S-a născut la 7 octombrie 1787, undeva în apropierea bisericii Visarion din București. Părinții lui, Antonie și Floarea, erau români și creștini buni. Evlavioasa mamă, după ce și-a crescut copiii, s-a călugărit în mănăstirea Pasărea cu numele Filoteia. Fiul ei cel mai mare, după ce a slujit ca preot, la bătrânețe a îmbrăcat și el chipul îngeresc, sub numele Acachie. Fiul cel mai mic, Constantin, din pruncie a fost deprins cu rugăciunea, cu viața evlavioasă și mai apoi cu învățătura. Atras cu putere spre viața duhovnicească, la vârsta de 20 de ani (în 1807), tânărul Constantin a părăsit pentru totdeauna casa părintească și a intrat în mănăstirea Cernica de lângă București.

Mărunțel la trup, luminos la față, cu înfățișarea cuvioasă și feciorelnică, cu ochii vii în care se citea curăția inimii și a credinței, așa l-a văzut și l-a primit în mănăstire cu părintească bunătate, bătrânul stareț Timotei și l-a dat în grija cuviosului Pimen, un duhovnic „înțelept la minte, îmbunătățit la fapte, iscusit în Sfânta Scriptură, bogat în învățătură și meșter priceput în săpătura de lemn”. Cu munca ostenitoare, cu iubirea fiiască și cu ascultarea, Constantin a câștigat nu numai inima duhovnicului său Pimen, ci și a tuturor călugărilor, încât după un an de la intrarea în mănăstire, fratele Constantin a ajuns monahul Calinic.

Tânărul călugăr împlinea cu sfințenie pravila cea grea a vieții monahale: se ruga cu evlavie, postea peste măsură, dormea puțin – trei ceasuri pe noapte, nu lungit pe pat, ci odihnindu-se într-un scăunel din colțul chiliei – lucra la cruciulițe de toată frumusețea, asculta cu smerenie și împlinea cu râvnă tot ce i se poruncea, încât și-a câștigat prețuirea și iubirea tuturor călugărilor din mănăstire, fie tineri, fie bătrâni.

Pentru virtuțile care-i împodobeau sufletul, la 3 decembrie 1808 Calinic a fost hirotonit ierodiacon, la 13 februarie 1813 a fost hirotonit preot, la 20 septembrie 1815 a fost hirotesit duhovnic de însuși mitropolitul țării, Nectarie, iar peste trei ani, la 13 decembrie 1818 a fost ales de obștea călugărilor stareț al mănăstirii Cernica. În slujba aceasta frumoasă și grea, Calinic s-a dovedit nu numai iubitor de Hristos, dar și iscusit chivernisitor al bunurilor mănăstirii și bun povățuitor al vieții călugărilor, căci în mai puțin de doi ani a înnoit, a îmbogățit și a înzestrat cu toate cele de trebuință biserica Sf. Nicolae. De aceea mitropolitul Dionisie Lupu, văzând la el atâta hărnicie și pricepere, l-a cinstit cu vrednicia de arhimandrit, la 9 aprilie 1820, când abia trecuse peste 30 de ani.

Cât a fost stareț, Calinic a fost „inima tuturor inimilor” și călăuza cea bună a tuturor călugărilor. Nu îngăduia nimănui clevetirea, că patima aceasta e „moartea sufletului”; nu îngăduia nimănui lenevia, că patima aceasta e izvorul tuturor ispitelor; nu îngăduia nimănui neascultarea, căci zicea el: „viața în obște, în sfânta ascultare, a întemeiat-o însuși Domnul Hristos prin pilda vieții Sale pământești”.

