MAICA HERUVIMA DE LA MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ, PĂTIMITOAREA PENTRU HRISTOS

Motto: „Se destramă tunica de piele ca să învieze duhul”. (Maica Heruvima)

ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI LA ÎNCEPUT DE DRUM

„Svetlana citea enorm, vorbea cu ușurință despre aproape orice și, mai ales, fascina prin luciditatea minții, prin felul unic în care rostea adevărul în care credea”.

În cimitirul tihnit al Mănăstirii Petru-Vodă, una din cărările lui înguste duce la crucea care străjuiește mormântul smerit al maicii Heruvima Tănasă. Odată ajuns la căpătâiul maicii, rămâi cu privirea îndreptată către ochii ei pătrunzători, adânciți într-o suferință tăinuită de curiozitatea iscoditoare a lumii care te fixează din poza aflată pe cruce și care poartă în ei lumina dârzeniei unei voințe de fier. La Petru-Vodă și nu doar aici, povestea vieții ei cutremură și astăzi inimile celor care o aud întâia dată și care nu au cunoscut-o îndeaproape. Însă, pentru cei care i-au fost alături în clipele de grea încercare și de mucenicească pătimire, lupta ei îndârjită cu boala a fost dovada grăitoare a unei mărturisiri de adâncă credință în Hristos. „Mi-a scris că luptă, nu pentru că ar ține cu dinții de viața aceasta iluzorie, ci pentru că vrea să ducă lupta până la capăt”, este mărturia prietenei ei de suflet, Camelia Răileanu, plecată și ea la Domnul la doar 33 de ani. Maica Heruvima avea să-și înceapă urcușul către cer la 30 de ani, fiind răpusă de aceeași boală nemiloasă a cancerului care continuă să secere până astăzi mii și mii de vieți și să deschidă totodată porțile Împărăției celei veșnice pentru sufletele curățite în focul durerilor și împodobite cu cununa răbdării.

Svetlana Mihaela Tănasă, numele pe care maica Heruvima l-a avut în lume, s-a născut pe 17 septembrie 1969, la Botoșani și a urmat între anii 1985-1988 cursurile Liceului pedagogic din același oraș într-un timp în care, în școli, propaganda comunistă se făcea agresiv și puțini erau cei care îi stăteau împotrivă. Svetlana era una dintre cei puțini. Colegii de clasă își amintesc „de fata aprigă, curajoasă, care purta în ea o veselie primejdioasă la adresa regimului, dar și o dragoste necondiționată pentru semeni”. Colega de clasă și prietena ei apropiată, Camelia Răileanu, își aduce aminte cum, în anii de liceu, profesoara de engleză le-a cerut să spună ceva deosebit: „Eu cu Nela și cu Țuca” (așa o alinta Camelia pe Svetlana) „spunem c-am fi vrut să ne naștem în alte secole. Eu, în secolul XIX, ca să mă întâlnesc cu Eminescu, ca să-l iubească și pe el cineva. (…) Țuca vrea să se nască în secolul XXI, care va fi unul religios sau nu va fi deloc. Suntem în anul de grație 1985”.

