru întâia dată în istoria lumii, a zidit ca într-o cetate a Bisericii casele de trebuință, în care s-a început să se învețe, pe lângă religie, știința, arta, meseriile și morala creștină. Sf. Vasile întemeiază spitale pentru bolnavi, aziluri pentru bătrâni, case pentru străini, școli pentru copii, ateliere pentru infirmi, toate despărțite prin grădini. În mijlocul lor o biserică părea că strigă: „Prin cruce, Vasile a învins mizeria după cum Constantin a biruit idolatria”. Aici atrage marele ierarh leproșii, la care până acum nimeni nu se gândise. Aici adăpostește și îngrijește ca doctor trupesc și sufletesc, bolnavii și neputincioșii, orfanii, văduvele, bătrânii și săracii. Aici învață pe cei neștiutori, mângâie pe cei ce suferă, ajută pe cei oropsiți, pe toți caută a-i face mai buni, mai fericiți. Lângă astfel de fapte mari și virtuți alese care au împodobit sufletul și au îmbogățit viața Sf. Vasile, parcă mai lipsea ceva: persecuția. A venit și aceasta.

S-a întâmplat atunci ca optzeci de preoți și diaconi din Constantinopol să meargă în deputăție la împăratul Valens și să-i ceară să oprească prigoanele arienilor îndreptate împotriva ortodocșilor. Valens, în loc să le asculte plângerile, i-a primit cu batjocuri și cu dispreț. Cu multă prefăcătorie le-a răspuns că nu se poate ocupa de certurile lor mizerabile. Dar, la ieșirea din palat, a poruncit prefectului Modestus să-i arunce în închisoare și să le taie capele. Ca să prevină o răscoală a poporului, Modestus a lucrat altfel: i-a dus pe toți într-o corabie și a poruncit cârmaciului să-i ducă în largul mării și acolo să dea foc corabiei, iar el să se scape într-o barcă împreună cu ajutoarele lui. Pe la miezul nopții cârmaciul a dat foc corabiei, s-a coborât pe ascuns în barcă și cei 80 de preoți și diaconi au primit în genunchi slava martiriului pentru dreptmăritoarea credință, unii arși în flăcări, alții înecați în valurile mării.

Sf. Vasile cel Mare își încheie istorisirea vieții și lauda credinței celor 40 de mucenici cu următoarele cuvinte de slavă: „Ceată sfântă, companie sfântă, armată neînvinsă, stele ale lumii, podoabe ale bisericilor, ocrotitorii neamului omenesc, puternici mijlocitori, luați parte la necazurile noastre și sprijiniți rugăciunile noastre. Pământul nu a închis trupurile voastre în sânul său, ci v-a primit cerul, porțile raiului vi s-au deschis… niște tineri care în floarea vârstei, în momentul când cineva este mai fericit a trăi, au disprețuit viața trecătoare, au iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe părinții și pe copiii lor. Prin statornicia lor admirabilă ei au ridicat pe cei ce căzuseră, au întărit pe cei ce se îndoiau, au sporit ardoarea credincioșilor, înălțând toți un trofeu religiei, ei au primit toți împreună cununa dreptății în Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava și puterea în vecii vecilor. Amin”.

Biruitor în prigoane

Mai departe Valens cu generalii și ofițerii săi fără minte și fără inimă, grabnici a fugi din calea goților și a perșilor, dar gata a jefui pe cei neapărați și a se lupta cu oamenii pașnici, neînarmați și nevinovați, – au poruncit o persecuție în toată regula împotriva creștinilor ortodocși din Asia Mică și a bisericilor, pentru a le preda arienilor. Porunca împărătească era aspră și primejdia era mare, dar atâta timp cât cetatea Mitropoliei din Capadochia sta în picioare, arianismul încă nu se putea simți deplin biruitor. Ca să fie cucerită cetatea aceasta, mai întâi trebuia înmuiat Sf. Vasile.

