PĂRINTELE IOAN IOVAN – MĂRTURISITORUL DE FOC AL IUBIRII LUI HRISTOS

VIAȚA PĂRINTELUI IOAN IOVAN DE LA RECEA

„SUFERINȚA MEA N-A FOST O SUFERINȚĂ, A FOST TOT UN DAR!”.

„Eu nu înțeleg o preoție ruptă de popor. Vă spun aceasta ca să învățați că, dacă stăruiești și ai răbdare și reziști cu caracterul, cu conștiința să nu te întinezi, să nu te pătezi, să nu te faci vânzător de suflet și de oameni, atunci tot răzbești, cu ajutorul lui Dumnezeu și – Doamne! – scumpă este mulțumirea sufletească! Nu este o mai mare veselie decât conștiința curată, care nu te acuză!”, mărturisea părintele Ioan Iovan, cel de-al optulea copil al preotului Gavril Iovan și al prezbiterei Maria, venit pe lume la 26 iunie 1922, în satul Husasău de Criș din județul Bihor. Silviu, pe numele de botez, avea să moștenească curajul și credința mamei care își asumase cu hotărâre nașterea mezinului familiei în ciuda sănătății ei precare și a părerii circumspecte a medicilor care nu îi dădeau șanse de supraviețuire, precum și dăruirea slujitoare până la uitarea desăvârșită de sine a tatălui său, preotul Gavril.

Pentru darul vieții, părintele Ioan Iovan va mulțumi Creatorului său prin darul suferinței, de aceea adeseori, după izbăvirea din chinurile cumplite ale închisorilor comuniste, va repeta: „Suferința mea n-a fost o suferință, a fost tot un dar!”. Într-un interviu realizat de George Arion în anul 1999, întâlnim o autobiografie pe care părintele Ioan Iovan și-o face concis și cuprinzător după cum îi era și felul de a privi lumea: „Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922, din părinții: preot Gavril și prezbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul Emanoil Gojdu din Oradea, ultimele două clase sub ocupație maghiară, la liceul Sfântul Ladislau, secția română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat Teologia la Cluj, în paralel și Dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licența în Teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani Seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul Gheorghe Barițiu din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la București, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloae, susținându-mi și câteva lucrări. Cunoscând viața monahală în Mănăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunțat la învățământ și am plecat la Mănăstirea Vladimirești, lângă Tecuci. În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P.S. Nicolae Popovici – un episcop martir – în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mănăstirii Vladimirești”.

PREOT LA MĂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI

„Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii”.

Ctitorită în 1939, mănăstirea Tudor Vladimirescu din județul Galați va aduna în jurul ei mii de credincioși, unii dintre ei atrași de „fantasmagoria maicii Veronica” (cf. Prof,. Dr. Ilie Moldovan), alții de lucrarea misionară plină de însuflețire a părintelui Ioan Iovan. Impresionanta mișcare de mase care se concentra în jurul mănăstirii Vladimirești – la un hram se estimase un număr de 30.000 de pelerini – nu putea să treacă neobservată de către Securitatea comunistă. În ceea ce privește efuziunea populară din acea vreme, părintele Ioan își amintește de îngrijorarea autorităților constrânse să ia măsuri împotriva fenomenului care amenința să devină incontrolabil: „Știți ce ziceau ei? «Ce ne facem, măi, cu Vladimireștiul, că scârțâie osiile trenurilor de câtă lume merge acolo». Numărul biletelor ce se vindeau în halta Tudor Vladimirescu era de patru ori mai mare decât al celor vândute în Gara de Nord”.

Părintele Ioan era neobosit în a îndruma, în a alina durerile celor care îl căutau, dar îndeosebi dezlega de păcate și împărtășea. Referitor la această etapă din viața sa, peste ani avea să mărturisească: „Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii. Asta era în capul meu. Nu mă consideram un trimis. Am avut ocazia și sincer vă spun, doream să mor pentru Hristos”.

Alături de maica Veronica Gurău, maica Mihaela Iordache și alte monahii de la Vladimirești, „am creat o atmosferă națională și potrivnică comunismului”, evocă părintele Ioan. „Pe unii dintre cei considerați «elemente legionare» i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălțăminte. Prin predicile pe care le țineam, îmi exprimam dușmănia împotriva comunismului și sub această formă atacam regimul democrat din țară”.

În luna mai a anului 1954, Patriarhul Justinian îi interzice părintelui Ioan să mai slujească la Vladimirești, chemându-l să liturghisească la Catedrala Patriarhală. Refuzul părintelui Ioan de a se supune Patriarhului va atrage după sine caterisirea și excluderea din monahism pe data de 27 ianuarie 1955. Într-un Memoriu adresat Sfântului Sinod al BOR, părintele Ioan expunea amănunțit motivele pentru care alesese să nu părăsească Vladimireștiul și nici slujirea: „În vară, P.S. nostru Antim (n. ed. Anghelescu – al Buzăului) la îndemnul I.P.S. V-stre și din inițiativă proprie, a căutat personal, prin subalterni și prin preoții agenți, să mă determine să plec din Mănăstire, fie la București, fie în concediu medical, motivând că nu este bine să înfrunt pe Patriarh, că zicea: «are și dânsul motive care îl silesc». Aș fi vrut să ascult, dar nu mă lăsa inima, nu mă lăsa soborul și mai ales conștiința de preot hirotonit pe seama Altarului de aici, știind că decizia de plecare nu emană de la Duhul Sfânt. Mai pe urmă, a venit după mine, cu asentimentul I.P.S. și al P.S. nostru Antim, P.S. Episcop Valerian de la Oradea, care într-un moment de sinceritate, a dezlegat problema și a aruncat masca de pe originea Deciziei, recunoscând public că decizia de plecare, nu este de la Duhul Sfânt, ci din «rațiuni de stat». Această mărturisire făcută de un membru activ al sinodului, m-a liniștit atât pe mine cât și soborul și ne-am încredințat că nesatisfăcând o decizie dată de: «interese superioare bisericești» și străine de toate acestea, nu călcăm nici votul sfintei ascultări și nu înfruntăm nici pe Patriarh”.

ARESTAREA ȘI CONDAMNAREA LA TEMNIȚĂ

„Eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”.

În noaptea de 30 martie a anului 1955, Securitatea din Galați va descinde la Vladimirești ca să rețină pentru anchetă pe părintele Ioan Iovan, maica Veronica și pe maica Mihaela Iordache. După Paști, va fi transferat la București pentru continuarea interogatoriilor. Lunile grele de anchetă le va petrece într-o stare continuă de interiorizare și de retragere în rugăciune:  „Slăbit după o anchetă grea – cei de la Interne făceau exces de zel – eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”. Într-o notă scrisă de un informator la data de 17 iunie 1955, se menționează: „Discuțiile cu preotul Iovan Silviu Corneliu sunt foarte anevoioase, din cauză că e foarte tăcut și se ocupă toată ziua, de dimineața de la deșteptare și până la stingere, numai de rugăciuni. Pot să discut cu el numai seara, după ce luăm masa de seară și numai în cazul când și-a terminat rugăciunile”. În lupta de rezistență față de planul diabolic de exterminare bine ticluit de Securitate, părintele Ioan se va înarma mereu cu pavăza credinței de nezdruncinat în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu se va sfii să facă semnul Sfintei Cruci cu apă pe pereții celulei în care era închis, stârnind indignarea generalului Alexandru Drăghici de la Ministerul de Interne care, la un control, îl întreabă: „Ce anume v-a făcut să îndobitociți lumea la mănăstire?”. Răspunsul a venit la fel de răspicat ca și întrebarea: „Aș vrea să vă îndobitocesc și pe dumneavoastră, domnule general, cu intenția nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, așa cum am făcut-o la mănăstire cu oamenii credincioși”.

Sentința de condamnare la moarte a părintelui Ioan Iovan comutată în muncă silnică pe viață, din care au fost executați 9 ani și jumătate de închisoare, va fi pronunțată de către Tribunalul Militar Teritorial București sub învinuirea „că Iovan Corneliu Silviu, preot la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu și-a manifestat ostilitatea sa față de regim prin predicile și cuvântările pe care le ținea, fie în mod fățiș, fie folosind cuvinte cu două înțelesuri…, a întreprins acte de favorizare pentru bandiții Lupeș Ion și Ghiță Păiș, deși cunoștea actele teroriste săvârșite de aceștia…, a favorizat întreaga activitate a călugăriței legionare Iordache Mihaela”. Memoriile repetate înaintate de către obștea Mănăstirii Vladimirești către Pariarhie și autorități în vederea eliberării celor trei arestați, au determinat Securitatea să inițieze o acțiune de proporții la care au participat 220 ofițeri care, în noaptea de 14 februarie 1956, au arestat 318 maici de la Vladimirești condamnate ulterior la domiciliu forțat.

DETENȚIA ÎN PENITENCIARELE GALAȚI ȘI VĂCĂREȘTI

Din clipa condamnării la muncă silnică pe viață și a executării pedepsei în penitenciarul Semicerc din Galați, într-o celulă fără geam și fără calorifer, pentru părintele Ioan temnița avea să se transforme într-o altfel de mănăstire. Cu ajutorul deținuților de drept comun, va reuși să-și procure vinul necesar săvârșirii Sfintei Litrughii. Antimisul se regăsea cusut pe spatele maieului, iar potirul era o cutie de medicamente din ebonită sfințită. Condițiile grele de detenție îi vor șubrezi sănătatea: „Zdrangănul metalic al ușilor devenise o adevărată tortură. Când solicitam să merg pentru mine, mi se spunea: «Așteaptă»; zile întregi mi se răspundea: «Așteaptă». Aveau un sistem diabolic de a te distruge moral și fizic, îți măcinau nervii și trupul. În scurt timp, părintele Ioan se va îmbolnăvi de TBC glandular: „Concomitent, mâinile, din cauza mizeriei și a frigului mi-au crăpat până la os. Cu toate acestea, făceam un efort supraomenesc să mă rog de fiecare dată în poziția de rugăciune. Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie”.

Când limitele trupului său păreau a fi strivite sub tăvălugul cumplitelor cazne, într-o noapte părintele Ioan are un vis cutremurător: „Am visat-o pe mama moartă în casa parohială unde m-am născut. Era înconjurată de flori și, când am pășit să-i sărut mâna, m-am trezit cu picioarele pe cimentul rece din celulă. Visul m-a tulburat, fiindcă de obicei nu rețineam visele. La ora 10 s-a deschis vizeta și un ofițer de Securitate, care se ocupa de mine, mi-a spus: «Iovan Silviu, fă-ți bagajele!»”. În chip neașteptat, este mutat în celula 26 de la etajul 1 care avea geam și căldură. În aceeași săptămână, la penitenciarul din Galați vine și doctorul Schoferman de la Spitalul Central al Penitenciarelor care dispune trimiterea de urgență a părintelui Ioan la închisoarea Văcărești în vederea întremării sănătății. Este urcat cu lanțuri la mâini și la picioare în duba penitenciarului pe care scria „Caravana cinematografică” și pe drum părintele Ioan încearcă să-și deslușească sieși tâlcul visului avut cu câteva nopți în urmă: „Cred că mama m-a născut a doua oară, că m-a salvat! Din nou mă salvează. Cum? Moare ea ca să mă salveze pe mine?! Cred puternic: s-a dus la Maica Domnului. «Maica Domnului, salvează-mi copilul!»”. La Văcărești, regimul de alimentație și îngrijirea medicală de care are parte îl ajută să se vindece de TBC. În august i se permite să-l primească la vorbitor pe tatăl său care îi confirmă moartea mamei în ziua de 5 februarie, dată care coincidea cu visul avut în celula întunecoasă de la Galați.

ÎN CONTINUĂ RUGĂCIUNE, LA JILAVA

„Duminica se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli”.

Odată refăcut trupește, părintele Ioan este transferat la o altă închisoare de tranzit, Jilava, unde se vede nevoit să înfrunte presiunile conducerii temniței de a-i face pe deținuții politici să se lepede de convingerile lor religioase: „La Jilava se practica o încercare diabolică, perversă, de corupere morală, pentru a te obliga să-ți renegi convingerile, să trădezi, să recunoști că ei sunt cei care au dreptate. M-au dus într-o celulă de lângă camera mortuară, unde erau încarcerați condamnații la moarte, cei care își așteptau sfârșitul. Acolo am trăit momente de groază. Aveam impresia că sunt închis într-un mormânt. Gura de aerisire era într-o a treia cameră, iar gradul de umiditate atât de ridicat, încât niciodată nu reușeam să-mi usuc prosopul sau batista. Poate și de aceea îi zice Jilava, de la jilăveala simțită până în măduva oaselor. Am rămas consternat și profund impresionat de faptul că lângă mine un condamnat la moarte (deținut politic) a încercat să evadeze. În disperare, a săpat cu mâinile în interiorul celulei, iar pământul îl ducea afară la tinetă, ascuns sub haine. Sărmanul om credea că nu-l vede nimeni, gardianul știa însă totul, dar îl lăsa să continue, până într-o zi când un alt deținut politic i-a comunicat prin Morse să nu se mai chinuie, fiindcă-i descoperit și se distrau pe seama lui. În scurt timp l-au executat prin împușcare în Valea Piersicilor”.

În celula în care era închis părintele Ioan, adeseori șoaptele rugăciunii încălzeau inimile înghețate de întristare ale deținuților. Unul dintre ei, Nicolae Dima își amintește: „Treceau zilele repede în fortăreața Jilavei. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Duminica se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical, și cu ea împărtășea deținuții”.

NECLINTIT ÎN CREDINȚĂ ÎN IADUL DE LA GHERLA

„Ne-au lovit cu tot ce le pica la îndemână, cu o cruzime de nedescris, păreau niște nebuni furioși. Era un vacarm îngrozitor, lovituri, țipete, gemete înăbușite, înjurături bestiale”.

Plecarea de la Jilava pentru a fi transferat la Gherla va rămâne o amintire de neuitat în memoria părintelui Ioan și a gardianului care i-a ferecat picioarele cu lanțuri și mâinile în cătușele „americane”, renumite pentru durerile acerbe pe care le provocau la cea mai mică mișcare a membrelor: „Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. M-au culcat la pământ, pe spate, mai rău ca pe un animal și, deținuți de drept comun, condamnați pentru crime, viol, tâlhărie, ne aruncau în batjocură lanțuri să ne alegem. Mărturisesc că în momentul în care am pus mâna pe lanț, m-am ferit de deținuții de drept comun, l-am închinat și l-am sărutat gândindu-mă la Sfântul Apostol Pavel, socotindu-l ca o încercare pentru credința în Dumnezeu. Recunosc că nu am făcut o alegere bună a lanțului. În loc să aleg unul mai gros și mai lung, am ales unul mai scurt și mai ușor, ceea ce nu-mi permitea să mă mișc în voie. M-au prins și m-au așezat cu piciorul pe nicovală pentru a-mi fixa niturile, iar când au lovit nu i-a interesat că metalul a mușcat din carnea vie a picioarelor mele; urmele se văd și azi. M-au ridicat și mi s-au pus cătușe la mâini, le zicea «cătușe americane», aveau particularitatea de a se strânge automat în momentul când mișcai mâna, provocându-ți dureri îngrozitoare. Echipat cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini, de la fierărie am pornit înapoi spre celulă umilit cu înjurătura de rigoare: «Mișcă, banditule!». La jumătatea drumului dintre fierărie și celulă, preocupat să nu-mi pierd echilibrul din cauza scurtimii lanțului și a durerilor, mai ales că-mi sângerau picioarele, nu am fost atent că vine cineva din spate și mă pomenesc dintr-o dată cu o lovitură de cizmă în zona lombară, o izbitură aplicată cu sete, cu toată forța, însoțită și de o înjurătură urâtă de mamă. M-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Atunci am simțit minunea, prin faptul că m-am redresat și cum eram într-o stare de balans, am exclamat: «Domnul Dumnezeu și Mântuitorul Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc după nume, și să-ți șteargă toate păcatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh». În momentul acela am știut cu adevărat că sunt creștin și preot, și am făcut dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuțit pe loc, s-a dat la o parte speriat de gestul meu. Colegii din celulă m-au îndemnat să ies la raport să-l reclam, fiindcă nu avea dreptul să lovească un rănit, un om în lanțuri și cătușe. N-am acceptat. Le-am spus că nu pot ierta și reclama în același timp. Autorul loviturii a fost un gardian pe care nu-l știu și nici nu m-a interesat cine este”.

La Gherla, regimul de exterminare devine tot mai dur odată cu izbucnirea revoluției din Ungaria împotriva asupririi bolșevice, pe data de 23 octombrie 1956. Comandantul Goiciu cu subalternii săi trec la intimidarea deținuților prin lovituri, strigăte și injurii. Clipele trăite de părintele Ioan i-au zguduit în adâncuri sufletul: „Ne-au lovit cu tot ce le pica la îndemână, cu o cruzime de nedescris, păreau niște nebuni furioși. Era un vacarm îngrozitor, lovituri, țipete, gemete înăbușite, înjurături bestiale. Mi-au rămas întipărite în minte doar următoarele cuvinte: «Hei, bandiților, să încercați și voi ce au făcut colegii voștri din Ungaria, că trecem cu tancurile peste trupurile voastre, nu cu cizmele!». A fost ironia sorții, culmea ipocriziei, când, după-amiaza, medicul și sanitarii au venit să ne panseze, să ne oblojească rănile”.

Teama conducerii penitenciarului de la Gherla ca nu cumva evenimentele din Ugaria să îndemne la revoltă deținuții politici, dă naștere la noi orori: „Ne-au numărat și fiecare al cincilea deținut, pe cine pica nenorocul, era scos și dus în camera șefului de secție, unde era așezat pe un scaun, în poziția de bătaie cu un cearșaf ud. După care, în prezența medicului, i se aplicau cincizeci de lovituri cu ranga. Nu pot înțelege cum au putut inventa asemenea sisteme de tortură. Asistam neputincioși, înspăimântați în celule, iar pentru a ne distrage atenția de la țipetele colegilor, conducerea a ordonat să ni se introducă hârdaiele cu mâncare, deși nu era ora mesei. Din camera noastră a fost scos aviatorul Dumitru Cucu, considerat recalcitrant, căruia i s-au administrat șaptezeci de lovituri. Când l-au adus în celulă era negru, am crezut că este imposibil să scape cu viață. Și, totuși, Dumnezeu l-a ajutat: spre bucuria mea, în luna noiembrie 1991 m-a căutat la Episcopia din Alba Iulia și mi-a lăsat o scrisoare în care mă anunța că trăiește și că este profesor universitar în Canada”.

Îndurerat de soarta românilor de la Gherla, neîmpărtășiți cu zecile de ani în lunga lor detenție prin lagărele sovietice, părintele Ioan le trimite o punguliță cu Sfintele Taine care este reperată în urma unei percheziții, ajungând în mâinile gardianului. Chemat să se explice, părintele Ioan mărturisește fără ocolișuri că punga cu Sfintele Taine îi aparține. Peste ani, avea să recunoască: „Am văzut în acest gest puterea Sfintei Împărtășanii care m-a păzit. Poporul nostru spune: «Cele sfinte nu se spurcă»”.

LA AIUD, ÎN MORIȘCA REEDUCĂRII

„Nu este o mai mare veselie decât conștiința curată, care nu te acuză!”.

Cu toate măsurile represive aplicate deținuților, neliniștea autorităților după evenimentele din Ungaria rămâne neschimbată. Se fac noi transferuri menite să rupă legăturile abia înfiripate între deținuții schingiuiți zi și noapte: „Un lot de deținuți politici cu pedepse mari, condamnați la 20-25 de ani muncă zilnică, am fost transferați la Penitenciarul din Aiud. Aici ne-au concentrat în camere mici, cu paturi supraetajate, fără aer, încât am fost nevoiți să forțăm vizeta ca să putem respira. În scurt timp au apărut îmbolnăvirile, dizenteria făcea ravagii foarte mari. Nu ni s-a acordat niciun fel de asistență socială sau medicamente. Din cauza mirosului pestilențial provenit de la tinetă și a lipsei de aerisire, ne chinuiam, sleiți de puteri, cu limba scoasă, abia dacă mai aveam putere să ne facem vânt cu cearșaful. Când medicul și politrucul efectuau vizita de rigoare, se opreau la ușă, izbiți de miros și de aerul înăbușit. «Ăștia-s criminali, mergem mai departe», își spuneau scârbiți fără să ne acorde vreo atenție”.

În infernul de la Aiud, părintele Ioan este răpus de boală și vindecat în chip minunat după un vis providențial: „M-am îmbolnăvit de dizenterie și ieșeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzație permanentă de sufocare, plus veștile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nicio zi Sfânta Liturghie. Devenisem conștient că într-o zi voi muri. Dar dorința de a împărtăși, de a fi duhovnicește, haric, alături de colegii în suferință, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toți suportam același chin, aceeași suferință. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia și am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte «Cuvine-se cu adevărat», Axionul, am căzut, m-am prăbușit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puțină pe care o mai aveau și, când m-am trezit, le-am spus: «Veniți repede să vă împărtășesc, fiindcă nu știu dacă voi mai trăi». Cu ajutorul lui Dumnezeu, la acea Liturghie am reușit să-i împărtășesc și, sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am ațipit pe loc și am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunțat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câțiva pași, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Pruncul și Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiți asupra mamei. Încet, mama a pășit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la țară, aveam impresia că mă întreabă: «Ce caut eu aici?». Mă privea cu duioșie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în brațele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu fața de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul și Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit și am sărit din pat strigând: «Unde este Maica Domnului și Pruncul Iisus?». Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul și, spre marea mea fericire, dar și a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde așteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei”.

Neclintit în credința lui, va scăpa cu sufletul nepătat de murdăria reeducării impuse de colonelul Crăciun. În caracterizarea făcută de comandantul închisorii, se menționează că „în timpul deținerii în penitenciare, Iovan a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizând un număr de 41 de zile izolare cu regim sever pentru neîncadrare în program, deținere de obiecte nepermise, a cântat cântece religioase în cameră, influențând pe ceilalți deținuți din cameră să cânte”.

Refuzul de a citi la ședințele de reeducare din Biblia hazlie și din ziarele pe care colonelul Crăciun le aducea spre lectură, îl va costa pe părintele Ioan mutarea la Zarcă: „A doua zi a ordonat să fiu transferat la Zarca, o închisoare în închisoare, cea mai dură, mai austeră izolare, creată special pentru exterminare. Îmi dădeau trei surcele de lemne pe noapte pentru a face foc într-o sobă de tuci, nici nu se aprindeau bine că se și terminau. Noaptea dormeam încovoiat cârlig, din cauza frigului. De altfel, se știa că atunci când ajungeai la Zarca erai condamnat la exterminare; puțini au scăpat teferi din acel mormânt. Asupra mea au început să se facă din nou presiuni pentru cedare. N-au reușit”.

Pentru colegii de suferință, prezența sa va fi una harismatică, după cum relatează părintele Liviu Brânzaș în Raza din catacombă: „Aici, în Zarcă, în cursul zilei, Părintele Ioan ne delectează cu momente duhovnicești. Are pericope evanghelice preferate. Pune în ele atâta har, încât simți cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura Părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului. Când începe cu prima frază: «Simone, am să-ți spun ceva», ai certitudinea că acum două mii de ani, cu aceeași nuanță în glas, s-a adresat Mântuitorul lui Simon cel lepros. «Simone» – o adresare blândă, în gura celui care putea porunci cu autoritate. O rugăminte, parcă timidă, pentru a fi ascultat o clipă. O șoaptă, ca în momentele marilor destăinuiri. Parcă-l vezi pe Simon cum s-a pătruns de misterul clipei solemne, pierzându-și obișnuita lui aroganță de fariseu, și spunând cu smerenie și maxim interes: «Spune, Învățătorule». Nu lipsesc, bineînțeles, povestirile de scene și ziceri din viețile Sfinților. Mărgăritarele din Pateric ni se relevează în toată splendoarea lor”.

Condițiile aspre de detenție de la Zarcă își pun tot mai mult amprenta pe trupul vlăguit de boală al părintelui Ioan: „După câteva luni de detenție cruntă în Zarca, aveam o senzație de sfârșeală, simțeam pe zi ce trece că mă duc, mă sfârșesc. De câte ori n-am avut această senzație în anii grei de pușcărie! Într-una dintre nopțile acelea lungi, când așteptarea îmi măcina treptat-treptat nervii și trupul, mi-au apărut imagini de la hirotonie. În capul Sfintei Mese, pe un scaun, era așezat P.S. Episcop martir Nicolae Popovici. După ce m-a privit cu blândețe și m-a binecuvântat, am avut o senzație puternică de fericire. A doua zi dimineața am fost scos de la Zarca și transferat înapoi în incinta penitenciarului din care, la data de 1 august 1964, am fost eliberat”.

ELIBERAREA ȘI RIDICAREA CATERISIRII. PREOT SLUJITOR LA MĂNĂSTIRILE CERNICA, PLUMBUITA ȘI RECEA

„Este un miracol că am ieșit viu din închisoare. Dar cel mai mare miracol în celulă este să-ți păstrezi mintea întreagă, să rabzi până la capăt și să mulțumești lui Dumnezeu, chiar și atunci când ești în cea mai neagră suferință”.

Izbăvit din amarele bezne ale Aiudului, primul drum pe care îl va face imediat după eliberare, însoțit de părintetele Dimtrie Bejan, va fi la Iași ca să se închine în semn de mulțumire la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. De la Iași, părintele Ioan se va îndrepta către Oradea pentru a-și revedea familia: „Ajuns acasă m-au întâmpinat: tatăl meu, preotul Gavril, fratele meu Tiberiu și surorile Minerva, Viorica și Victoria, însoțite de soții lor. Momentul acela al întâlnirii a fost cutremurător. Arătam cu un cap mai mic, decalcifiat, tuns zero – în bătaie de joc – chiar înainte cu o jumătate de oră de eliberarea din penitenciar, pentru că nu acceptasem reeducarea. Veneam dintr-o altă lume, a groazei, a terorii. O lume desfigurată, greu de descris în cuvinte. În fața acelei viziuni sinistre, fratele meu m-a sărutat și a ieșit din cameră pentru a-și ascunde plânsul. Imediat, am plecat cu toții la cimitir la mormântul mamei și înainte de a ajunge acolo, copleșit de durere și de emoție, tata a strigat: «Mămică, a venit fiul nostru la tine!»”. Supravegheat îndeaproape de Securitate, părintele Ioan hotărăște să se stabilească la București din dorința de a nu crea neplăceri celor dragi, după cum el însuși ne mărturisește: „Securitatea m-a urmărit permanent. Am fost arestat și condamnat din nou în trei rânduri: în 1966, în 1968 și-n 1970. Ultima oară au găsit asupra mea drept corp delict patrafirul…

După treisprezece ani de pușcărie, de hărțuire de către Securitate, uneori mergând pe străzile Bucureștiului și amintindu-mi de acțiunile lor bestiale, mă întrebam dacă Securitatea nu-mi poate cunoaște și gândurile. Ura lor era fără margini. Eu mi-am propus să-i iert și să-i iubesc, să mă rog pentru toți torționarii din pușcării și nefericiții lor informatori. Și cred că am reușit”.

Încurajat de IPS Antonie Plămădeală, întocmește un memoriu pe care îl înaintează Sfântului Sinod al BOR, cerând ridicarea caterisirii care se va întâmpla pe data de 26 iunie 1979. Va sluji un timp, o dată pe săptămână la Mănăstirea Cernica, ulterior fiind trimis să slujească la Mănăstirea Plumbuita unde va rămâne aproape 12 ani. Întâlnirea cu I.P.S. Andrei Andreicuț la București îi va schimba din nou cursul vieții. În cartea Mărturisitori pentru Hristos, I.P.S. Andrei consemna: „În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe părintele Ioan și văzând că dorește să înceapă o lucrare duhovnicească și misionară, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat și împreună cu dânsul a venit și maica stareță Cristina Chichernea. L-am îndemnat să meargă la Recea, județul Mureș, unde părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuță și o clădire”.

Vreme de 17 ani, părintele Ioan Iovan va sluji Cuvântului la Mănăstirea Recea. În primăvara anului 2008, la data de 17 mai, la vârsta de 86 de ani, își va lua rămas bun de la neamul pe care l-a iubit cu tot sufletul său și pentru care a pătimit atât în gulagul comunist.

Când a intrat în temniță, părintele Ioan Iovan avea 33 de ani: „Mâncam foc și mă gândeam numai la o moarte de mucenic. Doream să mor în genunchi, rugându-mă. A trebuit să trec prin atâtea încercări, ca să-mi dau seama că celula temniței e tot o chilie călugărească (…). De aceea zic că tinerii să-și revizuiască busola conștiinței, păzind ca îndreptarea lor să fie neabătut spre divinitate. Indiferența religioasă a lumii de astăzi e cea mai grea boală – un nou ateism. E ca și cum ai face cruce pe comunismul vechi. Să nu rătăcim, ajungând în situația celui care jos nu vrea, iar sus nu poate! Avem o zestre enormă, aceea de a fi născuți, și nu făcuți creștini. De aici vine și optimismul meu. Avem o vigoare creștină străbună care ne va ajuta să vedem, în sfârșit, lumina”.

(Material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 64