Părintele Justin Pârvu despre sfințenia și martirajul mărturisitorilor din temnițele comuniste

Părintele Justin în dialog cu colegul Dan Lucinescu:

Despre arestările din 14-15 mai

Dan Lucinescu: Părinte, cei de astăzi sunt profund creștini și admiratori ai matale. Nu trebuie să venim cu laude, sunt realități. Mata ai realizat într-o perioadă de timp relativ scurtă unul dintre cele mai puternice centre spirituale din țară. Pentru asta, istoria va menționa că Părintele Pârvu Justin a început viața monahală care a fost întreruptă brutal în 1948, că mata faci parte din generația din 1948, care a fost o generație de sacrificiu. Vreau să-ți aduc aminte, pentru că ai prea multe probleme și s-au estompat suferințele. Ne-am cunoscut într-o cameră din Suceava…

Părintele Justin.: 28!

D.L.: În camera 28 – ce memorie fantastică! – în care Părintele Pârvu era tânăr. Avea 28 de ani, cam așa avea atunci, sau 30 de ani, era plin de bunătate creștină și de har divin. În toată acea vâltoare, după anchete, după procese, după torturi, o figură era luminoasă. Era tânărul preot călugăr Pârvu Justin care stătea pe priciul acela privind undeva spre nesfârșitul forței divine, resemnat, ca un filozof înțelept, fără a se plânge de nimic, nici de mizeria locuitului, nici de mizeria hranei, nici de suferințele la care a fost supus. Și vreau să menționez că după eliberare – eu îmi cer iertare dacă pomenesc lucrurile acestea – pe Părintele Justin, m-am dus să-l văd la mănăstirea Secu. N-am văzut o figură mai tristă, mai adumbrită de nimicnicia aceasta omenească. Era tare supărat și am întrebat: „Părinte, ce faci mata?”. „Eu mă duc în satul meu, eu mă duc la Petru-Vodă și am să rog oamenii să-mi sape acolo în piatră, o văgăună în care să îmi duc necazurile!”. Și după aceea am asistat la cel mai mare reviriment în care s-a văzut că sufletul românesc nu a murit, creștinismul n-a murit. Și oamenii au spus: „Da, Părinte, îți facem o văgăună acolo!”. Și au început să vină zeci de care, sute de care de lemne, au venit arhitecți pentru preotul nostru. Când s-a întors în Petru-Vodă, Părintele Pârvu nu mai era călugărul, ci era martirul lor. L-au îndrăgit oamenii din toată regiunea asta, și cu ajutorul lui Dumnezeu au venit arhitecți, au venit oameni de tehnică, i-au tras lumină, i-au pus telefoane. Și Părintele Pârvu Justin a devenit pentru zona aceasta, un far de lumină, care treptat, treptat și-a răspândit lumina în toate colțurile. Sora mea de la Botoșani, când vorbește despre Părintele Justin, se luminează. Toți cei din fața sfinției voastre sunt sub harul pe care îl răspândiți. Am un prieten care, deși este ofițer de marină, spune: „Trebuie să renaștem totul, să renaștem spiritualitatea românească. Trebuie să o scoatem din această moleșeală totală”.