În acest scop, e trimisă la el o delegație de arieni în frunte cu episcopul lor Evippius, care fusese coleg cu Vasile, la Atena. Vasile își aduce aminte de vechiul său coleg, care odinioară, i-a fost dintre cei mai buni prieteni; îi laudă talentul, îl cinstește pentru perii lui albi, însă nu uită să-i spună că respectă mai mult adevărul decât eresul și nu l-a primit să se împărtășească împreună. A doua delegație trimisă de Valens la Vasile a fost compusă din câteva matroane, femei vestite prin nașterea și averea lor. Și acestei deputății, Vasile i-a răspuns că nu poate jertfi din interese omenești o învățătură dumnezeiască. Înainte de a sosi a treia încercare, pentru a fi mai tare, Vasile cheamă la sine pe bunul său prieten Sf. Grigorie Teologul, care însuși istorisește cele ce urmează. A treia încercare de a mlădia pe Vasile a făcut-o prefectul Modestus. A chemat pe Vasile la sine, în palatul său de guvernator al Capadochiei și i-a zis: „Ce îndrăzneală este aceasta, Vasile, (fără a-i da titlul de episcop), de te împotrivești puternicului nostru împărat?”. „Ce voiești a zice – i-a răspuns Vasile – și de ce îndrăzneală vorbești? Nu înțeleg”. „Tu nu ești de religia împăratului pe care toți ceilalți (episcopi) au fost siliți a o îmbrățișa și tu nu te supui. Eu care îți dau ordin să te supui, nu sunt nimic? Nu este pentru tine mare onoare să fii dintre prietenii noștri?”. „Consider că ești un guvernator de provincie din cei mai luminați, însă nu ești mai presus de Dumnezeu. Mi-ar fi spre cinste să te am de prieten, căci și tu ai pe Dumnezeu de Creator, dar eu aflu aceeași slavă a avea de frate pe cel mai umilit din supușii tăi. Creștinismul nu ține seama de persoane, ci numai de credință”.

Cuvintele acestea au sporit furia prefectului. Modestus s-a sculat de pe scaun și a strigat cu tărie: „Cum! Nu te temi de puterea mea?”. „Și ce poate să mi se întâmple? Ce-mi vei face?” a întrebat Vasile. „Ce-ți voi face? Am la îndemână mii de mijloace de a pedepsi îndârjirea ta”. „Care? Te rog, fă-mi-le cunoscute”, zise Vasile. „Confiscarea (luarea averilor), exilul, muncirile, moartea”, le înșiră Modestus. „Dacă mai ai și altele, arată-mi-le, că nimic din toate acestea nu mă ating”. „Cum nimic?” „Confiscarea (averii) – grăi liniștit, dar cu putere Vasile, nu este o amenințare pentru cine nu are nimic, afară de aceste haine rupte și câteva cărți ce constituie toată bogăția mea. Exilul (izgonirea din cetate), eu nu cunosc niciunul: nu sunt alipit de niciun loc, locul în care locuiesc nu este al meu. Patria mea va fi pretutindeni unde voi fi aruncat, sau mai bine eu știu că al Domnului este pământul și eu nu sunt decât oaspetele, călătorul. Muncirile – ce pot ele face asupra unui om care nu mai are trup și care de abia ar mai putea primi o lovitură? Moartea – ea ar fi pentru mine o binefacere; ea m-ar uni mai curând cu Dumnezeu, singurul scop al lucrărilor mele și al silințelor mele, pentru dragostea Căruia am întrebuințat deja mai mult de jumătatea vieții mele și la dobândirea Căruia aspir cu toate dorințele mele”.

Rămas înmărmurit la aceste cuvinte înțelepte, Modestus a zis: „Niciodată nimeni nu a vorbit lui Modestus cu atâta îndrăzneală”. „Poate că nu ai întâlnit niciodată un episcop, a continuat Vasile. Nu e niciunul care să nu-ți vorbească asemenea dacă ar avea aceeași cauză de apărat. Noi suntem cei mai supuși și însăși legea noastră ne face din aceasta o datorie. Însă îndată ce este vorba de Dumnezeu și cauza este în primejdie, noi lăsăm la o parte toate celelalte socoteli, pentru a nu cugeta decât la El singur. Focul, sabia, fiarele sălbatice, căngile de fier ne pricinuiesc mai multă plăcere decât groază. Astfel, amenință-mă, batjocorește-mă, fă cu mine tot ce-ți place, întrebuințează asupra mea toată puterea ta, cheamă și mijlocirea împăratului în persoană, tu nu mă vei învinge. Chiar când vei întinde sub ochii mei chinuri încă mai grozave, nu vei izbuti a mă face să subscriu la nelegiuirea ta… Ceea ce învață Biserica am primit de la Dumnezeu; pentru aceasta garantez cu sângele meu. Voi apăra cu prețul vieții mele adevărul credinței, împotriva oricărui atac al ereticilor. Spune împăratului tău că respect prietenia, dar ea numai atunci are valoare pentru mine, când e însoțită de evlavie”.

