Postul în copilăria Părintelui Justin

Vă punea mama la post?

Postul era post, nici nu se putea pune problema. Ce ţi se punea înainte aceea mâncai. Că mai dădeai şi de oală câteodată, asta era altceva. Dar să ştiţi că toate lucrurile astea din copilărie, adică ceea ce nu respectam, când îţi spuneau părinţii una şi tu făceai alta…, toate consecinţele le aveai. Nu rămânea nimic neplătit înaintea lui Dumnezeu.

Când mergeam cu vitele, mama îmi punea mâncare de post, dar veneau alţi copii cu brânză, cu altele şi eu mai mâncam cu ei acolo. Dar să ştiţi că într-o săptă­mână le trăgeam toate; ori că stâlceam un deget la picior, sau se-ntâmpla să cazi cumva să te loveşti la ochi…, dar nu rămâneai nepedepsit. Ei, în clipa în care pătimeai, simţeai că-i pedeapsa lui Dumnezeu. Mai ales că eu mai mărturiseam mamei că, uite, azi am mâncat brânză de la Ion ş-apoi dacă păţeam ceva în cursul săptămânii, mama îmi zicea: Ai văzut că nu-ţi ajută Maica Domnului? Te-a pedepsit! Ai mâncat miercuri, vezi, ai grijă!

Într-o zi ciopleam ceva la un trunchi şi nu ştiu cum mi-am tăiat unghia oleacă. Ptiu, cum am alergat în casă, cu unghia-n gură … ţipam, nu alta. Mama, săraca, se gândea că cine ştie ce am păţit. O ieşit repede afară, s-a uitat la mână dacă-i întreagă şi zice: Lasă, nu-i nimic. Sufla mama peste deget şi mă mângâia…trecea îndată, nu mai aveam nimic. Mai obişnuia să pună praf de cărbune acolo pe rană şi-n câteva minute sângele se oprea. Se mai întâmpla să umblu cu lapte fierbinte, şi mai dădeam pe mine. Mă ardea, iar mama, în loc să pună ceva să răcorească, punea sare: Stai acolo!

Așadar: Și copiii să postească!

(Fragment preluat din cartea: Ne vorbește Părintele Justin, vol. I)