,,În ţara mândră-a fagilor, În vechiul ei pământ, Ce are-n sine oasele Lui Ştefan, Domnul sfânt; Un falnic glas ne zguduie Din somnul nostru greu. Uniţi să fim în cugete, Uniţi în Dumnezeu. Uniţi răsună codrii vechi, Şi munţi, şi câmpi, şi văi; Uniţi repetă maica-ncet La copilaşii săi”.

Sunt versurile tânărului magistrat Teodor Ştefanelli, inițiatorul Societății culturale „Arboroasa”, puse pe muzică de Ciprian Porumbescu, care au alcătuit imnul festiv al Societății prin care românii din Bucovina, cotropită de austro-ungari, erau chemați  să se unească în „cuget și-n simțiri”. La o sută de ani de la anexarea samavolnică a Bucovinei (Țara Fagilor) de către Imperiul austro-ungar, în anul 1874, la Cernăuți lua ființă Societatea Academică „Arboroasa” din inițiativa unor tineri inimoși, cu dragoste de neam și țară:  Teodor Ştefanelli, Ciprian Porumbescu, Vasile Morariu, Gh. Popescu, Ilarie Onciul, Gherasim Buliga şi alţii. În ședințele Societății, creațiile muzicale ale lui Ciprian Porumbescu: „Primăvara”, „Cisla” vor alina inimile miilor de bucovineni zdrobite de suferința înrobirii. Tânărul compozitor avea să se avânte în mişcarea patriotică de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece, cu aceeași patimă cu care se va arunca în vâltoarea muzicii. În ultimul an de Seminar va deveni președintele și totodată sufletul „Arboroasei”, muncind până la epuizare în ciuda sănătăți sale șubrede, ca să organizeze primul ansamblu coral și cvartet vocal al Societății. Deși suferea des de răceli cu febră puternică și era mereu chinuit de frisoane, de îndată ce treceau şi-l eliberau, înflăcăratul muzician o lua, neobosit, de la capăt.

După doi ani de activitate, „Arboroasa” va fi desființată de către autoritățile austriece, iar membrii comitetului ei: Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Orest Popescu şi Eugen Siretean, vor fi judecați și condamnați la 3 luni de închisoare pentru „înaltă trădare”. Proba incriminatorie în tribunal va fi telegrama trimisă ieșenilor cu prilejul ridicării monumentului lui Grigore Ghica, ucis de turci în 1777, pentru împotrivirea sa la cedarea Bucovinei. Textul de „înaltă trădare” al telegramei care „prejudicia ordinea publică” și „instiga la răscoală”, suna astfel: ,,Cernăuţi, 13 octombrie. D-lui primar de Iaşi, ,,Arboroasa”, Societatea junimei române din partea detruncheată a vechei Moldove aduce condoleanţă membrilor săi pentru domnitorul decapitat. Comitetul”. Ciprian cânta la vioară în casa copilăriei de la Stupca când a fost arestat. Sub ploaia rece și măruntă de toamnă a lui octombrie, va fi urcat într-o căruță și dus până la Cernăuți. I se dăduse voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. Inculpații dosarului „Arboroasa”, în cele din urmă, vor fi achitați, însă, zilele de temniță ale iernii anului 1878 vor zdruncina iremediabil sănătatea marelui compozitor, suferind de tuberculoză. Din străfundurile întunecate ale celulei, din amarul temniței, vor ieși la lumină cele mai frumoase creații ale strălucitului muzician („Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „Inimă de român”, „Gaudeamus Igitur”, „Odă ostaşilor români”). Cu inima strânsă în gheara de fier a durerii, cuprins de friguri, scuipând într-una sânge, Ciprian Porumbescu își liniștea tatăl, scriindu-i: „Sunt bine, tată. Şed în celulă şi cânt «Gaudeamus Igitur». Numai păcat că cei ce mă ascultă nu ştiu latineşte”. Adeseori, însă, doinele cântate de el zdrobeau inimile încrâncenate ale deținuților de drept comun.

Biografia „Craiului nou” al muzicii românești își află începutul la 14 octombrie 1853, în satul bucovinean Șipotele Sucevei, în familia modestă a Emiliei și a preotului Iraclie Golembiovschi[1], slujitor devotat al Bisericii și talentat scriitor, considerat de contemporanii săi, un „Creangă al Bucovinei”. Primele sunete ale pianului profesorului armean, Carol Miculi, (discipolul lui Frederic Chopin) care aveau să răsune în casa părintească de la Stupca, satul unde se mutase familia preotului Iraclie, vor aprinde în inima micuțului Ciprian dragostea de muzică și de cântul românesc. La școala din satul vecin, Ilișești, va ține în mâini prima vioară, iar la Gimnaziul de la Suceava va începe să studieze pianul și orga. Pentru eminentul elev, anii de școală vor fi ani grei, plini de lipsuri materiale. Ciprian stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare, însă pasiunea pentru muzică îl făcea să uite cu desăvârșire de sine. Exersa cu colegii pe unde putea, iar noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră sau îşi armoniza propriile compoziţii.