Astfel, în urma acestui minunat răspuns, s-a putut vedea atunci că dreptatea dezarmată a învins tirania înarmată, Vasile Sfântul pe Modestus dregătorul. Virtutea Sfântului era mai tare decât volnicia și tirania împăratului. Nici amenințările, nici lingușirile nu l-au înduplecat. Sfântul a biruit fiara. Șeful bucătarilor împărătești, Demostene, a încercat și el să sperie pe Vasile, zicând: „Cei ce nu ascultă de împăratul, vor trece prin cuvintele mele”. Sf. Vasile, cu un zâmbet compătimitor, i-a răspuns și lui: „Tu nu ai a te amesteca în chestiuni religioase. Întoarce-te la sosurile și la farfuriile tale”. Întors la împărat, dregătorul i-a grăit: „Suntem învinși. Acest om se ridică deasupra tuturor amenințărilor”. Modestus avea dreptate; spunea un mare adevăr când recunoștea că biruința va fi de partea Sfântului Vasile. Deoarece, printr-o muncă uriașă, printr-o încordare susținută și după lovituri grele, marele Vasile, ajutat de prietenul său Grigorie Teologul, de Sf. Ambrozie și de alți sfinți părinți, a învins încetul cu încetul pe arieni. Smerindu-se Modestus, s-a smerit și Valens înaintea lui Vasile.

Într-o zi a intrat ca un simplu credincios în biserica Sfântului Vasile și retrăgându-se în diaconar (camera de veșminte preoțești) mitropolitul Vasile a început, în fața Sfântului Grigorie, să apere dogma dumnezeirii lui Iisus Hristos, până ce a început iarăși a se amesteca în vorbe șeful bucătarilor Demostene, ca să apere eresul arienilor. Vasile îl rușinează din nou și-i închide gura cu o glumă nevinovată: „Iată un lucru curios! Un Demostene care nu știe grecește”. (Demostene fusese cel mai mare orator al grecilor din vechime). Discuția s-a încheiat în hohotul de râs al împăratului.

După toate acestea, deși rușinați, arienii nu au încetat a unelti împotriva Sfântului Vasile și reușesc împotriva lui să obțină de la împărat ordinul pentru izgonirea lui din scaun. Carul de plecare era gata, când a sosit alt ordin ca Vasile să vină la palatul împăratului din Cezareea, unde copilul de șase ani al împăratului era pe moarte, după ce toate ajutoarele medicilor s-au dovedit zadarnice. Simțeau toți că numai Sf. Vasile, doctorul arhiereu, îl mai poate scăpa, cu rugăciunile lui. Vasile uită toate răutățile împăratului, se duce la palat, unde se auzeau numai suspinuri și gemete. Îndată ce a sosit el, frigurile care scuturau copilul au mai slăbit. „Vă făgăduiesc că acest copil va fi vindecat, dacă veți făgădui a-l crește în învățăturile ortodoxe, veți da pace Bisericii și veți renunța la nelegiuirile lui Arie”, a zis Vasile către Valens. Împăratul a făgăduit și copilul s-a ușurat mult de boală. Atunci arienii au cerut să boteze ei pe principe, dând asigurarea că după botezul lor, copilul se va însănătoși deplin. Prezicerea lor, ca și a tuturor ereticilor nu s-a împlinit, căci îndată după botez, copilul a murit. Loviți de durere, împăratul și împărăteasa pleacă din Cezareea ducând în ei numai amintiri triste și remușcări de conștiință.

