Pr. Gheorghe Calciu: Predică la Sf. Ștefan


 

PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU: „TRĂIM ÎNTR-O LUME ÎN CARE CREȘTINISMUL NU ESTE APLAUDAT, NU ESTE IUBIT”

Predică la prăznuirea Sf. Arhidiacon Ștefan

Iubiți credincioși, aceasta este a treia zi a Crăciunului pe care o prăznuim și în care îl cinstim pe Sf. Arhidiacon Ștefan care este socotit întâiul martir al creștinătății, el fiind cel dintâi care a murit pentru Hristos. Viața și faptele lui sunt descrise în Faptele Apostolilor, la capitolele VI și VII.

Biserica din Ierusalim se dezvoltase foarte mult, intraseră în această biserică o serie întreagă de păgâni, ne-evrei și se organizase viața socială, viața de rugăciune comună și ajutorul social. Adică văduvele și orfanii primeau din ceea ce depuneau creștinii în fondul creștin, primeau mâncare, băutură, haine. A început la un moment dat o ceartă, un murmur mai degrabă spus, în biserica din Ierusalim din partea creștinilor care nu erau de origine iudaică. Ei afirmau că văduvele și orfanii lor nu erau ajutați în aceeași măsură în care erau ajutați văduvele și orfanii creștinilor proveniți din evrei. Plângerea lor a ajuns la urechile celor 12 Apostoli și li s-a cerut lor să facă dreptate în distribuirea bunurilor pentru cei săraci. Apostolii s-au gândit că nu era misiunea lor să facă acest lucru, adică să slujească la mese, pentru că ei trebuiau să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu și chiar spun așa: „Nu este drept ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Alegeți voi șapte bărbați destoinici cu credință în Dumnezeu, cu frică de Dumnezeu și cu dreptate și să-i numim pe aceștia diaconi”. În limba greacă, „diacon” înseamnă slujitor. Inițial, treapta aceasta de diacon era a celor care slujeau la mese, care împărțeau ajutoarele, care mergeau în închisori la creștinii închiși și le aduceau împărtășania. Deci, erau oameni care slujeau mai mult social. Însă, erau sfințiți prin punerea mâinilor. Și atunci, creștinii s-au adunat și au ales 7 diaconi: pe Ștefan pe care îl prăznuim astăzi și pe care îl caracterizează așa Sf. Scriptură: „bărbat plin de credință, de râvnă și de Duh Sfânt” – el era de origine ebraică, era rudă cu Sf. Ap. Pavel; apoi pe Timon, Filip, Prohor, Nicanor, Parmena și Nicolae – între care unii erau greci, alții evrei.

Astfel au fost aleși în mod echilibrat ca să nu fie neglijați nici evreii, nici cei proveniți din ne-evrei. Cei 12 Apostoli și-au pus mâinile peste capetele lor, i-au sfințit și după aceea au început să slujească. Ștefan, care era plin de râvnă și de credință și de Duhul Sfânt, nu numai că slujea la mese, cum spune Scriptura, dar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu. El vorbea despre Iisus Hristos, despre învățătura Lui, despre faptul că prin Iisus Hristos toate profețiile Vechiului Testament fuseseră împlinite, că Legea Veche încet-încet cade în clipa aceea, că în loc de un templu, așa cum făcuseră evreii în Vechiul Testament, acum toate bisericile deveneau templul lui Dumnezeu și mai ales noi, creștinii, deveneam templul lui Dumnezeu pentru că duhul lui Dumnezeu locuiește în noi. Predica lui a fost interpretată ca un fel de răzvrătire împotriva Legii Vechi, împotriva legii iudaice, împotriva templului, și o serie întreagă de sinagogi evreiești cum a fost cea a libertinilor, a cirenenilor și a altor grupuri îl acuzau că strică legea, că răstoarnă ceea ce Moise a stabilit și au cerut arestarea și judecarea lui.