„Svetlana era o fire veselă, blândă, jucăușă, nu ținea supărare, nu ținea minte răul, rareori erau conflicte între noi și atunci când apăreau mici neînțelegeri, ea ceda întotdeauna. Citea enorm, vorbea cu ușurință despre aproape orice și, mai ales, fascina prin luciditatea minții, prin felul unic în care rostea adevărul în care credea”[1]. Deslușea fără greș tâlcul întâmplărilor neprevăzute care se succedau pe scena politică a țării cu puțin înainte de pretinsa Revoluție din ’89. Pentru Svetlana, greva muncitorilor de la Brașov din anul 1987 era unul din momentele cheie care anticipau sucombarea regimului ceaușist în România. Camelia Răileanu își amintește de reacția spontană și entuziastă de atunci a Svetlanei: „Cândva ea ne vestea revoluții și ea însăși avea să trăiască din plin una. În ’87, când au fost primele mișcări la Brașov, a intrat în clasă strigând: «Copii (așa se adresa mereu celor din jur)! Se pune de o revoluție. Ascultați-mă pe mine. Peștele de la cap se împute. Ceaușescu e pe ducă». Asculta posturi străine de radio și-l acuza pe maiorul de la Securitate care stătea la etajul superior că are în casă un arsenal de aparate de bruiat posturile străine”. Peste doi ani, în decembrie, revolta populară ajunsese la București. „Svetlana era studentă la Iași”, povestește buna ei prietenă și soră de suferință, Camelia Răileanu. Tânăra botoșăneancă studia româna și engleza, dar imediat ce a simțit aerul de libertate pe care atât de mult îl visa, a plecat la București ca să fie pe baricade la Universitate”. „Iar mai târziu, fenomenul Piața Universității (varianta Iași) avea s-o aibă în mijlocul său”. Consemnările Cameliei sunt valoroase nu doar prin încărcătura lor sentimentală, ci și prin nota lor documentară, atunci când ilustrează momente importante ale Revoluției la Iași, din decembrie 1989 și din următoarele luni ale zbuciumatului an, 1990. „Țuca râdea arătându-mi fotografii de atunci din fața Universității ieșene. Spunea că s-au cheltuit atâtea și atâtea kilograme de vopsea neagră sau albă. Neagră, să scrie pe pereții Universității: «Jos FSN-iștii!». Albă, să scrie pe trotuar: «Zonă liberă de neocomuniști»”. Svetlana se va alătura, cu neînfricarea care o caracteriza, tinerilor ieșiți în stradă ca să apere libertățile cucerite cu preț scump de sânge, în decembrie ’89.

ANII STUDENȚIEI IEȘENE

„Svetlana era un fenomen. Tot timpul studia… Era o răzvrătită și o demnă! Lupta cu îndârjire pentru a-și apăra principiile și ideile”.

Anul 1991 o găsește pe Svetlana studentă în anul II la Facultatea de Litere – limba engleză și în anul I la secția de Limbi clasice (limba latină – limba greacă veche) a aceleiași Facultăți din cadrul Universității Al. I. Cuza din Iași. Spiritul ei profund analitic, preferința pentru rigoarea științifică, seriozitatea cu care se apleca asupra studiului sunt calitățile care o vor ajuta să se regăsească în gândirea marilor filosofi ai culturii vechi latine și grecești pe care Svetlana îi va aprofunda temeinic în anii de Facultate. Pentru prof. Carmen Macovei care i-a fost colegă de grupă în anii studenției ieșene, Svetlana „era un fenomen. Tot timpul studia. Făcea a doua Facultate când am fost colege. Înainte studiase româna și engleza. Și spunea mereu că ea nu pleacă din Universitate, că vrea să facă masterat și doctorat. Preocupată, mereu preocupată de cercetări și interpretări! Așa era Svetlana! Prietenoasă era Svetlana și darnică! Și sufletistă, dar și foarte selectivă! Dacă nu corespundeai normelor impuse de ea, nu-i erai alături. Am avut bucuria de a fi apreciată de ea, de a-i fi în preajmă, de a o avea alături când îmi sărbătoream ziua de naștere. Era o prezență discretă, avea un chip frumos și un suflet curat. Era o răzvrătită și o demnă! Lupta cu îndârjire pentru a-și apăra principiile și ideile. Nimic nu o oprea când era vorba de libertate, de adevăr, de valori morale sau de dreptate. Știa să lupte! Și a luptat! Da, da, a luptat mult! A luptat cu regimul comunist, a luptat împotriva nonvalorilor, a luptat împotriva prostiei și ipocriziei. Și a câștigat mereu! O singură dată a pierdut: atunci când a luptat cu viața pământească! Dar, de fapt, a câștigat. A câștigat lupta cu Veșnicia! S-au frânt aripile ei pe pământ, dar s-au deschis spre cer, spre cerul care, parcă, o aștepta să-i cunoască nemărginirea, imensitatea, infinitul, lumina veșnică, că doar atât nu putuse să cunoască în lumesc!”.