Învinuire nedrepte

Abia s-a îndepărtat Valens de Cezareea că o nouă răutate încearcă a lovi pe Sf. Vasile. O văduvă bogată, cu numele Vestiana, s-a hotărât să intre în mănăstirea de pe malul Irisului, condusă de Sf. Vasile. Un magistrat bogat din Pont voia să o ia cu sila în căsătorie. Ca să scape, văduva s-a refugiat în biserică și a cerut ajutorul lui Dumnezeu și dreptul de scăpare, asigurat atunci prin legi de stat, celor ce ajungeau cu fuga în biserică. Vasile a primit-o și a apărat-o cu toată autoritatea legilor și a moralei. Supărat rău, magistratul a chemat pe Vasile la tribunal, l-a dezbrăcat de haina sa și l-a amenințat cu loviri, dacă nu dă drumul văduvei. Atunci Vasile și-a arătat corpul său numai piele și oase și, când a fost amenințat cu uneltele de tortură, a răspuns: „Acestea vor fi un remediu (leac) la boala de ficat, care mult mă face să sufăr…”. În acest timp zvonul primejdiei în care a ajuns Vasile s-a răspândit în tot orașul. Poporul de toate vârstele se răscoală. Lucrătorii din fabricile împărătești de arme și de țesuturi iau arme, torțe, bâte și femeile fusele lor, năvălesc la tribunal, cu strigăte împotriva judecătorului. A trebuit să se arate Vasile în fața lor, să le îmblânzească furia, pentru a scăpa pe nedreptul judecător.

Astfel, din toate încercările, Sf. Vasile iese biruitor. Suferințele și tăria credinței și a caracterului l-au făcut să fie tot mai iubit de credincioși. Chiar și Modestus, din vrăjmaș turbat ajunge prietenul și apărătorul său credincios. Moartea celor 80 de mucenici cufundați în mare îi mustrau conștiința. Cade greu bolnav, cheamă în grabă pe Vasile și-i zice: „Vedeți starea tristă în care mă aflu. Nu pot să vă mai fac niciun rău, voi însă puteți a-mi face mult bine. Cereți de la Dumnezeu vindecarea mea. Eu vă făgăduiesc să nu mai tulbur pe credincioși și să le dau serviciile ce sunt în puterea mea”. Vasile s-a rugat pentru vechiul său prigonitor și i-a câștigat însănătoșirea. De acum înainte, Modestus nu era mai fericit decât atunci când avea prilejul să-și arate binefăcătorului său mulțumirea, – și astfel din prigonitor ajunge omul Bisericii și al poporului.

Mare teolog și apologet al Bisericii

Vasile mântuia pe cei ce voiseră să-l piardă. El avea în vedere totdeauna interesele cele mari ale Bisericii, mai mult decât orice alte interese. Pe timpul lui, Biserica Asiei Mici era bântuită de erezii, schisme și secte. Eresul lui Arie, susținut aici de un fost căldărar, cu numele Aetius, eresul lui Macedonie – dușmanul Sfântului Duh, și altele desfigurau dogmele religiei creștine. Ca să le țină piept, Vasile lucrează cu putere și cu stăruință la îndreptarea clerului și a episcopatului. Nu l-au oprit nici durerile trupului, nici răutățile oamenilor să lupte pentru împăcarea episcopilor, îndreptarea preoților și înlăturarea schismelor și a eresurilor. Biserica atunci, ca și în cele mai multe veacuri, era ca o corabie în furtună. Deși slab, după puterile lui omenești, prin sufletul lui mare, Vasile ține cu putere cârma ei și o conduce printre valuri, călăuzit de Dumnezeu și de multa lui înțelepciune. Turmele mici trebuie să se unească cu cele mari, ca râurile mici cu fluviile. În acest scop de împăcare, Sf. Vasile scrie o mulțime de scrisori către episcopi, cărți de lămurire a învățăturii creștine ortodoxe și ține cuvântări (omilii). Sf. Vasile predica în toate duminicile și uneori de două ori pe zi în timpul marelui post. Tuturora le este părinte, după cuvântul Sfântului Pavel: «Cine suferă și eu să nu sufăr? Cine e întristat și eu să nu mă întristez?». Șterge nenumărate lacrimi, mijlocește pentru cei oropsiți, nedreptățiți și nefericiți, și așa, purtând sarcinile altora, împlinea cu râvnă legea lui Hristos.

