Mă bucur să mă aflu în această sfântă zi, zi în care îi pomenim pe toți sfinții mărturisitori români și pe cei care au pătimit în lagărele comuniste, în închisori și au căpătat aureola de martiri sau de mărturisitori sau sfinți necuprinși în calendare. De ce oare necuprinși în calendare? Astăzi, jumătate din mine s-a bucurat și jumătate din mine a plâns, pentru că încă o dată a trebuit să acceptăm să ne plecăm capul în fața unei realități dure și crude. Acolo, deasupra portretului lui Ștefan cel Mare, când am venit mai era un portret foarte drag sufletului meu, foarte drag. Și a fost dat jos fără să se țină cont că acest portret a reprezentat mentorul acestor mari duhovnici cărora ne închinăm. Că acești mari duhovnici cărora ne închinăm s-au format la școala patriotică a iubirii, a credinței și a apărării cu propria viață și cu propriul destin al credinței în Dumnezeu. Au pătimit ani mulți și grei de temniță și nu au cedat în fața niciunei torturi, a niciunei durități, a niciunei durități psihice care li s-a aplicat, pentru că au crezut în Hristos, au crezut în mântuire și au crezut în neam și țară. Nu uitați, aceasta este identitatea noastră! Mă bucură frumusețea iilor și a cămeșilor pe care le purtați. Asta înseamnă că simțiți românește. Și dacă simțiți românește, înseamnă că iubiți acest popor și dacă iubiți acest popor, îi iubiți pe cei care s-au jertfit pentru noi, ca noi să ajungem astăzi să vorbim despre ei și să vorbim despre ei întru Hristos, ceea ce este foarte important. N-aș vrea să vorbesc foarte mult despre toată jalea care a fost în anii comunismului. Mulți dintre dumneavoastră nu ați știut. Noi, cei care am trecut prin iad, nu am vorbit. Vorbim însă acum, scriem, sunt o grămadă de cărți din care puteți afla tot ceea ce au pătimit acești martiri cărora astăzi le aducem prinos de credință, cărora astăzi ne rugăm, care sunt de multă vreme rugătorii noștri acolo sus în Grădina Maicii Domnului și a lui Iisus Hristos.

Pentru că săptămâna trecută s-au comemorat 7 ani de la plecarea Părintelui mare duhovnic Justin Pârvu, aș vrea să vă spun un lucru la care eu, nevolnică ființă, am asistat și nu am înțeles și încă mă întreb cum de mi-a fost mie dat să asist la o astfel de minune. Probabil că voi găsi răspunsul acesta vreodată. Anul trecut pe 19 martie a fost o comemorare la Iași, tot a martirilor din închisorile comuniste, comemorare la care au fost expuse foarte multe moaște. Din moaștele acelea, la un moment dat a început să curgă mir, dar nu o picătură, două. Pur și simplu, moaștele se acopereau cu mir. Credincioșii care participaseră la conferință, veneau, strângeau mirul cu ce aveau la îndemână, pentru că nimeni nu era pregătit cu ceva anume, cu un recipient, cu o seringă ca să poată lua mirul. Iar mirul izvora din nou. Am în mână întâmplător un fragment dintr-un craniu al unui deținut necunoscut de la Aiud. De ce, necunoscut? Pentru că erau îngropați în gropi comune fără cruci și fără a fi consemnat un nume pe undeva ca să știm al cui este acest fragment de craniu. Este al unui mărturisitor de la Aiud, pentru că din acest fragment – îl vedeți cât este de mic – a izvorât extraordinar de mult mir. Martirii noștri, pe 19 martie 2019, au plâns cu lacrimi de mir. Și nu mică a fost mirarea noastră când a fost invitat un părinte din pustie să citească Acatistul Sf. Justin Pârvu. A spus că nu s-au despărțit în condiții foarte prietenești și că altcineva ar fi vrednic să citească acest Acatist. Totuși a primit să-l citească. Nu ajunsese la al 5-lea verset când din icoana Părintelui Justin Pârvu a început să curgă mir pe trei canale, mir care se aduna la baza icoanei. Și nu mai mică minunea a fost când la racla, în care erau alte moaște de la Aiud și din care se vedea un os, am constatat că osul acela era cald.

Iar aici, în Dobrogea, trebuie să călcăm cu foarte mare atenție pentru că eu am sentimentul că oriunde ne-am întoarce, oriunde am călca nu este exclus să călcăm pe sfinte morminte, pe viitoare moaște, care să fiți siguri, azi, mâine, oricând, vor ieși la iveală și vor depune mărturia lor de iubire și de credință. Nu uitați un lucru, că pământul acesta este sfințit de sângele lor! Nu uitați că nu au plecat și nu s-au jertfit pentru propriul lor bine. Și-au jertfit tinerețea, și-au jertfit viața, și-au jertfit familiile, copiii, soțiile, mamele, surorile, pentru că au avut un singur crez, o singură iubire, de Hristos, de neam și de țară.

Nu uitați acest lucru! Trăim vremuri tulburi. Cred că sunteți de acord cu mine că abia am ieșit dintr-o tulburare maximă, aceea care a permis să ne fie închise bisericile și să asistăm în fața micului ecran la Liturghie. A dat Dumnezeu și ni s-au deschis bisericile, dar trebuie să fim foarte atenți și să nu permitem altă dată să se mai întâmple. Îi mulțumesc în genunchi ridicând brațele spre cer, Înalt Preasfințitului Părinte Teodosie, Arhiepiscopului Tomisului, care a fost unul dintre foarte puținii înalți arhierei care a dat o dovadă de curaj extraordinar. Dar îndrăznesc să spun că, probabil, curajul nu a fost al preasfinției sale, ci a fost dăruit cu acest curaj de Iisus Hristos care l-a adus pe meleagurile dobrogene să facă mănăstiri, biserici și să cinstească eroii neamului care s-au jertfit pentru credință și pentru patria noastră dragă. Probabil că vi se par cuvinte foarte mari, dar eu am crescut cu ele și le simt săpate în adâncul sufletului meu. Cu mulți ani în urmă, 40-50 de ani, probabil, un mare poet alcătuia niște versuri în carcera de la Aiud: „Ne vom întoarce într-o zi/ Ne vom întoarce neapărat/ Vor fi apusuri aurii/ Cum au mai fost când am plecat”. Sunt versurile lui Radu Gyr, iar astăzi eu cu tărie îndrăznesc să vă spun că ei s-au întors astăzi aici, că ei sunt astăzi aici, că duhul lor este printre noi. Rugați-vă lor să se roage în numele nostru lui Iisus Hristos, să nu ni se mai închidă bisericile, să nu ne mai fie interzisă credința, să fim lăsați în tradiția noastră seculară să ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos. Amin!

(Fragment preluat din Revista Atitudini Nr. 66)