În anii studenției, maica P. a avut bucuria de a împărți cu Svetlana nu numai camera de cămin și orele de studiu petrecute în bibliotecile ieșene, ci și idealurile și gândurile de viitor: „Datorită ei am făcut Facultatea de Limbi clasice. Dacă nu era ea, nu cred că aș fi făcut vreodată greacă și latină. Dacă astăzi am ajuns traducător din limba greacă, îi datorez în mare parte ei. Al doilea lucru important pe care i-l datorez este însăși călugăria mea. Ca să nu mai spun că a fost singura mea prietenă adevărată (…). La cursuri era minunat. Citeam multă literatură și mai ales filozofie antică. Citeam pe Platon, pe Aristotel. Mie îmi plăcea mai mult Platon, ei îi plăcea mai mult Aristotel, iar din Platon îi plăcea mult dialogul Cratylos, fiindcă era pasionată de etimologii. Eu eram o fire mai mistică, mai predispusă la mituri, în timp ce Svetlana era o fire cerebrală, avea o minte foarte organizată științific și era firesc să-i placă mai mult Aristotel și lingvistica, în timp ce mie îmi plăceau Platon și literatura. Îmi aduc aminte că la un curs, profesoara a început să ne întrebe ce înseamnă pentru noi fericirea (voia să ne introducă în cunoașterea idealului antic de fericire). Și toți au spus diverse banalități. Svetlana a început să citeze metodic din Etica Nicomahică, ce spunea Aristotel despre fericire și anume că fericirea supremă provine din exersarea virtuții și a ținut o minunată prelegere pe acest subiect. Ceea ce m-a impresionat a fost că și-a încheiat discursul cu un mesaj pur creștin: fericirea, dacă nu e veșnică, nu e fericire. Dar veșnicia este o însușire dumnezeiască, deci fericirea supremă nu poate să înceapă și să se sfârșească decât în Dumnezeu. Temeiul oricărei fericiri este Dumnezeu”.

Svetlana știa să se dăruiască total celui de lângă ea și pe cel pe care și-l apropia de suflet, îl copleșea cu altruismul și mărinimia ei. Sufletul ei sensibil vibra la nevoile celor dragi mai mult decât la propriile ei dorințe. Maica P. mărturisește: „Nu împărțeam între noi numai lucruri materiale, ci și cunoștințele noastre ni le împărtășeam cu toată generozitatea. Așa am învățat engleză în cămin prin jocurile și întrecerile pe care le organizam. Unul dintre jocuri era «De-a dicționarul». Deschideam dicționarul la întâmplare și cele mai grele cuvinte le citeam și apoi întrebam ce înseamnă. Era foarte amuzant. Alteori îi ceream Svetlanei să-mi dea propoziții de tradus în engleză, așa pe măsura mea. Și astfel, puțin câte puțin, eu am învățat engleză și ea franceză. N-o să uit niciodată incursiunile în Grădina Botanică, plimbările la lac, muzica pe care am ascultat-o împreună, discurile pe care le cumpăram mereu în dublu exemplar, cărțile și fișele de lectură pe care le împărțeam”[2].

În anul 1995, Svetlana va absolvi Facultatea de Litere și, așa cum își propusese de la începutul studenției, nu se va opri aici cu studiile. Năzuia să aducă în contemporaneitate înțelepciunea clasicilor antici și să arate lumii adâncimea de înțelesuri și răspunsuri la marile întrebări ale omului pe care le revelau limbile „moarte”. Aflată mereu în căutarea sensului vieții, Dumnezeu îi va ieși în întâmpinare atunci când Svetlana se aștepta cel mai puțin.

BURSIERĂ LA BUDAPESTA. ÎNCEPUTUL PĂTIMIRILOR

„Cel mai mult o caracteriza dorința de a împărți absolut tot ceea ce avea cu alții”.