Ștefan a fost adus în fața sinedriului pentru că toate problemele acestea erau judecate de un sinedriu care era un tribunal bisericesc. Toată viața iudaică – politic, social, economic – era condusă de sinagogă, de arhierei. Și au venit libertinii, au venit cirenenii și alexandrinii și i-au adus pe rând acuzațiile despre care v-am vorbit. Și arhiereul, care îl judeca, l-a întrebat: „Adevărate sunt acestea?”. Și atunci Ștefan a început să vorbească. Ștefan nu s-a apărat. Tot ce a spus el în fața sinedriului a fost o propovăduire a lui Hristos, o predică fără teamă. Vorbea în fața unui sinedriu care era hotărât să-l condamne, predica în fața unei adunări de evrei care strigau: „Moarte!”. Și totuși a avut curajul să predice. El a început cu toată istoria evreiască demonstrând că tot ceea ce s-a întâmplat în Vechiul Testament era umbra lucrurilor viitoare. În Vechiul Testament erau simboluri, în Noul Testament toate acestea devin realități. Și începe cu istoria lui Avraam pentru că el era socotit părintele evreilor. El era cel care a încheiat cu Dumnezeu pactul de dragoste și de mântuire. El spune cum a fost chemat Avraam din pământul Urului, cum a ajuns în Canaan, cum i-a dat tăierea împrejur, cum i-a dat fiu pe Isaac, promițându-i că va înmulți urmașii săi ca nisipul mării și ca stelele cerului. Apoi a vorbit despre sacrificiul pe care Avraam avea să-l facă, aducând pe altar ca jertfă de sânge chiar pe unicul său fiu, Isaac. Și pentru credința lui, Dumnezeu în ultima clipă l-a oprit. Din Isaac s-a născut Iacob și din Iacob cei 12 patriarhi, din care s-au format cele 12 seminții ale lui Israel. Apoi continuă istoria cu mergerea în Egipt, cu Iosif care a fost vândut de frații săi, simbolizând vânzarea lui Iisus, ieșirea din robia egipteană după 40 de ani de pustiu cu cortul sfânt, despre istoria lui Solomon, profețiile care s-au făcut începând cu Isaia, toate tinzând spre Iisus Hristos. Când a ajuns la această parte în care spunea: „Tot ce s-a spus în Vechiul Testament nu este despre un Mesia al iudeilor, ci despre un Mesia al tuturor neamurilor care aduce învățătura lui Dumnezeu pe pământ și care îi face egali pe toți oamenii în fața lui Dumnezeu, numai în funcție de credința lor, de iubirea lor, de fapta lor bună și nu de originea și neamul în care s-au născut, pentru că Dumnezeu poate să facă din pietre fiii lui Avraam”, la aceste cuvinte, mulțimea a început să strige: „La moarte, la moarte!”. De ce?

Dacă citiți Faptele Apostolilor în capitolele 6, 7, veți vedea că în ultima parte, cuvântul lui Ștefan nu mai are o logică cum a avut până acum. Probabil pentru că era întrerupt și căuta să domine cu răspunsurile lui tumultul mulțimii, astfel încât în ultima parte textul nu mai este atât de clar. Dar, în orice caz, înțelegem că această tulburare din mulțime a întrerupt oarecum cuvântul lui Ștefan. Și atunci el, văzând că este copleșit de strigătele mulțimii, strigă către ei: „Voi, cei tari de cerbice și netăiați împrejur la inimi, la urechi, voi pururi stați împotriva Duhului Sfânt, precum părinții voștri, și voi, la fel”. Apoi acuză pe iudei că au ucis pe proroci, că au primit legea de la îngeri și nu au respectat-o. În clipa aceea, se dezlănțuie furia mulțimii. Ștefan își dă seama că nu mai are niciun argument. Și atunci și-a ridicat privirea către cer și a spus: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Mulțimea a început să strige mai tare. Tribunalul nu a mai avut timp să ia o decizie, nici să judece faptele. L-au târât pe Sf. Ștefan afară din cetate și l-au ucis cu pietre. Sinedriului i-a convenit pentru că el trebuia să pronunțe condamnarea la moarte, sentință care trebuia confirmată de către tribunalul roman care se opunea condamnării la moarte pe teme religioase.

Sf. Scriptură spune că în timp ce aruncau cu pietre în Ștefan, acesta a privit în sus, L-a văzut pe Dumnezeu și a strigat către El: „Primește, Doamne, sufletul meu!”. Apoi, întorcându-se către cei care aruncau cu pietre asupra lui, asemenea lui Iisus, a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. După legea iudaică dacă cineva era condamnat, martorii care îl acuzau trebuiau să fie și executorii, dacă era vorba de o condamnare la moarte. Adică nu era un călău plătit și care nu avea niciun fel de conștiință. În cazul lui Ștefan martorii care l-au acuzat și care, probabil, se întemeiau pe credința lor iudaică, au trebuit să-și dezbrace hainele lor, să le pună la picioarele unui tânăr iudeu, foarte zelos, dar care fiind minor, nu putea să participe la această execuție. Acest tânăr se numea Saul care va deveni Sf. Ap. Pavel de mai târziu prin convertire. Era un dușman al creștinilor și a fost fericit să păzească măcar hainele celor care îl ucideau pe Ștefan.

ASUMAREA PERSECUȚIEI SUB COMUNISM

Dacă în zilele noastre, în timpurile de persecuție sub comunism, când creștinii au fost denunțați și autoritățile care i-au condamnat, i-au trimis la închisoare, dacă s-ar fi lăsat această lege iudaică: „Cei care ați mărturisit împotriva lui, omorâți-l!”, eu cred că foarte mulți ar fi ezitat și ar fi evitat să mai denunțe. Dar pentru că denunțul avea un caracter anonim, pentru că cel care denunța se părea că nu are nicio responsabilitate, aceste denunțuri și ticăloșii omenești s-au înmulțit. Cred că din acest punct de vedere, legea iudaică era foarte bună. „Tu l-ai denunțat, tu omoară-l!” și mulți s-ar fi dat înapoi. Probabil că numai cei cu instincte criminale ar fi făcut lucrul acesta.