În martie 1821, a început în țară zavera și răscoala lui Tudor Vladimirescu. Au urmat vremuri de grea cumpănă, oștile turcilor au năvălit în țară și au înconjurat mănăstirea. Mulți locuitori din București își căutaseră scăparea aici între zidurile mănăstirii. Prin iscoade, turcii aflaseră că în mănăstire ar fi zavergii, răsculați și erau gata să tragă în ea cu tunurile. Atunci cuviosul Calinic, după ce a adunat tot poporul și toți călugării noaptea întreagă la rugăciune și la priveghere, în dimineața următoare a trimis la pașa din comuna Cățelu un călugăr să-l încredințeze că în mănăstire nu sunt decât oameni din popor, călugări, femei și copii, fugiți din București să se adăpostească de groaza răzmeriței. Auzind vestea aceasta, pașa s-a îmbunat, și-a schimbat hotărârea și a trimis o seamă de ostași turci să apere mănăstirea de primejdii.

Când mulțimea din mănăstire nu mai avea ce mânca, Sf. Calinic a căzut în genunchi și s-a rugat cu lacrimi la icoana Maicii Domnului și a Sf. Nicolae. Și minune: când și-a sfârșit rugăciunea, pe poarta mănăstirii intrau cinci care, trase de boi, pline cu pesmeți.

Când pașa din satul Pantelimon răpise o călugăriță din mănăstirea Pasărea, Cuviosul Calinic a făcut jalbă la stăpânire și pașa a trebuit să dea drumul călugăriței, dar s-a jurat că peste noapte va jefui mănăstirea Cernica și nu-i va scăpa din mână starețul cu jalba. Ca și altădată, Calinic și-a adunat călugării la priveghere, a îngenuncheat și s-a rugat fierbinte, cu lacrimi, ca Dumnezeu să scape mănăstirea de urgia păgânilor. La miezul nopții oastea era gata de plecare. Pașa a mai cerut să i se dea o cafea. Când i-a întins cafeaua, sluga a tras asupra lui. Glonțul s-a oprit în punga cu galbeni pe care o purta în chimir. Spăimântat de cele întâmplate, după un sfat cu ofițerii, pașa nu numai că a oprit planul de atac, dar în semn de mulțumire că a scăpat cu viața, a trimis punga cu bani la stareț, să facă din ea o fântână. Temându-se de un vicleșug, starețul Calinic a zis turcilor: „Dacă vreți și e adevărat ce spuneți, faceți-o voi, lângă pod”. Turcii au primit sfatul și au zidit-o, iar lumea până astăzi îi zice „fântâna turcilor”.

Când în 1827 Sf. Calinic stătea de vorbă cu duhovnicul Pimen, a venit la el un om și i-a cerut o sumă de bani împrumut. Cuviosul i-a dat 50 de lei. Peste un ceas a venit la el un tânăr care i-a sărutat mâna și i-a zis: „Taică Părinte, tatăl meu a murit și a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei; iată cinci sute și ceilalți îi voi aduce mai pe urmă”. Uimit de cele întâmplate, părintele Pimen l-a întrebat: „Ce cugetai, cuvioase părinte Calinic, când ai dat milostenie acelui om?”. „Aș fi vrut să-i dau o sută de lei, a răspuns cu tâlc starețul, dar nu am avut; i-am dat numai 50 și am primit 500, că de aceea scrie la Sfânta Evanghelie: «Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui» (Mt. 5:7).

În urma unei vedenii duhovnicești, în anul 1832, Calinic a început a zidi în ostrovul Sf. Gheorghe din apropierea mănăstirii o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Banii îi primise de la arhiereul Ioanichie, care și el în cea mai mare parte îi primise de la niște boieri, cu legământul că de nu va izbuti mișcarea lui Tudor Vladimirescu, să se facă din ei o biserică. După patru ani biserica era gata, dar peste doi ani, la 1838 în urma unui mare cutremur, s-a prăbușit. Cuviosul Calinic a zidit-o din nou, cu chilii împrejur și cu ziduri groase – toate gata în anul 1842 – așa cum se află și astăzi. În anii 1846-1847, starețul Calinic a zidit biserica schitului Pasărea. Tot el a ridicat și biserica din Buești, pe Bărăgan, unde mănăstirea avea o moșie, i-a zidit o casă de piatră și grajduri, iar în mijlocul câmpului a semănat o pădure de salcâmi, de mare mirare pe vremea aceea.