În 1995, obține o bursă de studii oferită de Fundația Söröș pentru un masterat în istorie medievală la Universitatea Central Europeană (CEU) de la Budapesta. Firea ei dăruitoare și împăciuitoare va câștiga repede inimile colegilor și ale profesorilor săi, iar năzuința de a asimila cât mai multe cunoștințe nu va știrbi cu nimic jertfelnicia caracterului ei: „Cel mai mult o caracteriza dorința de a împărți absolut tot ceea ce avea cu alții. Chiar și la Budapesta, s-a purtat cu aceeași dăruire de sine și jertfelnicie. Mi-a povestit o fostă studentă de la CEU, o georgiancă pe nume Irma, că Svetlana câștigase o bursă la Paris de 1000 de dolari, iar Irma nu câștigase bursa, dar fiindcă erau prietene apropiate, Svetlana s-a jertfit pe sine, ca de obicei și a luat-o pe Irma cu ea la Paris, împărțind bursa cu ea și astfel au reușit amândouă, în numai o lună, să se documenteze excelent pentru lucrarea de masterat” (Maica P.).

Subiectul ales pentru dizertația de masterat era cercetarea unui manuscris al Tâlcuirii la Facere, aparținând Sfântului Ioan Gură de Aur. Studiind cu multă atenție textul manuscrisului hrisostomic, Svetlana a observat că varianta tipărită de iezuiți și preluată de J.P. Migne în Patrologia greacă conținea numeroase inserări de sensuri noi și de schimbări față de textul inițial al manuscrisului care odată modificat, nu mai păstra din autencitatea cuvântului marelui predicator al Ortodoxiei și estompa forța duhului său. Impresionați de argumentația documentată folosită de Svetlana în susținerea punctului ei de vedere, profesorii de la CEU o sfătuiesc să se înscrie la doctorat și să-și centreze lucrarea pe același subiect al Tâlcuirii la Facere.

Într-una din vacanțele petrecute în țară, Svetlana ajunge la Mănăstirea Petru-Vodă și îl cunoaște pe Părintele Justin care o sfătuiește să nu se mai întoarcă la Budapesta. Nu va putea să urmeze sfatul primit. Se simțea prea legată de studiile ei și voia să-și ducă la bun sfârșit teza de doctorat. Revenind la Budapesta, se va apuca de lucru pornind de la recomandarea profesorilor săi care o îndrumau să dovedească în lucrarea ei faptul că Sfinții Părinți l-au urmat în tâlcuirea lor la Facere pe ereticul Origen. Fără să bănuiască că ipoteza de lucru de la care era sfătuită să-și înceapă lucrarea, era o pistă falsă, Svetlana se apucă să studieze scrierile Sfinților Părinți în original sau în variante cât mai apropiate de cea originală: Tâlcuirea la Facere a Fericitului Augustin (în latină), cea a lui Origen (în greacă), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (în greacă), cea a Sfântului Efrem Sirul (în engleză), precum și comentariul filosofului evreu Filon din Alexandria (în greacă). Pe măsură ce înainta în cercetarea ei și se împărtășea de lumina cuvântului încărcat de Duhul Sfânt al Părinților Bisericii, descoperea tot mai mult învățăturile rătăcite ale lui Origen și că ele fuseseră combătute de Sfinții Părinți, nefiind considerate vreodată de către aceștia drept puncte de referință în tâlcuirea Sfintei Scripturi. Cu meticulozitate, a așternut pe hârtie câteva din concluziile pe care le desprinsese în urma studierii scrierilor Sfinților Părinți și cu franchețea care o caracteriza, le-a prezentat profesorilor ei. Observația mustrătoare pe care o va primi de la aceștia, o va năuci, aruncând-o în morișca îndoielilor și a contradicțiilor: „Nu, nu e așa. Mai citește-i o dată. Mai gândește-te. Noi te plătim ca să demonstrezi ceva, iar tu trebuie să o faci”[3], îi impuneau profesorii cu insistență. Svetlana iubea prea mult adevărul ca să facă astfel de compromisuri. Avea o verticalitate morală care nu îi permitea să-și întineze conștiința prin astfel de abdicări de la adevăr, doar de dragul unei cariere efemere. Totodată, era prea demnă și hotărâtă să-și urmeze principiile morale de viață, ca să fie dispusă să cedeze în fața imperativelor meschine ale profesorilor de la CEU. Au urmat zile întregi de certuri și discuții contradictorii. Svetlana se încăpățâna să cedeze și să subscrie părerii profesorilor ei. Avea nevoie de un răstimp de respiro în care să-și găsească liniștea sufletească și să-și facă planuri noi de viitor. Va reveni în țară, motivând că vrea să-și mai aducă din lucruri, la Budapesta. Subit, începe să se simtă rău și se vede nevoită să facă câteva analize. Rezultatele care indicau un cancer galopant de piele, localizat în zona omoplatului stâng ca urmare a unei iradieri, îi vor răvăși pe moment sufletul. Concluzia medicului era una înfricoșătoare: mai avea doar câteva luni de trăit.

