CUVIOSUL GHERONTIE DE LA TISMANA, FERICITUL NEBUN AL LUI HRISTOS 

Motto: „Cela ce întru prea multă tânguire înaintea Ta m-am aruncat, Doamne, și iară-Ți mărturisesc Ție al meu păcat. Milostivește-te spre mine și nu mă da nicidecum celui vrăjmaș spre vânat, ci la calea mântuirii să fiu ridicat! Amin” (Cuv. Gherontie)

PEREGRIN PE CALEA NEBUNIEI PENTRU HRISTOS

„Ori de câte ori zăbovește în memoria inimii mele frumosul nebun pentru Hristos, Cuviosul Gherontie, așa cum îl alintam, instantaneu se naște un gând puternic în mintea mea: era omul care prin tot ceea ce făptuia sau glăsuia, te trimitea, în mod direct și fără ocolișuri înspre pocăință. De fapt, era un har care, într-un fel, se transmuta și în sufletul celui care se afla în proximitatea sa” (P.S. Ignatie al Hușilor).

Despre oamenii plini de sfințenie este greu să vorbești sau să scrii, așa cum a-i înțelege pe nebunii lui Hristos nu îi este dat oricui, deși „normalitatea Evangheliei este în mijlocul nebuniei lumii acesteia”[1]. În toate timpurile și locurile, adevărul lui Hristos a trecut drept rătăcire pentru înțelepciunea acestei lumi, iar cei aleși să poarte crucea nebuniei pentru dragostea de Dumnezeu nu s-au încadrat niciodată în șabloanele logicii omenești obișnuite, pentru că au ales să sfideze cu sfântă nepăsare ipocrizia omenească și litera moartă.

Însuși corifeul apostolilor, Sf. Ap. Pavel a primit eticheta de nebun din partea mai-marelui lumii din vremea sa, împăratul Festus: „Și acestea grăind el, întru apărarea sa, i-a zis Festus cu glas mare: «Pavele, ești nebun! Învățătura ta cea multă te duce la nebunie». Iar Pavel a zis: «Nu sunt nebun, prea puternice Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului și ale înțelepciunii»” (Fp. Ap. 26, 24:25).

Nebunia pentru Hristos este un har de care puțini au parte pentru că el presupune asumarea totală a crucii lui Hristos și lepădare desăvârșită de sine. Cei mai mulți dintre noi ne încântăm de părerea bună pe care o au cei din jur despre noi și nu putem concepe să ajungem ca „gunoiul lumii, lepădătura tuturor” (I Cor. 4:13), deși nu pregetăm să-I cerem lui Hristos să ne povățuiască pe calea smereniei adevărate.  Nebunii pentru Hristos au ales necinstea în locul slavei, împlinind în viața lor cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm” (I Cor. 4, 10-13). „Cuviosul Gherontie a suferit de bunăvoie, în modul cel mai conștient, pentru păcatele semenilor, ale noastre, ale tuturor. S-a rugat cum puțini se roagă, a postit cum puțini o fac, a acceptat să nu aibă un loc al său unde să-și plece capul, ci să peregrineze toată viața, îmbrăcat simplu și cu rugăciunea în inimă. El, de care lumea nu era vrednică (cf. Evrei 11:38) a trăit printre noi, ascunzându-și virtutea sub haina smereniei și a nebuniei, fugind de laudele oamenilor ca să nu-și piardă harul!” (Î.P.S. Serafim Joantă).

Despre viața Cuviosului Gherontie nu se știu prea multe amănunte. Pr. Dorin și presb. Monica Opriș, care i-au fost mulți ani în preajmă și care au adunat în trei volume mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape, consemnează: „Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai adesea la insistenţele noastre, pentru că nu considera importante detaliile privind etapele devenirii sale. Atunci când totuşi accepta să ne vorbească despre sine, punea drumul vieţii sale în seama iubirii şi Providenţei Divine şi era recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să mulţumească «Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Preasfintei Treimi», pentru că l-a ţinut în viaţă «până la bătrâneţe» şi pentru că i-a dat sănătate, pentru că «sănătatea-i bogătate!», cum zicea el mereu”[2].

LA ȘCOALA RUGĂCIUNII, DE MIC COPIL

„Cuviosul era mai retras și mai interiorizat. Nu prea avea prieteni și se supăra dacă cineva îl deranja când se ruga”.