P.J.: Mi-amintesc că în camera 28, seara, după ce luam o supă de varză, așteptam pe Dan Lucinescu să ne povestească un film. Era un povestitor neîntrecut și contribuia mult la realizarea dispoziției noastre. Dumneavoastră nu aveți cum să cunoașteți deprimarea sufletească a omului din timpul anchetelor. Cum așteptai să se deschidă deodată zăvorul și brusc se trântea ușa la perete și nu știai pe care îl ia. Îl luau și ți-l duceau pe la 2, 3 în miezul nopții și îl aruncau ca pe un sac, tot plin de sânge, nenorocit, nu se mai putea mișca. Venea de la scaunele de tortură unde te învârteau sub loviturile permanente pe care la un moment dat nu le mai simțeai. Apoi te aruncau pe jos, turnau 2, 3 găleți de apă pe tine ca să-ți revii și în felul acesta. Dan Lucinescu povestea câte o frumusețe de film, romane. Îmi amintesc și până acum una dintre viețile sfinților pe care le povestea adeseori pentru înviorarea și redresarea noastră. Dacă nu ar fi fost istoriile acestea frumoase, poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic care au circulat prin celulele disperate ale Aiudului sau ale altor pușcării, apoi greu ne-am fi descurcat. Fiindcă, să știți, nu e un rău mai mare ca acesta: să-l pui pe om să n-aibă nicio ocupație. Și această ocupație, trebuia să o inventezi. Și unde era refugiul? Era în tine însuți. Tu trebuia să-L hrănești pe Hristos, să-L întâlnești pe Mântuitorul acolo, înlăuntrul tău, în rugăciune. A fost greu la început de luat pușcăria în conținutul ei, pentru că noi, ca tineri, nu ne dădeam seama în ceea ce privește rostul nostru de suferință de acolo. Ne gândeam fiecare la niște vinovății foarte simple adunate într-un dosar pe care ți-l încheia Securitatea. O ședință pe care ai făcut-o prin anii ’40 sau eu știu când, acum devenise monument de condamnare, monument de acuză, să curgă anii, dragii mei, până la 200.000. Atâția ani de condamnări avea Aiudul până în 1954. Vă puteți imagina ce condamnare putea să aibă un tânăr de 18, 20 de ani? Primea 30 de ani, când în Occident, de pildă, la o asemenea activitate, îi dădeau o amendă sau trei luni. Aici, în Răsărit, luai ani și ani, de la 20 de ani în sus, condamnări grele. Când am fost întrebat de complet după ce s-a terminat procesul dacă fac anii de condamnare, le-am răspuns și eu: „Când or mai face și cei care ne condamnă atâția ani”. Interesant e faptul că acest complet de judecată care ne-a condamnat pe noi în 1948, a fost completul de judecată de la Iași care a condamnat comuniștii în 1940-1941. Și atunci ăștia i-au folosit să-și poată spăla mâinile, dându-le legionarilor ani cu nemiluita ca să-i reabilităm pe comuniștii condamnați de către noi în 1940. Și atunci comuniștii erau foarte „deștepți”. În momentul în care s-a terminat procesul, pe noi ne-au repartizat în pușcării de execuție, completul de judecată a fost arestat și pus în ultimul vagon să meargă la Ploiești ca să-și execute și ei condamnarea, că „cine sapă groapa altuia, cade el în ea”. Și completul de judecată de la Iași și-a făcut și el execuția. Și în felul acesta, pușcăriile noastre au devenit mănăstiri, au devenit locuri de formare creștină și de mărturisire a adevărului creștin-ortodox.

D.L: Părinte, îmi aduc aminte de acel comisar, Pompilian, care era mare bătăuș. Acest Pompilian a devenit crud, deși era un om normal la început. Dar ca să-și salveze funcția, crezând că dacă ne ucide pe noi, va fi lăsat în funcție, ajunsese la un grad de animalizare. Erau închiși sute de studenți tineri. Eu am împlinit 21 de ani sub bolta pușcăriei din Suceava. Toți erau deținuți foarte tineri. Pe un student la Medicină, un macedonean, atât de tare l-au bătut în cap, nopți de-a rândul, încât nu se auzeau decât urletele lui. Și acum am în minte urletele lui. Gioga Parizianu era crunt. Iar acest Pompilian – culmea animalismului – când eram supuși la torturi, el mânca crenvurști cu ceapă. Părintele Justin a fost cel mai tânăr dintre preoți și avea o seninătate extraordinară. Eu nu l-am văzut niciodată pe Părintele Justin plângându-se. Avea o figură senină, o privire peste zări, așa pierdută undeva în sfera divină. Până la urmă pedeapsa lui Dumnezeu a existat. Pompilian și toată categoria aceasta care ne-au ucis pe acolo, au ajuns și ei în pușcăria Făgăraș. La un moment dat, Părintele Justin s-a uitat spre mine, când niște tineri au început să cânte „Pantera rosa”, la influența începerii reeducării de la Suceava, sub îndemnurile lui Bogdanovici. Atâta durere am văzut pe fața Părintelui, în sensul: tinerii aceștia creștini care sunt închiși pentru apărarea neamului, își manifestă o josnicie din aceasta, crezând că astfel scapă de pușcărie? Și văzând suferința lui, am reacționat și le-am spus: „Derbedeilor, de ce n-ați cântat afară «Pantera rosa»?”. L-am văzut pe Părintele cum s-a luminat la față și toți au sărit de partea mea. Dar această intervenție am plătit-o foarte scump. Am fost catalogat că am oprit reeducarea în Suceava. Când s-a plecat – eram 20 în 7 loturi – eu am fost singurul care am fost pus în lanțuri. Am rămas însă cu acea impresie de neuitat despre marea personalitate sufletească a Părintelui pe care avem bucuria mare să-l vedem depășind orice fel de limite. A trecut peste pușcărie, a trecut peste perioada foarte tragică de la Secu – despre care eu nu pot vorbi, eventual Părintele – după care a revenit scârbit și obosit în satul lui natal, să se refacă sufletește și cu ajutorul divin a creat splendoarea pe care o vedeți dumneavoastră acum și unde vin credincioși din toate colțurile țării să-l vadă pe Părintele Justin căruia eu, în numele generației mele de la ’48, îi mulțumesc din tot sufletul pentru tot ceea ce a realizat, reabilitând prin acțiunea sfinției sale, tot tragismul și toată batjocura la care am fost supuși.