LA MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ, SUB OCROTIREA PĂRINTELUI JUSTIN

„Ea cunoaște o dimensiune a lui Dumnezeu care nouă, păcătoșilor de rând, ne este refuzată”..

Cu aceeași luciditate și hotărâre cu care trecuse prin toate frământările vieții, Svetlana se hotărăște să se întoarcă la Budapesta și să renunțe la studiile pentru doctorat. A început să-și facă grăbită bagajele, ignorând insistențele profesorilor săi care îi promiteau vindecarea: „De ce pleci? Avem soluții pentru boala ta. Nu e nimic grav. Noi putem să-ți oferim vindecarea. Fii ascultătoare și vei scăpa cu viață”. Cei care o iradiaseră, dețineau și remediul extrem de costisitor al bolii care, dacă era administrat în primele luni de evoluție a cancerului, îi aducea însănătoșirea.

Însă, Svetlana nu putea primi să-și cumpere sănătatea cu prețul compromisului moral. Și-a înfruntat cu demnitate adversarii, alegând să îmbrățișeze crucea bolii până la moarte. Hristos o învrednicea să pătimească pentru adevărul Lui și ea nu voia să fugă de această vrednicie. Simțea doar nevoia unui reazem duhovnicesc de care să se agațe în încleștarea ei nemiloasă cu moartea.

Alesese să moară ca să vieze într-o lume a veșniciei care nu îi era cunoscută, dar spre care tânjea cu toată puterea sufletului ei. Se va întoarce în țară doar cu o parte din lucruri, fiind nevoită să renunțe la cele mai multe dintre cărțile care îi erau atât de dragi. Știa despre sfințenia unui părinte plin de har care se călise în focul suferințelor îndurate în temnițele comuniste și care zidise de câțiva ani o mănăstire între codrii seculari de la Petru-Vodă și în august 1997, își va îndrepta pașii, din nou, către Mănăstirea Petru-Vodă. Din vara acelui an, Părintele Justin va deveni pentru ea povățuitorul duhovnicesc de care va avea nevoie în clipele de cumplită încercare pe care necruțătoarea boală i le va aduce. După ce îi va destăinui povestea îmbolnăvirii ei, Svetlana va urma sfatul Părintelui Justin de a rămâne în mănăstire, petrecându-și ultimul an și jumătate de viață la Petru-Vodă. Zi de zi, noapte de noapte, până la moarte va înfrunta cu bărbăție furtuna de gânduri care adeseori îi răscoleau bravul ei suflet și va îndura cu vitejie durerile insuportabile care îi sfărâmau cu cruzime firavul trup. Va purta până la capăt mucenicia bolii, alegând să lupte mai degrabă cu celulele patimilor decât cu cele canceroase. Avea de dus o luptă sfântă pentru mântuire pe care nu voia, cu niciun chip, să o piardă.