Pe la mijlocul anului 376, Sf. Vasile era bolnav, sleit de toate puterile. „Ficatul, vechea mea boală – spune el într-o scrisoare – unindu-se cu toate celelalte, m-a împiedicat a lua vreo hrană, a luat somnul de la ochii mei și nu mi-a lăsat decât atâta viață câtă îmi trebuia pentru a simți durerile mele”. A ajuns după propria lui mărturisire, slab ca un păianjen. La boala lui se adăugau răutățile și atacurile arienilor, care nu încetează a unelti și a urzi comploturi împotriva lui. Are însă mângâierea să se încredințeze și să vadă că puterea lor în curând va slăbi. Împăratul Valens, în războiul cu goții, refugiat într-o colibă, este ars de viu. „El fu ars cu pompă împărătească scrie un istoric (Iordanes) de către aceia care-i ceruseră adevărata credință și pe care-i înșelase, dându-le focul gheenei, în loc de focul dragostei”.

Astfel scapă Sf. Vasile de mânia lui Valens, care la îndemnul arienilor urmărea și acum alungarea lui din scaunul de mitropolit al Cezareei, cum scăpase mai înainte cu câțiva ani de mânia lui Iulian Apostatul. Când împăratul Iulian Apostatul, cu care învățase împreună la Atena, a trecut prin Cezareea, să pornească război împotriva perșilor, Sf. Vasile l-a întâmpinat după datină și i-a dăruit trei pâini de orz, din care mânca și el. Împăratul, ca să-și bată joc de Vasile, a zis slujitorilor: „Răsplătiți-i darul și dați-i iarbă din livadă”. La aceste cuvinte de batjocură Sf. Vasile a răspuns cu îndrăzneală: „Slăvite împărat, noi ți-am adus din cele ce mâncăm noi, iar tu ne-ai răsplătit cu cele ce, bine se vede, mănânci înălțimea ta”. Atunci din nou ațâțat și aprins de mânie, împăratul i-a răspuns: „Să te temi atunci când mă voi întoarce biruitor din Persia și voi arde cetatea ta”. Dumnezeu însă nu i-a ajutat să se răzbune, căci a fost înfrânt și însângerat de moarte, în războiul cu perșii. Așa a scăpat Sf. Vasile de mânia și nebunia celor doi împărați pe care a știut să-i înfrunte, fără să se teamă de puterea lor.

Boala și adormirea

Sleit de toate puterile trupești, Sf. Vasile moare la 1 ianuarie 379, pe buze cu rugăciunea: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!…”. Apoi și-a dat liniștit sufletul în paza îngerilor. Durerea a biruit bărbăția lui când abia avea 50 de ani și când alți sfinți mari răsăriseră pe cerul Bisericii: Ioan Gură de Aur în Antiohia, Ambrozie în Milan și Augustin în Africa. A fost plâns de prieteni și dușmani. Toată Biserica Răsăritului a simțit atunci că a pierdut slava sa cea mai strălucită, predicatorul cel mai iscusit, păstorul cel mai bun, părintele săracilor, îndrumătorul călugărilor, biruitorul ereticilor și al împăraților.

Acesta a fost sfântul părinte și marele dascăl al Bisericii: Vasile cel Mare. După trup era un om foarte înalt, drept la stat, scăzut la trup, negricios și palid la față; fruntea îi era ieșită și brăzdată cu încrețituri, ochii vii și buni, privirea îngândurată, nasul subțiratic, tâmplele adâncite, barba lungă și jumătate căruntă. Într-un corp suferind avea un suflet de luptător, iubitor de singurătate, de virtute și disciplină morală. Ca tânăr și ca bărbat învățat înainte de a se călugări și preoți, Vasile „a fost retor între retori înainte de a primi catedra de sofist (profesor), filosof între filosofi înainte de a asculta lecții de filosofie, iar ceea ce este mai de seamă, el a fost preot pentru creștini înainte de hirotonie”[3]. Ca arhiepiscop Sf. Vasile deși a păstorit Biserica abia nouă ani, căci a murit de tânăr, s-a ridicat peste toți ceilalți episcopi ai Pontului, prin așezămintele sale de binefacere, prin luptele cu ereticii arieni, prin știința sa, prin virtuțile sale, prin faptele sale, și prin scrierile sale nemuritoare. Sf. Vasile scrie Liturghia care-i poartă numele, pravilele vieții monahale, tâlcuiri la Sf. Scriptură și alte cărți, precum și multele și neîntrecut de frumoasele lui rugăciuni (greșit numite unele din ele „blesteme”, pentru că blestemă diavolii, duhurile și gândurile cele rele), cuprinse în Molitfelnic, în Ceaslov și în rânduiala Sfintei Împărtășiri.