Cuviosul Gherontie Aldea s-a născut pe plaiurile împădurite ale Țării Făgărașului, în satul Viscri, comuna Buneşti, în apropierea oraşului Rupea din județul Brașov, la 4 noiembrie 1934. Părinții, Ioan și Elena, l-au închinat ocrotirii Sf. M. Mc. Gheorghe, botezându-l cu numele „George” (cei apropiați din familie îi vor spune „Gheorghe” sau „Gheorghiță”), fiind al doilea născut după Ioan care va muri de tânăr, în armată la Siret. Sora mai mică, Rafira, va fi singura care va rămâne în casa părintească de la Viscri. Pornind de la numele său de familie, Aldea, mai ales în ultimii ani de viață îi plăcea să se recomande ca fiind din neamul (h)aldeilor, aluzie la craii de la Răsărit care au venit să se închine Domnului aducându-I aur, smirnă și tămâie. De altfel, „rugăciunile sale către Maica Domnului arătau deopotrivă dragoste, recunoștință și îndrăzneală. Spunea uneori: «Uite-o pe Maica Domnului în icoană, atâta că nu poate vorbi!» sau «Maica Domnului, te rog, fă o minune, pentru ca dânșii să creadă mai mult!»”[3]. Arhim. Samuel mărturisește că „uneori atrăgea atenţia referitor la anumite alcătuiri liturgice. La «Apărătoare Doamnă» nu era de acord să spunem: «ca să strigăm ţie», ci «ca să cântăm ţie». Ne spunea: «Cum să strigăm la Maica Domnului?». Sunt şi alte exemple de expresii care nu erau în acord cu trăirea lui sufletească”.

Gheorghe a făcut doar patru clase, dar ceea ce a memorat în școala primară, i-a rămas neșters până la bătrânețe. Din relatările strănepoatei, Roxana Prahoveanu, aflăm că „de mic, Cuviosul era mai retras și mai interiorizat. Nu prea avea prieteni și se supăra dacă cineva îl deranja când se ruga. Mergea cu familia la muncile agricole, dar pe primul plan era tot programul său de rugăciune, chiar dacă ceilalți se grăbeau să termine lucrul. Odată, era cu cumnatul său la pădure și când să încarce carul cu lemne, i-a spus: «Frăția ta, stai să-mi fac întâi rugăciunile! Nu lucrul, întâi rugăciunile!». Tot timpul se ruga în genunchi, la masă, în pădure, peste tot. Avea răni în genunchi!”[4].

Marilena Haizea, fiica nașilor de botez ai Cuviosului Gherontie, își amintește o întâmplare petrecută pe când Gheorghe avea 17 ani și care ne duce cu gândul la chipul rugător al lui Moș Gheorghe Lazăr: „Mi-a povestit tata că s-a dus cu Gheorghe la pădure după lemne. După ce au încărcat lemnele, tata a dat drumul la boi să mănânce și s-a dus în pădure să își taie niște cozi pentru furcă, sape, ce avea pe acasă. Gheorghe s-a gândit să pregătească el carul până vine tata, numai că în loc să aducă boii la car, a făcut invers, a dus carul la boi. Proțapul era ridicat sus, jugul era jos. Cum l-a urnit, pentru că era în pantă, carul a plecat la vale. A început să strige: «Nănașule, nănașule, a plecat carul!». Tata a auzit și a venit repede, dar carul mergea la vale singur. El i-a spus: «Nu te supăra, frăția ta! Nu te supăra, că eu mă rog!» și s-a pus în genunchi. Când l-a auzit și l-a văzut, tata i-a spus nervos: «Nu te mai ruga acuma, că te rogi degeaba! Carul se face praf! Trebuie să mergem acasă să luăm carul cel mic și să venim să vedem ce mai rămâne din car!». Din nou, i-a spus Gheorghe: «Nu te supăra, frăția ta, că eu mă rog și nu pățim nimica. Ce o zis el, cum s-o rugat, că numai a văzut tata cum carul o ia la stânga și acolo a fost un păr mare și mărăcini și carul s-a proptit în el și nu a avut nimica. După aceea, au luat boii și au venit acasă cu același car”.

Evlavia fierbinte la rugăciune i-a fost sădită în suflet atât de mama sa, care era pentru toți cei ai casei o pildă vie de credință lucrătoare, cât și de fratele tatălui, Moise, intrat în monahism cu numele de Modest, ulterior stareţ al Mănăstirii Ciolanu şi apoi eclesiarh al Catedralei episcopale din Buzău. Evadările lui Gheorghe de peste an la mănăstirea unchiului său nu erau puține. Viața monahală îi încălzea inima și îi ostoia dorul de rugăciune. Una din amintirile încredințate celor dragi pe când se afla la părintele Modest, la Buzău, ni-l înfățișează pe Cuviosul Gherontie așezat la rugăciune după ce a aprins mai multe lumânări. Vrăjmașul a venit și pe toate i le-a stins, pentru că, zicea Cuviosul, „n-a vrut ca eu să mă rog, purta dușmănie!”.

PRIGONIT ȘI ÎNJOSIT ÎN PERIOADA COMUNISTĂ. INTERNAT LA PSIHIATRIE PENTRU CREDINȚA ÎN HRISTOS

„Dragă, eu nu puteam fără rugăciune!”