Adeseori, în curtea casei părintești de la Stupca, talentul lui înnăscut stârnea admirația lăutarilor din sat, adunați să-i încredințeze tânărului rapsod tezaurul lor de cântece populare ca, mai apoi, să fie reproduse de acesta la pian sau la vioară. Șansa lui Ciprian de a cânta la o vioară Amati care data din anul 1626, o va datora unui țigan bătrân miluit de preotul Iraclie în timpul secetei din 1866 care, fiind impresionat de harisma fiului său, îi va dărui fără vreo ezitare mult îndrăgita lui vioară. În anul 1871, dragostea de neam și de țara străbună, insuflată din copilărie de către tatăl său, va purta pașii tânărului muzician la Mănăstirea Putna cu prilejul sărbătorilor organizate de Societatea culturală „Arboroasa”, la 400 de ani de la târnosirea Mănăstirii. Aici îl va întâlni pe luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu, de care îl va lega o prietenie adâncă până la sfârșitul vieții. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa Mănăstirii Putna s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi. După ce a dirijat orchestra condusă inițial de Grigore Vindireu, Ciprian Porumbescu și-a îmbrățișat tatăl, exclamând cu bucurie: „Tată, am cântat Daciei întregi!”.

Aflat mereu în căutarea Adevărului care să-i lumineze calea vieții, între anii 1873-1877, Ciprian Porumbescu va urma cursurile Institutului Teologic din Cernăuți. De la renumitul profesor și compozitor bucovinean, preotul Isidor Vorobchievici, va dobândi valoroase noțiuni de armonie și de dirijat coral. Roadele anilor de studii petrecuți la Cernăuți se vor regăsi în compozițiile muzicale care împodobesc până astăzi cântarea noastră bisericească: „Cântările Sfintei Liturghii în Do major”, „Tatăl nostru”, „Adusu-mi-am aminte”, „Condacul Maicii Domnului”, lucrări pentru coruri mixte: „Priceasna de Paşti” şi „Axion la Rusalii”. După zbuciumatul an 1878, a urmat perioada de studii de la Conservatorul din Viena (1879-1881), grație sprijinului material oferit de Mitropolitul Bucovinei, Silvestru Moraru Andreevici. După ce va aprofunda noțiunile de armonie cu Anton Bruckner şi cele de muzică corală cu Franz Krenn, Ciprian Porumbescu va avea bucuria să dirijeze la Viena corul Societăţii studenţeşti „România Jună”. Geniul său muzical și sensibilitatea aparte a compozițiilor sale îi vor face pe criticii muzicali ai vremii să-l asemene cu Johann Strauss şi Franz Liszt. Nu împlinise 30 de ani și compusese minunata Baladă pentru vioară şi pian, „Rapsodia română”, una dintre cele mai frumoase lucrări muzicale care s-au creat vreodată în țara noastră. Dorul de casă și de tot ce era românesc care îi va mistui inima în perioada vieneză, va da naștere în anul 1880, colecției de 20 de piese corale şi cântece la unison, reunite în „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români” („Cântecul ginţii latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul Unirii” – „Pe-al nostru steag”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”).

Întors în țară, ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc din Brașov, se angajează ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Braşovului, loc mult prea friguros și cu totul neprielnic pentru chinuitoarea lui boală de plămâni. La 11 martie 1882, Ciprian Porumbescu va trăi bucuria de a lua parte, la Brașov, la premiera operetei sale „Crai nou”, piesă compusă în două acte pe textul poetului Vasile Alecsandri. Cu toate ovațiile publicului și elogiile din presa vremii, marelui compozitor i se va adânci în suflet tot mai mult presentimentul apropiatei plecări dintre cei vii: „Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-oi să mor aşa curând. Cu toate acestea, starea sănătăţii mele prezente e periculoasă sau cel puţin nefavorabilă şi să intru cu ea în iarnă, şi mai rău! (…) Parcă-l văd pe tătuţa cum se întristează şi cum o fi zicând: «Oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian». Dar nu-i aşa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, e mai bine să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica”.

În luna noiembrie a aceluiași an va pleca în Italia, în stațiunea Nervi, cu speranța că tratamentul și clima meditereană specifică zonei îi vor reface sănătatea. Va purta în inima lui îndurerată căsuţa din Stupca cu toate amintirile dragi de acolo, ca şi iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti. Dorul de pământul românesc care l-a însoțit în întreaga viață, îi va duce gândul mereu din boema Italie la plaiul mioritic al satului natal: „O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat întrucâtva pierduta sănătate”, scria din Italia în februarie 1883 celor dragi, cu câteva zile înainte să se reîntoarcă acasă, unde avea să mai trăiască doar patru luni. Vegheat zi și noapte de bătrânul și îndureratul lui tată și de sora lui, Mărioara, în seara zilei de 5 iulie 1883, Ciprian Porumbescu va cere hârtie și creion din dorința de a dărui lumii o nouă creație muzicală. Nu va apuca să aștearnă pe hârtie decât titlul piesei: „Tempi passati”[2], lăsând în urmă trecutul cu amintirile lui durute pentru a se înălța cu sufletul către cer în zbor lin de porumbel. Va rămâne nemuritor în conștiința neamului nostrum, ca o candelă nestinsă pentru cântul românesc, prin opera sa monumentală care numără aproape 250 de lucrări în diverse forme și genuri muzicale.

(Material realizat de Monahia Gavriila, publicat în Revista Atitudini Nr. 58)

[1] În limba polonă, „Golembiovschi” înseamnă „porumbel”. Numele „Porumbescu” a fost folosit mai întâi ca pseudonim, şi apoi ca nume oficial.

[2] Trad. din lb. latină: „s-au dus acele vremuri”.