Fiind bolnav, Sf. Grigorie Teologul nu a putut lua parte la înmormântarea prietenului său din tinerețe, dar la pomenirea morții lui a rostit o minunată cuvântare, în care în încheiere cheamă clerul și poporul să-i laude virtuțile, podoabele sufletului său: „Episcopi, lăudați pe legiuitorul vostru; căpetenii (magistrați), pe sfătuitorul vostru; popor, pe păstorul vostru; oratori pe dascălul vostru; fecioare, pe conducătorul vostru la Mirele (Hristos); femei pe călăuza voastră; pustnici, pe înaripatorul vostru; cuvioși, pe judecătorul vostru; suflete simple, lăudați pe evlaviosul vostru povățuitor; oameni de știință pe îndrumătorul cercetărilor voastre; fericiții veacului, pe frâul ce înfrâna patimile voastre; oameni nenorociți, pe îngerul care vă mângâia; bătrâni, pe sprijinitorul vostru; tineri, pe cel ce vă iniția în viață; săraci, pe pronia voastră; bogați, pe împărțitorul milosteniilor voastre; voi în fine văduve, lăudați pe ocrotitorul vostru; orfani, pe părintele vostru al tuturor; bolnavi, pe doctorul vostru; voi care vă bucurați de sănătate, pe prietenul vostru care veghea pentru a v-o păstra; toți în sfârșit, pe acela care s-a făcut tuturor toate, ca pe toți să vă câștige lui Hristos”. E cea mai cuprinzătoare și binemeritată laudă, cea mai frumoasă cunună de slavă pe care un alt mare sfânt a așezat-o pe fruntea marelui Vasile.

Sf. Efrem Sirul (cinstit la 28 Ianuarie), care a venit să-l vadă, atras de renumele lui de om ales și, ascultându-l cuvântând, a zis: „Cu adevărat mare este Vasile, stâlp de foc; Duhul Sfânt grăiește prin el”. De atunci a rămas în istoria Bisericii și în rândul Sfinților Părinți: Marele Vasile. Mare prin faptele și scrierile lui, mare prin învățăturile lui, mare prin virtuțile și prin sfințenia vieții lui; mare păstor, mare învățător, mare prieten, mare misionar, mare slujitor (liturghisitor), mare bărbat de știință și de evlavie.

Așa a fost Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul și mitropolitul din Cezareea Capadochiei: păstor, conducător și învățător de suflete, înțelept, bun, credincios și milostiv; judecător aspru cu cei răi, mângâietor cu cei deznădăjduiți, iubitor de Dumnezeu, de Biserică și de oameni, om strălucitor și prin geniu și prin sfințenie. În sufletul și în casa lui era atâta curăție, de se părea că îngerii locuiesc în cămările lor.