Anii adolescenței presărați cu aspre nevoințe îi sunt curmați de începutul stagiului militar. Pentru Gheorghe, viața de soldat a fost una plină de umilințe din cauza preocupărilor sale religioase, într-o vreme în care stalinismul devenise filosofia de viață a multor români. Rugăciunile tânărului Gheorghe împlinite cu acrivie, zi și noapte, îi incomodau tot mai mult pe colegii săi de arme. După trei luni de armată, va fi lăsat la vatră. Scuza imbatabilă a Cuviosului era una și aceeași: „Dragă, eu nu puteam fără rugăciune!”. Va intra în viața monahală la vârsta de 19 ani, la Mănăstirea Ciolanu.

Anul 1956 a cernit inima lui Gheorghe. Moartea neașteptată a protosinghelului Modest îi va lăsa un gol imens în suflet. Va fi izgonit de la Ciolanu, fiind nevoit să pribegească pe la mănăstirile Tismana, Horezu, Viforâta, Cioclovina. Povestea cu haz că a făcut ascultare la porci, iar la o mănăstire, când a fost pus să fiarbă sarmalele de hram, „am amestecat în ele şi au spus apoi: «Nebunule, du-te de aici!»”. Aproape trei ani de zile va încerca să împace viețuirea călugărească cu susținerea familiei la munca câmpului.

Viața satelor era tulburată de abuzurile colectivizării, iar cea a mănăstirilor de emiterea Decretului nr. 410 din anul 1959. Monahii, care refuzau să părăsească mănăstirea, erau excluși din monahism, trimiși în anchete sau domiciliu obligatoriu. Cuviosul Gherontie nu va fi scutit nici el de tăvălugul persecuției. Va fi arestat și în temniță Maica Domnului i se va arăta, binecuvântându-l să poarte crucea nebuniei pentru Hristos. Neputincioase și dezarmate în fața manifestărilor sale nesănătoase, autoritățile comuniste îl vor trimite după alte gratii, cele ale psihiatriei. Printr-o intervenție divină  însă, reușește să evadeze din spital, neobservat de nimeni. Despre acest episod Cuviosul povestește: „Am ajuns și pe la mai multe spitale. La spitalul central din București, pavilionul 9. După aia lângă Brașov, la Vulcana. După aia iară pe lângă Câmpina, pe unde m-au mai dus. Erau și deștepți acolo. Erau mai deștepți ca mine, adică vorba vine. Dar pân-la urmă, fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă. Tot prin fugă am scăpat. Mă uitam în dreapta și-n stânga și parcă mi-o șoptit ceva la ureche: Șterge-o! Șterge-o repede, că nu te prinde! Exact așa a fost, că am ajuns cu pace, dragă. Fără ca să vreau am sărit peste un pod care nu era stricat chiar tare. N-am pățit nimic și am fugit repede la un drum de asfalt. Acolo a trecut o mașină și a fost un șofer bun, că a oprit imediat. De-acolo am luat-o spre Sibiu”.

După ce ajunge în libertate, își va continua peregrinările pe la schiturile și mănăstirile din țară, vorbind neîncetat, mai bine de trei decenii, celor care doreau să-l asculte despre Hristos și lucrarea Lui mântuitoare. Asemenea Sf. Gavriil Georgianul, cel nebun pentru Hristos, de care se va simți mereu apropiat într-o legătură de duh pe care numai sfinții o pot avea, Cuviosul Gherontie va avea curajul să-l apostrofeze public pe Nicolae Ceaușescu, strigându-i: „Dacă nu va crede în Dumnezeu, va fi împuşcat de cei din jurul lui. Despre acest moment al vieţii sale a oferit cele mai puţine detalii. Tot ceea ce ţinea să spună era faptul că şi-a făcut datoria, iar conducătorul de atunci al României nu va putea spune că n-a ştiut” (Pr. Dorin Opriș).

Stigmatizat de o societate alienată, prigonit de oameni, mai tot timpul pus pe drumuri, Cuviosul Gherontie va sorbi din amarul de a fi neînțeles și de casnicii lui. Pentru mărturisirea publică a credinței sale și experiențele mistice personale care depășeau puterea de înțelegere a celor apropiați, va avea parte de internarea forțată la „mai multe balamucuri”. „De fiecare dată, însă, căuta să scoată în evidenţă modul minunat în care a reuşit să-şi păstreze credinţa, sănătatea şi chiar viaţa cu ajutorul rugăciunii, în pofida tratamentelor la care a fost supus, dar şi puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, căruia Îi mulţumea mereu că l-a scos din acele încercări dificile. «Dar tot rugăciunea. Eu nu pot fără rugăciune. Şi acolo mă puneam în genunchi ca şi aici. Şi ziceam rugăciuni”.

