Părintele Ștefan Marcu, vulturul duhovnicesc și partizanul neînvins din munții Vrancei, veghează și acum în armura demnității din cimitirul mănăstirii Petru Vodă, dând mărturie de vitejia și sfințenia românilor de odinioară.

Hirotonit în anul 1939, va fi pildă de slujire preoțească și implicare desăvârșită în misiunea sa apostolică, fiind neîncetat în mijlocul credincioșilor, pe care îi mângâia cu cuvântul și îi întărea cu fapta, în timpul regimului de tristă amintire.

Rezistența din munți

În anul 1944 după marile arestări se retrage în munți și organizează Rezistența din munții Vrancei, fiind „inițiatorul, mentorul și duhovnicul luptătorilor din Munții Vrancei”, grup cunoscut sub numele de grupul fraților Paragină (Ionel, Cristea și Costache). Cristea este împușcat în munți; Costache trece prin penitenciarul de la Pitești, ca student, iar Ionel Paragină, licențiat în litere și filozofie face 15 ani de închisoare la Aiud.

În legătură cu rezistența din munți, părintele Ștefan a insistat asupra luptătorilor să nu ucidă.

Astfel este posibil ca Ionel Paragină să declare în documentarul Memorialul durerii: „Noi am plecat în munții ca să fim uciși și nu să ucidem, urmând îndemnul Căpitanului de la pădurea Dobrina”.

În 1949 părintele Ștefan este prins prin trădare, arestat și condamnat de tribunalul Galați la 15 ani de muncă silnică. După condamnarea din 1950 este trimis la Canal, la Peninsula.

La Aiud este închis la Zarcă pe cea mai mare perioadă a detenției. În toată această perioada nu a făcut niciun compromis. Nu a participat niciodată la vreun club de reeducare.

După eliberarea din 1964 are aceeași atitudine și ținută demnă în fața autorităților comuniste, încercând să-și reîntregească familia răspândită prin țară

Ținuta lui demnă și fără compromisuri a atras respectul atât al unor ofițeri de Securitate, cât și a unor activiști de partid. Aceștia în mare clandestinitate au apelat la el ca duhovnic (botezuri, spovedanii, sfeştanii, etc.).

Duhovnic iscusit după ieșirea din temniță

L-a avut ca duhovnic toată viața pe părintele Cleopa, iar ca prieteni duhovnicești pe monahul Marcu de la Sihăstria, preotul Nica Tuță din București, iar pe părintele Dumitru Stăniloae ca sfetnic și îndrumător teologic. Acesta din urmă îl va convinge să-și susțină licența la 40 de ani de la începerea facultății. A fost un duhovnic renumit, slujitor cu trăire adâncă a Sfintei Liturghii, recomandat de mari duhovnici ai vremii. De  multe ori la Sfânta Liturghie, în timpul epiclezei, ochii săi izvorau lacrimi.

Începând cu primele luni ale anului 1989, intensificarea anchetelor atât asupra părintelui Ștefan, cât și a fiului Corneliu, l-au determinat să concluzioneze că „se va schimba fața politică a Europei. Se pare că vor renunța la experimentul comunist”.

A urmat un an de prigoană destul de greu, care se va încheia cu asasinarea lui, în 28 sept. 1989 (a fost accidentat de o mașină seara în fața blocului unde locuia, conducătorul auto având legături cu securitatea).

„Cine se pune în slujba binelui adună puzderie de dușmani în jurul său. Aici satana își concentrează cohortele sale de diavoli. Uneori e bună și sabia de la cingătoare, dar sabia duhului e cea mai eficace împotriva răului. Nu suntem într-o extremă, suntem într-o permanență ce cade pe centrul preocupărilor umane. Fiți atenți și înțelepți în tot ce faceți.

Drumul prin hățișul comunist este lung, mlaștina deznădejdii e la picioarele noastre. Nu vom învinge decât prin greul suferințelor noastre. Dumnezeu să ne ajute!” – acestea erau cuvinte de îndemn pentru ceilalţi fraţi de credinţă în pușcărie.