Ereticii, sectanții și toți necredincioșii spun că icoanele sfinților sunt „scânduri vopsite”. Mai poți vorbi atât de prost, atât de simplist, după ce cunoști icoana vieții Sfântului Vasile? Căutând să ne învețe cum trebuie să fie adevăratul creștin, Sf. Vasile scrie: „Creștinul este dator să aibă întocmirea gândurilor vrednică de chemarea cea cerească, viețuind potrivit Evangheliei lui Hristos. Creștinul nu trebuie să se împrăștie sau cu ceva să se depărteze de aducerea aminte despre Dumnezeu și despre voia Lui și despre judecăți. Creștinului nu i se cade nici să jure, nici să mintă, nici să hulească, nici să asuprească, nici să se certe, nici să se răzbune, nici să răsplătească răul cu rău, nici să se mânie. El e dator să rabde îndelung, să sufere toate câte i se vor întâmpla, iar pe cel ce face nedreptate să-l mustre la vremea potrivită, nu cu porniri pătimașe, spre a se răzbuna pe sine, ci cu vrerea să-l îndrepte pe fratele, după porunca Domnului. De fratele care nu este de față să nu grăiască nimic rău pentru a-l ponegri… Nu i se cuvine a glumi. Nu i se cade a râde de cineva sau a suferi pe cei ce râd de alții. Nu i se cade a grăi în deșert sau a spune vorbe care nu slujesc nici spre folosul celor ce ascultă, nici spre alt lucru trebuincios sau îngăduit de Dumnezeu”[4].

„Iată cele ce sunt bune pentru mântuirea noastră: curăție sufletească, neîmpătimire trupească, putere blândă, vorbă cumpănită și cu bună rânduială, cumpătare la hrană și la băutură; înaintea celor mai mari, tăcere; înaintea celor mai înțelepți, luare aminte; supunere celor bătrâni; dragoste nefățarnică pentru cei de o măsură cu noi și pentru cei mai mici; de cei răi, pătimași și iubitori de trup, să vă despărțiți; cu femeile necurate, sfat să nu aveți; cu rușinea să vă împodobiți, căutând cu privirea în jos și cu sufletul în sus; iar cinstea acestei lumi drept nimic să o socotiți și binele de-l faceți, plata să o așteptați de la Iisus Hristos Domnul nostru…”.

În sfârșit, să nu uităm că omul este un călător și viața o călătorie, spune tot Sf. Vasile cel Mare: „Tu ești un călător în această viață. Totul trece, lași totul în urma ta. Pe calea ta vezi arbori, fânețe, râuri și tot ce poate bucura ochii tăi; iubești a le privi trecând și mergi înainte. Întâlnești stânci, șanțuri, prăpăstii, poteci cu greu de urcat, mărăcini spinoși, sau chiar fiare sălbatice, reptile veninoase; ai un moment de dureri morale, însă mergi înainte; curând vei părăsi și aceste locuri. Iată viața: nici plăcerile, nici suferințele ei nu sunt durabile. Calea aceasta nu este în tine; lucrurile vieții prezente nu sunt ale tale. Dintre călători, îndată ce s-a pus în mișcare cel dintâi, altul trece după el și curând va fi urmat de altul. Nu este aceasta imaginea (icoana) vieții? Astăzi cultivi tu acest pământ, mâine va fi altul și după el altul. Vezi aceste câmpii și aceste palate mărețe? De când există ele, de câte ori și-au schimbat stăpânii? Vechiul lor proprietar le-a părăsit pentru a face loc altuia, care le va părăsi și el. Viața noastră e deci o cale pe care trece când unul când altul și oamenii se succed necontenit”.

Așa a vorbit, așa a învățat și așa a trăit Sf. Părinte Vasile și așa trebuie să fie tot creștinul cel adevărat, cel dreptcredincios, cel desăvârșit, ca și Sf. Vasile: iubitor de Dumnezeu, de Biserică și de oameni, bun și milostiv, tare în credință și curat la suflet, până la moarte. Biserica sărbătorește pe Sf. Vasile în fiecare an la Anul Nou și la 30 ianuarie, împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur și cu Sf. Grigorie Teologul. Faima numelui, a vieții și a învățăturii lui este cunoscută astăzi peste tot pământul, între toți creștinii care îl cinstesc ca pe unul dintre cei mai mari Părinți ai Bisericii și-i cântă așa după cum ne învață Troparul închinat lui (glas 1): „În tot pământul a ieșit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască cuviință ai învățat, firea celor ce sunt ai arătat, obiceiurile oamenilor le-ai împodobit, împărăteasca preoție, părinte cuvioase (Vasile) roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre”.

[1] Cuv. 43

[2] Scrisoarea 215.

[3] Sf. Grigorie: Cuv. 43

[4] Scrisoarea 22

(Articol preluat din catea „Cuvântări la vieților Sfinților”, de Pr. Ilarion V. Felea)