Regimul comunist ateu a avut grijă să-i acorde o mică pensie de handicapat neuropsihic – de „handicapác” – cum îi plăcea să spună, din care Cuviosul Gherontie îi miluia pe săraci și pe care a acceptat să o primească până în anii 2004-2005. Ca semn al recunoașterii nebuniei sale pentru Hristos de către oficialități, pe buletin avea trasată în diagonală o dungă roșie groasă. Era pecetea damnării sale de către Stat la marginalizare. Despre durerosul capitol al hărțuielilor din perioada comunistă evita să vorbească. Era un trecut pe care prefera să-l dea uitării, mărturisind că tot ce ni se întâmplă este cu voia sau cu îngăduința Domnului. „Nu s-a considerat niciodată o victimă a regimului comunist sau a celor care mai târziu îl jigneau sau chiar îl loveau. Modelul acesta de trăire a credinței îl transmitea și celor din jur. Nu era de acord ca cineva să-l certe pe cel care-l ponegrea sau să reacționeze într-un alt mod față de el. Nu doar că nu voia să se îndreptățească, dar știa să-i pună în diferite contexte, în care să provoace crize de conștiință și îl lăsa pe fiecare dintre cei cu care se întâlnea să-și parcurgă toate etapele prefacerilor interioare, până la a înțelege faptul că nu procedează corect, că nu se află pe deplin în lumina dreptei credințe” (Pr. Dorin Opriș).

RUGĂTOR FIERBINTE PENTRU ÎNTREAGA LUME

„Dragă, pustnicii ţin lumea! Dacă nu s-ar ruga pustnicii, ar fi vai de lumea aceasta. Trebuie să ne rugăm şi noi ca pustnicii!”

Ani în șir a pribegit de la o mănăstire la alta, de la o familie la alta și nimeni nu a înțeles vreodată de ce rămânea într-un loc uneori o zi, alteori mai multe săptămâni. Nu pleca în  altă parte până când nu se rezolvau problemele celor la care poposea, până când nu dăruia răspunsurile la frământările care tulburau sufletul semenilor. De fiecare dată când voia să întărească un sfat, o rugăciune pentru cineva, se închina și se pecetluia cu semnul Sfintei Cruci, chemând în ajutor persoanele Sfintei Treimi. Pr. Dorin Opriș își amintește cum într-un pelerinaj făcut în Italia, în luna august a anului 2008, „la Galeria Uffizi, în Florența, unul dintre marile muzee ale lumii, în spațiile destinate icoanelor sau picturilor religioase, ne cerea să ne închinăm împreună ca să le arate vizitatorilor, mai ales asiaticilor faptul că icoanele sunt pentru noi obiect de cult, de închinare, chiar și atunci când sunt păstrate într-un muzeu”.

De cele mai multe ori, cuvintele sale rămâneau încifrate pentru cei care se lăsau furați de ghidușiile pe care le făcea sau se sminteau de gesturile lui nepotrivite. Dacă te pierdeai în amănuntele de suprafață, nu aveai cum să surprinzi ceea ce nu putea fi descoperit oricum și de oricine. Te șoca „când cu zâmbetul, când cu un giumbușluc plin de înțelesuri, pe care-l pricepeai doar dacă-l cunoșteai. Cât se lăsa cunoscut”, mărturisește pr. Constantin Necula. „Cert este că venea din altă lume. Un hâtru în rugăciune și un rugător în strășnicia sa de om hâtru. L-am văzut dintâi la Tismana, în colț, ridicând la cer brațele cu firescul unui lucrător la cer. Știa ce face, deși uneori se dădea neatent. Noaptea, la priveghere, mi-a părut o clipă că lucește asemeni unui fildeș încovoiat de lumină, cu brațele uscate ca niște rădăcini udate de roua lunii. În liniștea altarului Tismanei susura rugăciunea, de pe buzele noastre de oameni pe buzele lui Dumnezeu. Și Părintele Gherontie știa. Poate că, în timp, vom înțelege mai mult din prezența lui în viețile noastre. Cine a apucat să se roage cu el o dată știe ce zic. Un soi de deschidere de rană peste toate durerile ce le aveai”.