MĂRTURISIRI DE SUFLET DIN FOCUL SUFERINȚEI

„Mă gândesc mult la Țuca. Ea e vârful de lance al generației mele”…

În același an, 1997, prietena ei de suflet, Camelia Răileanu, va păși pe același drum al Crucii. După o drumeție la munte, începe să se simtă tot mai rău și în urma unor investigații află că are tumoare cerebrală. Va accepta să sufere o operație riscantă după care se va reface cu multă greutate. La scurt timp, tumora va recidiva, iar Camelia își va duce boala cu împăcare până la moartea ei, survenită la 2 martie 2002. În perioada de grea suferință, va păstra legătura cu Svetlana prin scrisori și își va încredința cele mai tainice gânduri unor file de jurnal care s-au păstrat până astăzi. „Mă gândesc mult la Țuca. Ea e vârful de lance al generației mele”, scria Camelia în iulie ’98, în caietul său ce avea să o însoțească până aproape de ultima clipă. Peste o lună, în august ’98, gândul o poartă din nou la prietena ei cu care, chiar dacă nu se vedea, păstra o puternică legătură duhovnicească: „Zilele trecute i-am scris Țucăi. N-am văzut-o de… nu știu câți ani! Astăzi Țuca e într-o mănăstire din Munții Neamțului și e grav bolnavă. Cineva mi-a spus la adresa ei: «Uite unde ajunge omul după ce face două Facultăți și-și dă doctoratul la Budapesta!». Nu-i pot spune că Țuca a ajuns unde noi nu vom avea tăria să ajungem vreodată.

Ea cunoaște o dimensiune a lui Dumnezeu care nouă, păcătoșilor de rând, ne este refuzată. Dimensiunea mântuirii”. Amintirile clipelor trăite împreună o răvășesc pe Camelia și o apropie tot mai mult de Svetlana într-o comuniune de duh și de iubire care trece dincolo de puterea înțelegerii omenești: „În Țuca”, scria Camelia în 18 august 1998, „e multă suferință și o înțelepciune ancestrală! Azi primesc din nou un mesaj de la Țuca. Pe Țuca am contactat-o telepatic de la ieșirea mea din spital. Am aflat că se luptă cu cancerul și m-am gândit la ea. Gândul meu bun a zidit. Mesajele de la ea vin foarte rar, dar sigur. Acum îmi scrie că nu încetează să lupte, așa cum nici eu. În scrisul ei e un anume răspăr, care mi-o amintește așa cum era. Răspărul acesta îmi miroase a viață, deși știu că stă în morfină[4] și scrie. Țuca e cel mai firav soldat pe care l-am întâlnit până acum. Mi-amintesc că în anul I de Facultate a fost singura care n-a făcut armata pentru că greutatea cazarmamentului depășea greutatea ei cu mult. Acum greutatea bolii n-o doboară. Mă roagă să lupt și pentru ea, așa cum cândva mă îndemna să scriu și pentru ea. Am scris. Acum lupt și scriu”.

La Mănăstirea Petru-Vodă, Svetlana va învăța să pășească cu smerenie pe urmele lui Hristos, întărindu-și sufletul la școala suferinței. „Nimeni nu poate de la sine să urmeze lui Hristos, pentru că prima condiție este a lua pe proprii săi umeri crucea”, afirma arhim. Sofronie Saharov. „Cine poate alege înfricoșata cale a suferinței lui Hristos?… Omenește vorbind, nimeni nu poate să se învoiască a urma lui Hristos, dacă nu i se va descoperi că El este Fiul iubit al Tatălui. (…) Astfel, în vremea vieții noastre pe pământ, viață plină de suferințe, de dureri, de moarte, de întuneric, atunci când ne dăm voii Lui, pe care încă nu o cunoaștem, vine peste noi harul Sfântului Duh, iar noi Îl trăim pe Dumnezeu ca pe un Tată, cel mai drag, cel mai apropiat. Ce să facem atunci în starea în care ne aflăm acum? Continuăm cu răbdare să ne învățăm viața lui Hristos în deșertarea Lui”[5].

ÎN HAINA MONAHALĂ, CU HRISTOS ȘI ÎN HRISTOS

„…Fața ei strălucea de lumină. Așa, bolnavă, era nelipsită de la biserică și, după ce venea de la biserică, priveghea”.