Astfel Sf. Ap. și Arhid. Ștefan a fost executat de către martorii care îl acuzaseră și care făceau parte din sinagoga cirenenilor, alexandrinilor și a libertinilor. Trupul lui a petrecut acolo pe câmp o vreme. Apoi a venit Gamaliel cu fiul său, au luat trupul și l-au îngropat. Abia ieri am avut vreme să recitesc Acatistul Sf. Ap. Ștefan și am aflat că Sf. Ștefan era rudă cu Pavel, cel care a păzit hainele. Iar Gamaliel care era un învățător iudaic, cunoscând pe Hristos și pe Apostoli, s-a simțit atras de credința creștină. Nu s-a creștinat, dar a luat apărarea creștinilor în sinedriu.

Iubiți credincioși, aceasta este viața Sf. Ap. și Arhid. Ștefan. Este bine să învățăm că din toată istoria aceasta a creștinismului, din martirajul creștinilor din început, mai târziu din timpul Imperiului Roman, apoi din vremurile moderne, acest martiraj ia uneori forme violente, iar alteori ia forme mai puțin violente: înscenări de procese, falsificări ale adevărului sau batjocoriri. Toate acestea fac parte din șirul de suferințe ale creștinismului. Trăim într-o lume în care creștinismul nu este aplaudat, nu este iubit. Trăim într-o lume în care modernismul, știința, libertinismul, așa cum a fost în sinagoga libertinilor, lovesc în creștinism. Ei își bat joc de noi. Ei spun că a crede în Dumnezeu înseamnă că ești înapoiat mintal, cum se întâmplă cu cei semidocți, și nu mă refer la oamenii care nu știu carte, ci la oamenii care știu foarte multă carte, la oamenii de știință. Nu le cer să facă saltul peste hotarele cunoașterii lor intelectuale, fizice și senzuale pentru că dincolo de toate acestea te întrebi: „Ce este?”. Și ei nu se întreabă. Cunosc numai pe jumătate.

Petre Țuțea spunea: „Toate științele, inclusiv matematica, nu ajung decât la bacalaureat. Numai Teologia ajunge să-și ia licența”, pentru că ea lucrează cu lucrurile de dincolo de cunoașterea noastră intelectuală și senzorială. Ea lucrează cu elemente absolute, elemente de credință. Oamenii semidocți nu aveau puterea să facă saltul. Nu-l făceau pentru că sunt prizonierii simțurilor și ai intelectului lor. Nu-l făceau pentru că dracul îi ține înapoi, nu le dă voie să ajungă la Dumnezeu. Nu-l făceau pentru că nici nu se temeau.

Nu este așa de simplu să renunți la tot, să faci saltul în divinitate. Nu este simplu să renunți la orgoliu, la poziția și situația ta economică și să zici: „Astăzi este duminică. Nu lucrez. Merg la biserică. Astăzi este sărbătoare, nu mă duc la petrecere, mă duc la biserică să-L slăvesc pe Dumnezeu. Toate celelalte le fac în celelalte zile”. Este greu să faci lucrul acesta.

Dumneavoastră știți că în jurul bisericii noastre sunt 2000 de oameni? Uitați-vă câți suntem aici în zi de duminică! 2000 de oameni care nu au de-a face cu biserica, nu au primit educație în țară. Dar asta nu e o scuză, pentru că au venit într-o țară în care educația religioasă este liberă, în care toți la serviciul unde lucrează, adeseori fac lecție biblică, văd și la televizor vorbindu-se despre Dumnezeu și nu vin la biserică. Ei nu pot face parte dintre aceia despre care Biblia spune că dacă nu li s-a vestit cuvântul lui Dumnezeu, nu sunt vinovați. Ei și-au făcut idoli din averi, din poziția lor socială, din frumusețe, din artă, uitând că deasupra tuturor cel mai frumos și mai bun este Dumnezeu.

De aceea, mă bucur foarte mult că sunteți aici și mă rog la Dumnezeu să vă țină această inimă curată, plină de credință și așa, cu neputințele noastre, să fim dintre cei care renunțăm măcar la o parte din ale lumii acesteia, ca să-L primim pe Dumnezeu, ca să stăm lângă Iisus Hristos, ca să urmăm exemplul Sfântului Ștefan și al tuturor martirilor și într-o lume în care nu ni se cere martirajul, ni se cere măcar curajul de a mărturisi în fața ateilor pe Dumnezeu, de a suporta batjocura celor care nu știu nimic decât ceea ce văd și cunosc cu mintea, de a suporta batjocura lor că noi cunoaștem prin credință mai mult decât orice. Îl cunoaștem pe Dumnezeu, Îl cunoaștem pe Iisus Hristos. Din inima noastră am făcut peșteră în care El S-a născut.

Acum de Crăciun, suntem gata să-L urmăm până la Botezul Lui, până la moarte pe cruce, ca murind și noi cu El, să înviem odată cu El. Amin[1]!

[1] Predică rostită în biserica românească „Sfânta Cruce”, Washington DC, USA, 1998

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 67)


Post a Comment

(required. But it will not be published)