Iubea mult rugăciunea și isihia ei pe care le îmbrăca în haina purtării excentrice. În același timp „era un călător de vocație și un om liber de presiuni, liber de condiționări, liber de sarcini. Își trăia viața cu seninătate, fără grija zilei de mâine. A fost o paradigmă a libertății totale. El și Dumnezeu, călătorind pe pământ și respirând dragoste. Nu agresa, nu forța, nu intimida, ci dispărea când credea că e mai bine așa. Era liber și respecta libertățile celorlalți” (Arhim. prof. univ. dr. Teofil Tia). „A preferat să fie judecat greșit, nici măcar nu îmbrăca haina monahală. A ales ca lumea să-l privească cu suspiciune, să nu-l ia în serios și să-l considere așa cum era nebun, dar nu pentru lume, ci pentru Hristos. N-a urmărit atenția oamenilor și cu atât mai puțin lauda lor, pentru că i-a fost de ajuns mila lui Dumnezeu. Acest bătrânel cu aură de mucalit avea replici înțelepte și pline de înțeles, dacă-ți găseai răgazul și hotărârea să-l iei în seamă și să te gândești puțin la ceea ce spunea și știa să-ți îndrepte gândul spre Dumnezeu prin bucurie și simplitate” (Pr. conf. univ. dr. Gavril Trifa).

Încerca să-și rânduiască programul fiecărei zile astfel încât el să fie în ritmul rugăciunii din mănăstiri pentru că legătura lui cu viața monahală era una ființială. Adeseori spunea: „Dragă, pustnicii ţin lumea! Dacă nu s-ar ruga pustnicii, ar fi vai de lumea aceasta. Trebuie să ne rugăm şi noi ca pustnicii!”. Era prezent la slujbele de noapte de la mănăstiri, catedrale sau parohii, inclusiv la privegherile la care Sfânta Liturghie începea mult după ora 12 noaptea. Îi plăcea să se roage cu propriile cuvinte și să-i spună lui Dumnezeu ce avea pe suflet în cuvinte simple, fără ocolișuri, de felul: „Vezi, Doamne, dacă sunt pe vreo cale rea, du-mă, Doamne, pe calea veşniciei!”. Restul era nevoinţa şi comuniunea lui cu Dumnezeu.

Mărturia P.S. Ignatie al Hușilor este grăitoare în acest sens: „Cuviosul Gherontie avea darul rugăciunii pentru întreaga lume. Fără a mă hazarda în a spune vorbe mari despre un om despre care aveai certitudinea că este un gigant al Duhului, am convingerea că pentru acest dar al rugăciunii pentru întreaga lume, Dumnezeu l-a hărăzit cu harisma înainte-vederii. Dacă aș încerca să descriu această realitate din câteva experiențe, la care eu însumi am fost martor, cred că aș păcătui prin faptul că destram taina. Cuviosul Gherontie nu are nevoie să i se confecționeze imaginea unui mare văzător al Duhului, pentru că el însuși era un mare trăitor al vieții în Hristos. Rugăciunea făcea parte constitutivă din viața sa. Era un nebun autentic pentru Hristos”.

LÂNGĂ PĂRINTELE JUSTIN ȘI OBȘTILE DE LA PETRU-VODĂ

Unul din locurile care îi odihneau sufletul era și mănăstirea Paltin Petru-Vodă. Nu de puține ori, a pășit pragul chiliei Părintelui Justin, împărțind cu generozitate cuvinte de duh atât călugărilor, cât și maicilor. Era o adevărată desfătare duhovnicească să-i vezi pe cei doi sfinți împreună. Chiar dacă mulți nu i-au înțeles lucrarea și îl judecau pentru purtarea sa aparent pătimașă, Părintele Justin îl primea de fiecare dată cu multă bucurie și cinste, ca pe un om al lui Dumnezeu și adesea îl numea Înțeleptul. De câte ori vizita mănăstirea noastră, Părintele Justin ne îndemna să luăm binecuvântarea Înțeleptului Gherontie și să luăm aminte la cuvintele sale, care de cele mai multe ori erau profetice sau descopereau patimi ascunse dinlăuntrul fiecăruia. Pe lângă această harismă profetică, Cuviosul avea darul de a bucura pe cei întristați, de a împăca pe cei învrăjbiți, cu multă ușurință, într-un mod atât de simplu și firesc. Nu doar glumele și ghidușiile sale erau cele ce îți preschimbau starea sufletească, ci în primul rând însăși prezența sa săvârșea, cu siguranță prin harul lui Dumnezeu, transformări mari în sufletul tău. Practic simțeai o stare de bine și de bucurie, fără o pricină anume. Ți-ai fi dorit să nu te mai desparți niciodată de dânsul. Această stare o transmit doar sfinții lui Dumnezeu.

Cu un an înainte de trecerea Părintelui Justin la Domnul, Cuviosul fredona foarte des aceste versuri: „De la deal și până-n vale/ numai cântece de jale”. Tot atunci a profețit și incidentul de la Constanța, prin care Părintele Justin avea să își fractureze piciorul și spunea maicilor să prețuiască prezența părintelui, pentru că datorită rugăciunilor multora, Dumnezeu va îngădui să mai trăiască un an. Dar cea mai limpede și dureroasă profeție a Cuviosului a fost cu trei luni înainte de adormirea Părintelui Justin. Era în luna aprilie a anului 2013. Cuviosul a venit seara, destul de târziu la Părintele Justin, care începuse să dea semne de slăbiciune trupească și nu mai putea mânca mai nimic, lucru ce ne întrista adânc. Dar prin dragostea și rugăciunea Cuviosului, Părintele Justin în seara aceea a mâncat ceva. După ce și-au dat sărutarea cea de trei ori pe frunte, Cuviosul s-a așezat în genunchi și, cu mâinile ridicate la cer, l-a anunțat pe Părintele că vine moartea, spre consternarea celor câteva maici care erau de față. Cu calmul specific, Părintele Justin liniștește atmosfera spunând că vine ea, dar vine cu roaba. Moș Gherontie însă a accentuat: „Nu, Părinte, vine cu acceleratul…”, după care a început să se roage și să proslăvească raiul și veșnicia veșniciilor. În noaptea aceea Cuviosul Gherontie nu a dormit. Camera în care era cazat, de altfel nu departe de chilia Părintelui Justin, a devenit în miez de noapte altar de rugăciune, umplându-se cu maici și prieteni ai Cuviosului care, cu mâinile înălțate la cer și cu ochi îndurerați, se ruga astfel: „Doamne, te rog, mai lasă-l să trăiască încă 3 ani, nu 3 luni! Nu 3 luni, Doamne, 3 ani! Doamne, ia de la mine 3 ani și adaugă-i Părintelui Justin!”. Și așa a și fost: după exact 3 luni, Părintele Justin avea să treacă la Domnul slavei, în „veșnicia veșniciilor și bucuria bucuriilor”.

A rămas atașat de obștea de maici și după ce Părintele Justin a plecat la Domnul, poposind la Paltin de câteva ori pe an. Ca peste tot, și aici întărea cu cuvântul, se ruga, lăsându-L pe Dumnezeu să lucreze prin el pentru cei care aveau nevoie de ajutor. Pr. lect. univ.dr. Ioan Mihail Dan își amintește: „L-am văzut pe Cuviosul Gherontie vindecând un tânăr de ceva boli interne, dându-i să poarte cureaua lui. Bineînțeles, cu tot circul de rigoare, când și-a scos cureaua de la pantaloni și îi cădeau pantalonii. Toate astea în timpul slujbei de înmormântare a Părintelui Justin Pârvu. Unei maici i-a dat odată un palton jerpelit, pentru că-i dăduse de mâncare. „Ce să fac cu paltonul acesta, părinte Gherontie?”. „Cu ăsta stingi focul! Cu ăsta stingi focul!”. În acea vară a luat foc fânul întins la uscat în curtea mănăstirii și maica, pentru a nu strica pătura de pe pat, când a intrat în chilie, uitându-se cu ce să ajute la stins focul, a dat cu ochii de paltonul cel jerpelit și a stins focul”.

GRABNIC AJUTĂTOR ÎN BOLI ȘI ÎN NEVOI

„Dragă, da’ văd că te pricepi. Să vezi, așa… ca o minune, n-o să se mai umfle!”

„Am văzut de mai mute ori de-a lungul anilor vindecări minunate dobândite de persoane cărora Cuviosul le trimitea la inițiativa sa sau la rugămintea noastră hainele sau centurile pe care le purta atunci”, consemnează pr. Dorin Opriș. „Odată ne-a spus: «Fularul acesta să-l trimiteți la Cluj!». Era fularul cu care stătuse permanent la gât aproape o săptămână, aparent pentru că era puțin răcit și care a ajuns la un tânăr care atunci era bolnav de cancer la gât, actualmente student la Medicină. Altădată, ne-a spus să dăruim vesta lui, «cui trebuie», iar persoana căreia îi era destinată a primit vindecare de Zona Zoster”.

Între mărturiile care ne destăinuie darul înainte-vederii sale se numără și cea a lui Sorin și Carmen care în anul 2010 urmau să plece cu Cuviosul într-un pelerinaj la Ierusalim, chiar în perioada în care erupsese vulcanul Eyjafjallajökull din Islanda. „Cerul Europei era plin de cenușă vulcanică. Mersesem să îl aduc de la Alba Iulia și îl tot întrebam despre plecarea noastră, mai ales că multe zboruri fuseseră anulate: «Mergem sau nu mergem? Mergem sau nu mergem?». La un moment dat mi-a răspuns: «Da, dragă, mi se pare că mergem, dar cu un mic ocol». Lunea era plecarea, iar duminica seara încă nu se știa dacă putem zbura de la București spre Tel-Aviv. După ora 10 seara, am fost anunțați să mergem la aeroport, a doua zi, că se pleacă. Am ajuns și am văzut aeroportul gol. Nimeni, nimeni… Toți însă ziceau că avionul nostru zboară. Nu era control, nu era nimic. După un timp am fost anunțați că mergem cu autocarul până la Sofia și zburăm de acolo. Atunci am zis: «Ia uite, unde era ocolul despre care vorbea Cuviosul!»”.

Ca orice slujitor credincios al Domnului, accepta suferința și boala ca trepte necesare urcușului său duhovnicesc spre desăvârșire. De cele mai multe ori refuza medicamentele, preferând să se încredințeze cu totul purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cu câțiva ani înainte să plece la Domnul, le cerea celor apropiați să se roage să îi treacă gâlma de la genunchi. Avea lichid la genunchi și un doctor din Craiova i-l aspirase în două rânduri. Însă, problema reapărea pentru că Cuviosul nu respecta perioadele impuse de medic. Adus la Alba-Iulia în speranța că va evita operația, șeful secției de ortopedie a spus: „Eu îi scot lichidul, dar într-o lună sau două îi apare din nou și până la urmă tot la operație ajungeți!”. Cuviosul s-a uitat la el și i-a spus direct: „Dragă, da’ văd că te pricepi. Să vezi, așa… ca o minune, n-o să se mai umfle!”. Au râs cu toții. Nu numai că nu s-a mai operat, dar la scurt timp problema i-a dispărut, fără a mai apărea vreodată. Cei doi medici s-au interesat de „bunicuțul acela simpatic” și nu le venea să creadă că s-a vindecat fără intervenție chirurgicală. Unul dintre ei a întrebat: „Sigur nu i s-a mai făcut lichid? Nu se poate! Așa ceva, medical nu are cum să se întâmple!”. În perioada în care avea gâlma, spunea râzând: „Lasă, dragă, că vine Postul Mare, nu mai mâncăm, nu mai bem și nu mai are din ce mi se face apă la genunchi!”.

 

ULTIMII ANI AI PERIPLULUI PĂMÂNTESC. TESTAMENTUL

„Aveti hȃrleţ să-mi faceți groapa?”

Spre sfârșitul vieții, spunea că îl doare mâna stângă, că îi amorțește. Nu suporta să fie compătimit și dacă o făceai, ți-o reteza imediat, închinându-se de trei ori: „Prea mulțumesc Domnului că nu e mâna dreaptă, că uite, mă pot închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh sau Preasfântului Duh. Amin”.

Ultima perioadă din viață și-a petrecut-o în preajma Sfântului Nicodim, la Mănăstirea Tismana unde obișnuia să vină încă din anii ’80. A rămas în grija maicilor până în anul 2018 când a ținut cu dinadinsul să plece în Țara Sfântă. Profețise cu ani în urmă că acolo avea să-și găsească sfârșitul, în locul sfânt al Nașterii Domnului unde inima lui bătea cel mai năvalnic.

Cu câteva luni însă, înainte de plecarea la Ierusalim, Cuviosul s-a retras în rugăciune adâncă, departe de ochii celor apropiați, în casa unor creștini nobili din Constanța, la familia d-lui Cristian Marin. În casa acestei familii, Gherontie a stat 4 luni de zile, fără să iasă nicăieri, adâncit în rugăciune și lacrimi de pocăință. Cristian povestește cu multă recunoștință momentele unice de trăire înaltă, la care a fost părtaș, prin iconomia lui Dumnezeu. Chiar dacă este un cunoscut om de afaceri din zonă, având nenumărate răspunderi, Cristian a lăsat pentru o vreme grija administrației în seama părinților și a lui Dumnezeu și, timp de 4 luni de zile, a stat zi și noapte, împreună cu soția sa, alături de Cuviosul. Pentru Cristian a fost un adevărat exercițiu ascetic, supunându-se prin ascultare desăvârșită, asemenea monahilor din mănăstiri. Astfel Cristian avea să nu mai doarmă niciuna din nopțile celor 4 luni de zile, deoarece Cuviosul Gherontie nu dormea, doar ziua ațipea vreo două ore. Cristian l-a însoțit în tot acest timp în privegherile de noapte și a fost martor al nevoințelor Cuviosului, care se ruga pentru omenire cu lacrimi, metanii și în lupte crâncene cu nevăzutul vrăjmaș. Nu de puține ori Cristian îl vedea cum diavolul îi chinuia trupul și îl înspăimânta doar-doar să îl oprească din rugăciune, dar fără niciun succes. Cuviosul nu înceta rugăciunea. Astfel și Cristian a deprins gustul rugăciunii și nu se mai putea desprinde de Părintele Gherontie, săvârșind împreună cele 7 laude ale Bisericii, precum și multe alte rugăciuni în privegheri de toată noaptea.