De praznicul Sf. Nicolae, 6 decembrie 1997, Svetlana se va deșerta pe sine și se va logodi cu Mirele Hristos, fiind rasoforită cu numele de Niculina. Își va asuma haina monahală cu aceeași responsabilitate cu care, în lume, își făcea studiile. Ducea o luptă înverșunată cu neputințele trupului pe care îl pedepsea adeseori cu ajunare și cu renunțare la tot ceea ce i-ar fi adus o cât de mică îndulcire: „Mânca o dată la zece zile câte două mere și pâine făcută din făină de hrișcă și uscată pe sobă și bea suc de fructe”, își amintește maica P. „Nu știu cât timp a ținut acest regim. Dar fața ei strălucea de lumină. Așa, bolnavă, era nelipsită de la biserică și, după ce venea de la biserică, priveghea, citind cu metanii Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Sf. Acoperământ și la Psaltire. Apoi traducea din opera vastă a Părintelui Serafim Rose. Ziua lucra cu orfanii mănăstirii, dădea meditații de franceză, engleză, română și chiar latină. Dobândise și un ucenic care o vizita frecvent până în ultimele luni de viață, pe care îl medita la latină și la greacă. Visa să facem la Petru-Vodă o școală de spiritualitate isihastă, asemenea Mișcării Rugului Aprins. Urma să începem prin traducerea unor cărți importante pentru teologia ortodoxă. N-a mai apucat”. Vicleana boală continua să devasteze fără milă trupul plăpând al maicii Heruvima. „Într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: «O pierd»”, scria Camelia în iarna anului 1997. „Mă uitam la ea ca la Iov în pustie: fără soț, fără avere, crezându-și unicul copil pierdut. Eu nu credeam. Eu eram stânca pe care ea plângea”. La rândul ei, Camelia făcea eforturi supraomenești ca să poată merge din nou după operația suferită pe creier. La Botoșani, în cămăruța ei modestă, Camelia Răileanu striga adeseori în rugăciune: „În nopțile de durere învăț că rugăciunile nu se șoptesc, nu se rostesc în gând, ci se strigă. Durerea care nu suportă nici gândul suportă strigătul-rugăciune, că altfel de strigăte mi-ar fi imposibil să scot. Durerea am suportat-o de copil cu stoicism. Dar când suportabilul trece în insuportabil, strig: «Du-mă, Doamne, în sus sau în jos, că aici pe pământ numai durerea e sihastră și nimeni nu mă poate ajuta»”.

PE CRUCEA RĂSTIGNIRII, ÎN AȘTEPTAREA SLOBOZIRII

„Dacă am fi avut altă cale spre mântuire decât suferința, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o, cu siguranță”.

„Dureros ne este a ne convinge la tot pasul de neputința noastră, îngustă ne este mintea spre a înțelege sfintele porunci ale lui Hristos”, scria arhim. Sofronie Saharov. „Dar în însăși năzuința noastră plină de suferință către El, începem a zări chemarea plină de insuflare care purcede de la Dumnezeirea cea fără de început. Sufletul credincios își recunoaște alegerea de către Tatăl cel Bun tocmai prin chinuitoarele încercări ce i se trimit. Fără ele, nimeni nu ar pătrunde în adâncurile gândului lui Dumnezeu pentru noi și nu ar cunoaște dragostea de care ne-a vorbit Hristos”[6]. Calea mântuitoare a suferinței va așeza în sufletele celor două tinere, aceleași gânduri sfinte pe care le regăsim în rândurile părintelui Sofronie. În ceasurile grele de covârșitoare pătimire, Camelia consemna cu o uimitoare limpezime duhovnicească: „Dacă am fi avut altă cale spre mântuire decât suferința, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o, cu siguranță, îi scriam Țucăi, drept revelație a zilelor petrecute la reanimare. Dar ea știa mai bine, avusese revelația aceasta înaintea mea”. Pe măsură ce chinurile bolii devin tot mai greu de îndurat, maica Heruvima se îndârjește în a-și duce crucea fără nicio urmă de răzvrătire sau de cârtire. Va renunța de bunăvoie la morfina care i-ar fi ușurat durerile trupului ca să-și spele haina sufletului de întinăciunea păcatelor. În zilele în care accepta morfina din cauza chinurilor insuportabile, trecea prin remușcările conștiinței care o mustra că nu a fost în stare să rabde durerile și scurta suferință. Odată cu trecerea ireversibilă a timpului, maica Heruvima se pregătește cu tot mai multă acrivie de ceasul despărțirii de vremelnicie. Cu sufletul împăcat că peste puțină vreme nu va mai fi printre cei dragi, îi va scrie Cameliei care mai nădăjduia în clipa revederii, câteva rânduri de rămas bun: „Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri. Astăzi eu joc în actul al II-lea al unei tumori cerebrale și mai sper s-o întâlnesc pe pământ”.

BIRUIND MOARTEA, ÎN SLAVA MUCENICIEI

„Cu adevărat, ea cunoaște acum dimensiunea mântuirii”.

Toamna anului 1998 va fi, pentru maica Heruvima, una de însângerată mucenicie. Strigătele ei de sfâșietoare durere vor înfiora pentru multă vreme inimile călugărilor de la Petru-Vodă. Mucenița lui Hristos își dorea cu ardoare să mai prindă în viață sărbătoarea Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, hramul Mănăstirii Petru-Vodă. Se născuse sub aripa ocrotitoare a Arhanghelului Mihail și nădăjduia ca și nașterea în Împărăția Celui de Sus să se întâmple sub același acoperământ. Dorința îi va împlinită și în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, după ce va primi chipul îngeresc al schimei mici, fiind călugărită de Părintele Justin, maica Heruvima se va slobozi din legăturile trecătoarei vieți și va primi de la Mirele ei, Hristos, cununa biruinței nepieritoare.

La Botoșani, Camelia nu mai primește nicio veste de la buna ei prietenă. Inima ei e cuprinsă tot mai mult de neliniște. Pe 20 noiembrie 1998 nota în jurnalul ei un vis a cărui  amintire îi stăruia cu putere în suflet: „Astă-noapte am visat-o din nou pe Țuca. În veșnicii ei pantaloni cu genunchi, cu mâinile în buzunare, spunându-mi c-a trecut puțin pe la mine. Plângeam strângându-i trupul fragil la piept și mângâindu-i pletele, așa cum și ea mă mângâia cândva în durere spunând: «Nu ești singura care absorbi prin toți porii suferința. Nu ești singură, sora mea!». Astăzi mă gândesc: Ortodoxia este o religie a suferinței asumate”. Neliniștită de toate aceste gânduri, semne și îngrijorări, Camelia încearcă să afle mai multe vești despre maica Heruvima. „De câteva săptămâni sun la Țuca acasă. După visul de astă-noapte am presimțiri grele. Sun și întreb. «Țuca nu mai este», îmi spune mama ei. Pentru o clipă uit totul și mă gândesc: nu mai e acasă, a fost și… a plecat. Clipa negării. Țuca nu mai este de două săptămâni. Primesc vestea cu o liniște muncită în nopți de rugăciune. Cu conștiința unui final care m-a izbit de acum două luni”. Își amintește cum îi scrisese ea Țucăi, în urmă cu atât de puțină vreme: „Mă rog pentru iertarea greșelilor tale și ca Dumnezeu să nu curme lucrarea ta nobilă pe acest pământ. N-am putut să scriu că mă rog pentru bunul ei sfârșit, deși asta gândeam. În lucrarea ei nobilă pe pământ m-a atins pentru o clipă și pe mine cu aripa. «Îți mulțumesc că m-ai îmboldit spre viață», îmi scria ea. Am încercat. Pe ultima sută de metri am încercat să fac respirație artificială unui muribund. Închid receptorul spunând: a mai murit un înger de cancer. A murit în chinuri mari. Cu adevărat, ea cunoaște acum dimensiunea mântuirii”[7].

(material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

[1] Florentina Tonița

[2] Maica P. în revista Familia ortodoxă, nr. 11/2018, pp. 15-18.

[3] Cf. M. Filotheu pe http://www.marturisitorii.ro/2016/11/08/sfanta-mucenita-heruvima-de-la-petru-voda

[4] De cele mai multe ori Maica Heruvima refuza sa i se administreze morfină, dorind să sufere boala ca pe o cruce binecuvântată de Dumnezeu.

[5] Arhim. Sofronie Saharov, Cuvântări duhovnicești, vol. 1, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, pp. 211-215.

[6] Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, București, 2005, p. 189.

[7] După plecarea maicii Heruvima la Domnul, foștii ei profesori de la Central European University au instituit premiul Svetlana Tănasă pentru cea mai bună lucrare a anului: The Zvetlana-Mihaela Tanasa Memorial Fund.

(Articol preluat din Revista ATITUDINI NR. 62)