P.J.: Acuma, dragii mei, ce să vă spun? Tot ceea ce s-a realizat aici, tot ceea ce vedeți aici este cu o dragoste enormă a acestui popor credincios care a iubit întotdeauna mănăstirile și biserica străbună. Când s-au făcut aici săpăturile și s-a pus temelia, copiii de 5, 6, 7 ani, luau bolovani și aruncau la temelie. Copiii aceștia sunt viitorul neamului nostru. Noi spunem că tinerii sunt dezaxați, sunt răi, că sunt neascultători, dar să știți că nu ei poartă vina aceasta, o poartă diavolul care a născut ispitele prin care îi schimbă sufletește. Televizorul, în special, este una din cauzele care determină nenorocirea copiilor noștri și reaua folosire a acestui aparat, ca să nu-i zic diavolesc. Țăranul nostru a spus, când a intrat televizorul în casă: „Mă, acesta e dracul în casa noastră”. El a spus-o, n-o spun eu. Și nevinovăția țăranului nostru rămâne în picioare. Că el dacă a transformat această structură sufletească a tânărului nostru, pleacă de la bătrânii noștri, pentru că acolo s-au așezat și bunicul și tata și nepotul și strănepotul. Unul de la altul s-au nărăvit ca să fie acest aparat în casa lor. Vine și se așază în fața televizorului. Acolo își îmbolnăvește și sufletul și trupul. Aceasta este reaua folosire că occidentalii știu că mai mult de 3 ore pe săptămână, televizorul este boală sufletească.

D.L.: Părinte aș avea o rugăminte. Pentru toți cei din fața sfinției tale care vă iubesc, dați-le o binecuvântare și spuneți-le un cuvânt pentru toată această acțiune generoasă a lor.

P.J.: Îndemnul meu este ca mereu să fie în duhul acestui adevăr, să se pună în slujba nevoilor și a greutăților prin care trece neamul nostru. Adică trebuie să scoată la iveală cauza acestor răutăți, pe toți acești oameni care s-au înscris în armata antihristului. Îi rog pe dânșii ca să-și asume și o răspundere și oricare ar fi urmările să se sacrifice pentru adevăr și viața veșnică. Ei sunt oamenii, care așa cum spun prorocii, sculptează figura frumoasă care trebuie să apară în relief. Așa trebuie să apară ei în frumusețea ostenelilor și a adevărului. Au o misiune mare. Noi avem foarte mulți savanți, avem foarte mulți oameni cu carte, dar nu avem oameni înțelepți. Că una e înțelepciunea, alta este cunoștința. Cunoștința este de la om, de la o carte la alta. Adun 50 de volume ca să scot o carte și am făcut-o, am legat-o frază după frază, punct după punct, mai pui câte un „și”, câte un „iar” și iarăși cartea apare. Da’ să văd dacă cineva pecetluiește cu adevărat această carte cu sângele și cu viața lui. Cum v-am spus, noi avem foarte mulți oameni școliți, dar înțelepciunea aceasta se dobândește numai prin trăire care vine de la Dumnezeu, că „tot darul desăvârșit de sus este, de la Părintele luminilor”. Această lumină trebuie să o aveți dumneavoastră ca să puteți da viață poporului nostru creștin-ortodox. Cuvântul pe care îl spuneți să nu fie spre osândă, ci să fie spre zidire, că din ceea ce veți spune dumneavoastră vă veți osândi sau vă veți preamări înaintea lui Dumnezeu. Cuvântul e cel care ucide, cuvântul e cel care viază. Așa că, să vă luați răspunderea acestei lucrări mari și să vă zbateți să scoateți la lumină lucrurile mai puțin cunoscute. Dumnezeu să vă binecuvinteze, să vă dea sănătate și viață bună! Harul Domnului și binecuvântarea și bunăvoința Tatălui ceresc să fie cu voi! Amin.

(Extras dintr-un interviu realizat de Fundația Arsenie Boca)(Interviu apărut în Revista Atitudini Nr. 62)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura