Învăţătura creştină a fost cunoscută de timpuriu în Dacia, mai ales în teritoriul dintre Dunăre şi Mare, viitoarea provincie Scythia Minor.

După Pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii la Ierusalim, în ziua Cinzecimii, Sfinţii Apostoli şi apoi ucenicii lor au început lucrarea de propovăduire a învăţăturii creştine, potrivit poruncii date de Mântuitorul Însuşi înainte de Înălţarea Sa la cer: Drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh (Mt. 28: 19).

Regiunile sud-dunărene învecinate cu noi au fost evanghelizate direct de Sfântul Apostol Pavel şi de ucenicii săi.

Potrivit unei tradiţii consemnate de Sfântul Ipolit (c.170-c.236), Sfântul Apostol Andrei «a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor». Episcopul Eusebiu din Cezareea Palestinei (265-340), cel mai de seamă istoric din primele veacuri creştine, în lucrarea sa, Istoria bisericească, scria că Sf. Apostol Andrei a propovăduit şi în Dacia Pontică, viitoarea provincie romană Scythia Minor (Dobrogea de azi). Monahul Epifanie (sec.VIII), în Viaţa Sfântului Apostol Andrei, afirmă că între popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii. De asemenea, în Sinaxarul Bisericii constantinopolitane se precizează că Sf. Andrei «a predicat în Pont, Tracia şi Scythia».

În secolul al XIV-lea, scriitorul bizantin Nichifor Calist precizează că Sf. Andrei „a predicat în cetăţile Pontului Stâng, locuit de greci, romani şi geto-daci”, iar în literatura teologică românească această informaţie apare pentru prima dată în secolul al XVII-lea, în Viaţa şi petrecerea sfinţilor, scrisă de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, în care se menţionează următoarele: „Apostolului Andrei i-au revenit prin sorţi Bitinia şi Marea Neagră şi Porţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia, Tesalia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat.”

În sprijinul evanghelizării Daciei Pontice de către Sf. Apostol Andrei vin şi unele colinde şi creaţii folclorice dobrogene, care amintesc de trecerea sa prin acest teritoriu, ca şi unele toponimice (peştera Sf. Andrei, izvorul Sf. Andrei ş.a.). Izvorul Sf. Andrei, aflat la Sf. Mănăstire Dervent, ne dăruiește și astăzi apă tămăduitoare.[1]

Sf. Apostol Andrei este amintit în colinde. Bunăoară, într-un colind se spune:

Ne daţi ori nu ne daţi?

Că mergem în altă casă

Unde Sfânt Andrei ne lasă

Şi ne face tolba grasă.

În balada numită Peştera Sfântului Andrei, găsim scris:

Colo pe grindei

Crâng de alunei,

Văl de arţărei,

Sfântă mănăstire,

Loc de tăinuire

Se piteşte-n tei

Casa lui Andrei.        

De la schit în sus,

Crucea lui Iisus.

De la cruce-n tei,

Crucea lui Andrei.

 Iară Sfânt Andrei

Sub crucea din tei,

Schitul din grindei,

Se roagă mereu

La Bun Dumnezeu.[2]

Strămoşii noştri au numit Undrea luna decembrie, în amintirea Sf. Apostol Andrei, care se sărbătoreşte cu o zi înainte de începutul acestei luni.

După ce a propovăduit Evanghelia în Scythia Minor, la greci şi la populaţia autohtonă geto-daco-romană de aici, Sf. Apostol Andrei, trecând prin provinciile romane Moesia Inferior şi Tracia, a ajuns la Bizanţ. După o veche tradiţie păstrată de istoricii bizantini, a pus aici episcop pe Stahie, unul din ucenicii săi.

După călătoria sa în Tracia, Sf. Apostol Andrei a mers în Grecia, după cum ne confirmă izvoarele greceşti. El a primit cununa muceniciei, fiind răstignit, din porunca proconsulului Egheat al Ahaiei, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X.

După mult timp, Moaştele Sf. Apostol Andrei au fost duse la Constantinopol, în anul 357, de Sfântul Artemie, cu prilejul târnosirii bisericii Sfinţilor Apostoli, în urma restaurării ei. În secolul al IX-lea, Sfintele Moaşte au fost duse la Tesalonic şi apoi la Atena.

O ipoteză mincinoasă

În ultima vreme, în țara noastră, au apărut voci care încearcă să demonstreze că Sf. Apostol Andrei nu a fost niciodată pe meleagurile noastre. Acești pseudo-savanți, nereușind să ignore textele care dovedesc propovăduirea Sf. Andrei în Sciția, încearcă să arate că Sciția nu are legătură cu actualele teritorii românești. Împotriva acestei rătăciri aducem argumente geografice din vechime.

Geograful Pomponius Mela, care a trăit în prima jumătate a secolului I dHr, a alcătuit o Descriere a pământului, pe ținuturi, în trei cărți. Aceasta este cea mai veche scriere de acest fel din lumea antică; are o importanță deosebită, fiind folosită și de Pliniu cel Bătrân, pentru alcătuirea Istoriei naturale, în 37 de cărți. Aici găsim următoarea referință la Sciția: „Sciția ține cam până la mijlocul țărmului pontic; de aici se întinde Tracia, care ocupă și o parte a țărmului Egeei și care se leagă de Macedonia”.[3] Despre Dunăre, el vorbește ca despre „acel fluviu care desparte populațiile Sciției de cele care urmează și ale cărui izvoare din Germania sunt bine cunoscute…”[4]

Herodot, în lucrarea sa Istorii (cartea a IV-a, Melpomene) ne dă informații importante despre întinderea pământului Sciției: „Una din apele curgătoare de la sciți este Istrul.[5] După el vine Tyras (numele antic al Nistrului, n. n.), care izvorăște de la miazănoapte. […] Istrul, cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaștem, curge și vara și iarna mereu deopotrivă de mare, fiind dintre fluviile Sciției cel dintâi dinspre apus. Pricina că Istrul a ajuns cel mai mare fluviu este faptul că și alte râuri se varsă în el. Iată râurile care îi sporesc apele: prin ținutul Sciției curg cinci mari cursuri de apă.[6] Pe unul, sciții îl numesc Porata, elinii Pyretos (Prutul, n. n.), iar celelalte sunt Tiarantos (Siretul, n. n.), Araros (denumirea scită a Buzăului, denumirea tracă fiind Musaeus sau Buzaeus, n. n.), Naparis (Ialomița, n. n.) și Ordessos (Argeșul, n. n.). Aceste râuri, izvorâte din pământ scit, măresc apele Istrului”.[7]

Din această descriere se vede foarte clar suprapunerea Sciției peste o mare parte a teritoriului actual al României. Tot așa ne învață și marele nostru istoric Alexandru Dimitrie Xenopol, care afirmă următoarele: „Odată ce Herodot ne spune că acest popor se întindea în Rusia meridională și Moldova de astăzi, de asemenea în regiunile dela gurile Dunării către Marea Neagră, nu avem niciun temei a ne opri la vreun punct oarecare de pe întinsul șes al Munteniei; toată regiunea plană a acestei țări, cel puțin până la Oltul cu maluri râpoase, trebuia să fi fost cutreierată de hoardele Sciților, cu turmele și carele lor”.[8]

Mulțumim ție, mărite apostole Andrei, noi neamurile cele de tine luminate și de pe pământ la ceruri de tine ridicate, că de la slujirea vrăjmașului depărtându-ne, ne-am făcut împreună-locuitori cu sfinții îngeri și părtași ai slavei Domnului. Pentru aceasta, aducem ție după vrednicie acestea:
Bucură-te, apostole Andrei, nume preascump și dulce nouă dreptcredincioșilor;
Bucură-te, izgonitorul tuturor eresurilor;
Bucură-te, păzitorule cu dinadinsul al fecioriei;
Bucură-te, floarea cea preafrumoasă și bine mirositoare a raiului;
Bucură-te, că rugăciunile tale sunt ca o scară, care ne urcă pe noi la ceruri;
Bucură-te, arma cea nebiruită a binecredinciosului popor;
Bucură-te, cel ce biruiești în zile de război tabăra potrivnicilor;
Bucură-te, cel ce ne dai nouă ploi potrivite;
Bucură-te, cel ce ne izbăvești pe noi din tot felul de nevoi;
Bucură-te, cel ce aperi sfânt locașul acesta de aprinderea focului;
Bucură-te, cel ce ne izbăvești pe noi de vicleșugul vrăjmașului;
Bucură-te, cel ce la sfârșitul vieții noastre ne ajuți ca prin pocaință să ne mântuim;
Bucură-te, Sfinte Andreie, apostole!

(Icosul 12 din Acatistul Sfântului Apostol Andrei)

Bibliografie

Herodot, Istorii, ediție bilingvă, cartea a IV-a, Melpomene, trad., notițe istorice și note de Felicia Ștef, Universitas, Ed. Teora, 1999.

Pomponii Melae De chorographia libri III recognovit Carolus Frick, Teubner, Leipzig, 1880.

Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gheorghe Ștefan, Izvoare privind Istoria Romîniei, Ed. Academiei Republicii Populare Române, București, 1964.

Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1992.

1942. Simache, Tr. Cristescu, Știrile geografice ale lui Herodot despre ținuturile noastre, Buzău, 1942.

Evsevie Popoviciu, Istoria Bisericească, volumul I, de la anul 1-1054, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1900.

I.Pulpea, M. Dana, Istoria Bisericii Universale până la 1054, 1933.

http://www.sfantulandrei.info

http://www.dervent.ro

[1] http://www.dervent.ro/dervent

[2] http://www.sfantulandrei.info/cantari.php

[3] I, 3, 18, Pomponii Melae De chorographia libri III recognovit Carolus Frick, Teubner, Leipzig, 1880, a se vedea și Izvoare privind Istoria României, vol I.

[4] Ibidem, II, 1, 7.

[5] Εἷς μὲν δὴ τῶν ποταμῶν τοῖσι Σκύθῃσί ἐστι ὁ Ἴστρος.

[6] δὶα μέν γε τῆς Σκυθικῆς χώρης πέντε μεγάλα ῥέοντες.

[7] Herodot, Istorii, ediție bilingvă, cartea a IV-a, Melpomene, trad., notițe istorice și note de Felicia Ștef, Universitas, Ed. Teora, 1999, p. 56-57.

[8] Cf. N. Simache, Tr. Cristescu, Știrile geografice ale lui Herodot despre ținuturile noastre, Buzău, 1942, p. 12.

(Material publicat în Revista Atitudini, Nr. 14)