În tot acest timp Cuviosul se ocupa atent și de educația familiei lui Cristian, pentru care a săvârșit mari minuni. Însăși căsătoria celor doi se datorează rugăciunilor și mijlocirii sale. Cuviosul este cel ce i-a aranjat și nașii de cununie, închegând o legătură duhovnicească strânsă între familia sa și familia Pr. Dorin Opriș. Cuviosul este cel ce a prevestit nașterea micului Serafim și tot Cuviosul este cel care, prin rugăciunea sa, a oprit o mare tragedie ce se putea întâmpla la nașterea soției. Cu puțin timp înainte de naștere, Cuviosul tot se agita, îndemnându-i la rugăciune pe soții Marin: „Rugați-vă să nu moară la naștere!”. Înainte cu o lună de termen, soției i se face rău și merge la spital pentru analize. La ecografie s-a observat cum inima copilului abia mai bătea. A intrat urgent în cezariană și dacă pruncul a fost salvat, mama avea acum mari sângerări ce complica foarte mult situația. În tot acest travaliu al mamei, Gherontie a stat nemișcat în genunchi la rugăciune și Dumnezeu l-a ascultat. Hemoragia s-a oprit iar atât mama, cât și pruncul, s-au recuperat foarte repede.

Tot de la Cristian aflăm și ultimele cuvinte testamentare ale Cuviosului Gherontie, pe care le-a împărtășit telefonic ucenicilor de suflet, cu care a mai ținut legătura prin intermediul lui Cristian. Cuviosul a profețit pandemia și îi binecuvânta pe toți cei cu care vorbea să nu cumva sa facă gripa. Cristian nu înțelegea atunci ce a pățit Gherontie de pomenește continuu de gripă, nefiind nicio gripă la vremea aceea. Se ruga intens și de neînțeles pentru Cristian, ca lumea să scape de gripă…

Tot de la Cristian aflăm și poziția Cuviosului față de sinodul din Creta și nepomenitori. Chiar dacă nu era de acord cu hotărârile Sinodului din Creta, nu îndemna să se iasă din Biserică și să trecem la nepomenitori. Cristian și soția sa, Cristina, ne-au împărtășit sfaturile pe care le-a dat Cuviosul unei familii care se afla în prag de divorț, din pricina divergențelor de opinii pe seama sinodului din Creta. Astfel, soțul voia să treacă la nepomenitori iar soția nu. Cu multă atenție, Cuviosul a discutat telefonic cu cei doi ca să nu plece la nepomenitori și să rămână în Biserica în care s-au născut și s-au rugat și până acum. Multe alte sfaturi de folos și cuvinte de îmbărbătare a oferit Cuviosul din inima sa iubitoare pentru aproapele. Nădăjduim ca dl. Cristian să reușească să le consemneze pe toate.

După cele 4 luni de asceză, în care și-a gătit sufletul pentru Nunta cea cerească, Cuviosul Gherontie pornește în pelerinaj la Ierusalim, acolo unde dorea cu ardoare să își dea ultima suflare.

Cu o zi înainte de trecerea sa în lumea de dincolo, i-a asaltat pe nevoitorii de la Așezământul românesc din Ierihon, cu întrebarea: „Aveti hȃrleţ să-mi faceți groapa?”. „La 13 octombrie 2018, Cuviosul Gherontie a plecat la Domnul, cu mare discreţie, aşa cum a trecut prin lume ori de câte ori nu voia să fie cunoscut sau înţeles. Dumnezeu l-a chemat la El din Betleem, cu o moarte ca o adevărată naştere pentru viaţa veşnică” (Pr. Dorin Opriș).

Trupul său moale și flexibil va fi înmormântat cu o săptămână mai târziu lângă fereastra altarului Mănăstirii Tismana, fiind prohodit de un sobor numeros de preoți. În sufletul celor care l-au cunoscut, plecarea lui a lăsat un gol iremediabil: „Mă aștept să iasă la iveală, dintr-un colț de catedrală sau dintre umbrele castanilor de prin oraș. De cele mai multe ori, îl bănuiesc împărțind pâine săracilor. Bucăți mari de pită caldă, zicea mereu că e visul lui. De aceea, în numele lui, frâng cât pot pită la săraci. E darul lui pentru mine, al Părintelui Gherontie: zâmbetul cu mireasmă de pită caldă” (Pr. conf. univ. dr. habil. Constantin Necula).

(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista Atitudini Nr. 70)

 

[1] cf. Pr. prof. univ. dr. Mihai Himcinschi, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia în Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos, vol. 1, Deva, 2019, p. 45.

[2] Pr. conf. univ. dr. Dorin Opriș în Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos, vol. 1, Deva, 2019, p. 13.

[3] Idem, pp. 28-29.

[4] Toate mărturiile sunte preluate din aceeași sursă.