Când era domnitor Alexandru Ghica, Sf. Calinic a fost chemat de mai multe ori să fie ales mitropolit al țării, dar nu a primit. În aceeași vreme un om cu suflet drăcesc i-a dat otravă să-l omoare. Fapta aceasta a întristat pe toți călugării din mănăstire. El însuși adânc mâhnit se ruga îndurerat, în așteptarea morții: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam și nu doream să mor otrăvit”. Atunci un glas tainic i-a răspuns: „Nu vei muri de otravă; scoală-te și fii sănătos, că nu după mult timp ai să fii episcop al Râmnicului-Vâlcea, unde ai să îndreptezi Biserica și clerul, care este în scăzământ”. Așa s-a și întâmplat. Arhimandritul Calinic s-a făcut sănătos și la 14 septembrie a fost ales în scaunul de episcop al Râmnicului. Numai cu greu a primit alegerea, ca să nu supere pe domnitorul de atunci, Barbu Dimitrie Știrbei.

Despărțirea de cei peste 350 călugări ai mănăstirii Cernica a fost înduioșătoare. În ziua plecării s-au adunat toți călugării în biserică. Aici alesul episcop le-a citit o rugăciune de iertare și le-a rostit un cuvânt de învățătură, apoi s-a așezat în strană și toți călugării au venit pe rând, plângând și i-au sărutat mâna. După otpust au ieșit din biserică până departe de mănăstire în sunetul clopotelor și așa s-au despărțit, l-au petrecut cu duioase lacrimi de iubire.

Scaunul Episcopiei Râmnicului, de la 1847 era la Craiova. Aici l-au așteptat preoții, dregătorii orașului și poporul credincioșilor cu mare bucurie, în sunetul clopotelor, ca în ziua de Paști. Unii cântau în cinstea venirii lui versurile: „Valahie saltă și te veselește/Că iată Calinic cel prea blând sosește”… De mult nu mai trăise Craiova, Cetatea Banilor de altădată (de la care venise numirea Banatul) clipe de sărbătoare atât de înălțătoare, ca înscăunarea episcopului Calinic. A doua zi după înscăunare, noul episcop își începe lucrările de îndreptare a Bisericii și de păstorire a credincioșilor: orânduiește sfetnici și protopopi, hirotonește preoți, cercetează orașele, satele și mănăstirile; mângâie pe cei îndurerați, ajută pe cei săraci, sfătuiește și mustră cu duhul blândeții pe cei greșiți.

După ce la 27 martie 1847 focul mistuise biserica Episcopiei din Râmnic și casele dimprejur, din care pricină scaunul Episcopiei se mutase la Craiova, episcopul Calinic se apucă și aici de lucru: zidește casele pentru locuința episcopului, pentru cancelariile Episcopiei și pentru atelierele tiparniței, ridică din temelii biserica (catedrala) și o înzestrează cu toate cele de trebuință sfintelor slujbe, clădește Seminarul, școala învățăceilor de preoție, toate în timpul scurt de doi ani, așa încât în vara anului 1854 a putut să-și mute scaunul din nou la Râmnic, unde fusese înainte de 1847. Zidește schitul Frăsinei și rânduiește ca în hotarele lui „picior de femeie să nu treacă”, ca la muntele Athos.

Astfel, după multe strădanii și osteneli, în slujba Bisericii, la 80 de ani, din care 62 în „împlinirea cu scumpătate a tuturor rânduielilor vieții călugărești” (cu posturi, privegheri și rugăciuni), simțind că i se apropie sfârșitul și că nu mai poate duce sarcinile răspunderilor conducerii Episcopiei, în primăvara anului 1867 s-a retras din scaunul vlădicesc de la Râmnic și s-a întors iarăși la Cernica.

Aici își vede cu drag mănăstirea căreia în vremea stăreției îi dăduse viață, se întâlnește cu puținii călugări bătrâni care-și mai aduceau aminte de ostenelile tinereților, ascultă cu bucurie clopotele celor două biserici răsunând „peste codrii Cernicăi și peste apele liniștite ale Colentinei”.

A doua zi ia parte la slujba din biserică, împărtășește tuturor călugărilor și fraților arhiereasca binecuvântare, apoi s-a retras în chilie, unde a zăcut aproape un an de zile, până la moarte. În Joia Patimilor din 1868 a chemat șapte preoți, care i-au făcut Sf. Maslu. În Duminica Învierii a chemat un preot și i-a slujit Sf. Liturghie și s-a împărtășit cu Sf. Taine. Cu două săptămâni înainte și-a cunoscut ziua morții. Atunci a spus ucenicului său, Atanasie Baldovin: „Mai am 14 zile și mă duc din această lume; să ai grijă să mă îmbraci cu veșmintele ce ți-am spus”.

În ziua morții, după cele 14 zile, Sf. Calinic s-a făcut deplin sănătos, s-a sculat, s-a spălat, s-a pieptănat, s-a îmbrăcat în hainele de îngropare, a binecuvântat pe cei de față. După aceea a cerut o cruce și a sărutat-o zicând: „Sfântă Cruce, ajută-mi!”. Apoi, cum era în picioare, și-a rezemat capul pe pieptul ucenicului său Ghermano, a răsuflat adânc de trei ori și și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Așa s-a mutat în lumea drepților Sf. Calinic de la Cernica, la vârsta de aproape 81 de ani, din care 43 petrecuți la Cernica (32 ca stareț) și 17 ca episcop al Râmnicului. Viața lui a fost împodobită cu virtuți alese și cu mari daruri duhovnicești. A fost smerit și milostiv. În chilia lui de călugăr nu se afla decât un ulcior cu apă. N-a agonisit nimic pentru sine. Toate veniturile le-a folosit la înzestrarea mănăstirilor, la zidirea bisericilor și la ajutorarea săracilor. Era aspru cu sine și bun cu toți oamenii. Viața întreagă s-a arătat iubitor de carte și de rugăciune, de muncă și de buna rânduială. Sculpta cruciulițe, întocmea planuri pentru biserici, scria cărți (Povățuiri pentru monahi și preoți, o Cronică a întâmplărilor din 1821 și o Plângere în versuri), lucra din răsputeri la întărirea credinței și la înălțarea Bisericii.

Sf. Calinic a primit de la Dumnezeu darul răpirilor, al minunilor și al vederilor înainte. Învățăcelul său Atanasie Baldovin, văzându-l răpit la rugăciune, în lumina cerească și cu ochii scăldați în lacrimi de bucurie sfântă (nu extaz), se minuna de o stare fericită ca aceasta: „Mă minunam de o așa viață supranaturală – scrie el – mă minunam mai mult că citisem viețile tuturor Sfinților Părinți și acum vedeam că servesc un Sfânt viu în viață”. Sf. Calinic citea și cunoștea gândurile oamenilor și avea darul minunilor. În vara anului 1854, pe valea Jiului, prin rugăciunea de dezlegare, preface în țărână trupul unui mort neputrezit de mai mulți ani și de patru ori dezgropat; tămăduiește o femeie îndrăcită, o fiica bolnavă și un tânăr neputincios.

Prevede și prezice moartea ucenicului său Nicandru, starețul de la Cernica, moartea sa, a mitropolitului Nifon (căruia îi era duhovnic, când era la Cernica). „Să știi – spune Calinic ucenicului său Atanasie Baldovin – că la șapte ani, când mă vor dezgropa pe mine, va intra Nifon Mitropolitul în mormânt”. Sf. Calinic a murit la 11 aprilie 1868. Nifon Mitropolitul i-a urmat la 5 mai 1875, adică tocmai la șapte ani, după cum prevestise Calinic.

Sf. Calinic a mai prevăzut și prezis căderea domnitorului Alexandru I. Cuza, războiul din 1877 și războiul lumii din 1914-1918. „Să știi, fătul meu – a spus Calinic aceluiași învățăcel – că la 1866 Cuza nu mai este Domnul țării și au să se facă mari schimbări; au să aducă pe scaunul domnesc prinț străin. Să mai știi că la 1877 are să vină în țară împăratul Rusiei cu familia și cu oștile sale și să treacă Dunărea, să se bată cu turcii… și cu ajutorul lui Dumnezeu au să facă și românii mari biruințe, încât să-i laude și să-i prețuiască toată lumea. Și după acest rezbel sângeros, are să fie un rezbel cu condeiul, adică cu politica și diplomația; și după aceasta are să fie un război așa de mare, cum n-a mai fost de când pământul”.

Astfel de daruri minunate nu pot dovedi fără numai sfinții, iubiții lui Dumnezeu. Între ei se numără și Sf. Calinic, starețul Cernicăi și episcopul Râmnicului, bucurându-se și el de «moștenirea sfinților, întru lumină» (Col. 1:12). Viața lui în întregime a fost dăruită lui Dumnezeu, în slujba Bisericii. N-a agonisit nimic pentru sine și n-a lăsat în urma lui nicio avere, după cum el însuși spune în diata sau testamentul său, scris în anul 1860: „N-am adunat aur și argint, n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului, că necâștigarea călugărească, cu duhul și cu lucrul, după putință m-am sârguit a păzi, neîngrijind de sine-mi, ci punându-mi toată nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu”.

Canonizarea, înscrierea ierarhului Calinic în calendarul sfinților Bisericii noastre, s-a făcut la 24 octombrie 1955. Atunci s-a proslăvit în fața oamenilor, după ce înaintea lui Dumnezeu se proslăvise până când era încă pe pământ prin frumusețea virtuților lui morale și religioase și prin puterea darurilor suprafirești care au strălucit în puținătatea trupului său înduhovnicit și îndumnezeit. Atunci s-a făcut lauda vieții lui în stihuri de acatist izvorâte din mintea, din inima și din gura celui mai vrednic dintre teologii și dascălii Bisericii noastre (D. Stăniloae), cu care și noi unindu-ne, cu credință și cu dragoste strigăm:

„Bucură-te, cela ce prin viețuirea ta pe pământ ne-ai fost pildă de adevărată viețuire omenească!

Bucură-te, cela ce trăind în trup ai fost bun și curat ca un înger în cer!

Bucură-te, cela ce ai luminat tuturor calea adevărată a desăvârșirii și a iubirii de oameni, ca o lumină cerească!

Bucură-te, cela ce cu milostivirea ta ai fost sprijinul săracilor și al văduvelor și al orfanilor, al fiecărui om care are lipsă de înțelegere și ajutor!…

Bucură-te, cela ce cu rugăciunile tale câștigi, ca și odinioară, mila, iertarea și darul lui Dumnezeu pentru cei ce aleargă la tine!

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic”.

Împreună cu tine, Sfinte Ierarhe al lui Dumnezeu, ne bucurăm și noi strigând:

„Bucură-te, cetate de scaun a Bucureștilor, că din tine a răsărit o stea a cărei lumină sporește strălucirea bolții cerești a întregii Biserici!

Bucură-te, Cernică și te veselește, că numele tău e pomenit de îngeri în ceruri, deodată cu cel ce a strălucit în tine!

Bucură-te, cetate a Râmnicului, că în tine a luminat un mărgăritar de mult preț al întregii Biserici!

Și tu, Românie, care ți-ai ascuns cu smerenie pe Sfinții tăi, mai strălucitori decât aurul, prin dumbrăvile tale și prin desișul codrilor tăi, împreună cu poienile de lumină și cu izvoarele de argint, saltă acum, că arătată ți s-a făcut una din nestematele tale duhovnicești înaintea solilor întregii Biserici a lui Hristos și numele tău intră în veșnicie împreună cu această piatră de mult preț!”.

(Preluat din cartea, Cuvântări la viețile sfinților vol II, de Pr. Ilarion V. Felea)