GHEORGHE JIMBOIU – „CREŞTINUL DEPLIN” AL TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI

Gheorghe Jimboiu a murit în stare de sfinţenie. Viaţa lui a fost o ardere de tot, bineplăcută lui Dumnezeu” (Valeriu Gafencu).

Instantanee biografice

Venit pe lume, la 18 octombrie 1921[1], în casa unor oameni simpli din localitatea Vela, judeţul Dolj, Gheorghe Jimboiu aparţine generaţiei de la 1948, generaţie de sacrificiu care a purtat în tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc, greul războiului anticomunist. Rămas orfan de mic, este crescut cu multe neajunsuri materiale de mama sa, care refuză să se mai căsătorească, alegând să-şi consacre viaţa creşterii unicului fiu. Un exerciţiu de dăruire şi jertfelnicie pe care Jimboiu îl va repeta în întreaga-i existenţă crucificată pe altarul iubirii de Dumnezeu şi de neam. După ce termină şcoala primară din satul natal, urmează Liceul comercial de băieţi din Caracal, fiind înzestrat şi cu potenţe literare pe care şi le valorifică în această perioadă prin publicarea împreună cu alţi colegi, a revistei Prietenia literară. Ideologic, tributar misiunii de a schimba sufletul României, prin subordonarea valorilor perene, valorii supreme a duhului, tânărul Jimboiu se angajează în „războiul dintre două lumi: pe de o parte lumea veche, care credea în pântece (primatul economicului şi al politicianismului), iar pe de alta parte lumea nouă, care îndrăznea să creadă în duh (primatul spiritului)[2]. Crezul acestei „lumi noi” era acela de a suprima principiile ateiste ale hedonismului occidental şi ale totalitarismului răsăritean centrate pe alungarea religiei din om şi pe anihilarea lui homo religiosus, iar miza luptei este grevată de paradigma vieţii creştine oglindită în poruncile Evangheliei. Aflat la cotitura tinereţii, Jimboiu alege să-şi deschidă sufletul plinătăţii dumnezeieşti, tinzând din toate puterile, în limite pământeşti, spre Adevărul veşnic. În acelaşi timp, zbuciumul pentru câştigarea existenţei îl determină să muncească ca secretar al şcolii şi să facă meditaţii.

La 14 septembrie 1940, România este proclamată Stat Naţional Legionar, prin Decret Regal semnat de regale Mihai I. Mişcarea Legionară devine singura organizaţie recunoscută în noul Stat, având ca ţintă ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Generalul Ion Antonescu este numit Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar. Momentul istoric îl găseşte pe Jimboiu în clasa a VIII-a de liceu, ca membru al Frăţiilor de Cruce, în care va activa până la interzicerea Mişcării Legionare din ianuarie 1941, când Antonescu trece la arestări masive, opt mii de legionari fiind încarceraţi în doar câteva zile.

Prologul unei vieţi de martir

La 5 septembrie 1941, în timpul examenelor de bacalaureat, Jimboiu este arestat, alături de câţiva colegi, pe motiv că ar continua activitatea legionară. La percheziţia din camera în care locuia cu chirie, i se găsesc câteva tipărituri din vremea guvernării legionare, care nu îi aparţineau. Apartenenţa la FDC în timpul guvernării legionare şi trimiterea unei scrisori de către tânărul Jimboiu unui prieten, pentru Siguranţă, constituie motive întemeiate pentru a trece la măsuri represive. Ca fiecare dosar al Securităţii şi acesta conţinea doar informaţii parţiale care conveneau regimului. Mascarada juridică continuă cu organizarea procesului, a cărui desfăşurare nu este altceva decât o simplă formalitate prin care judecătorii dau citire condamnărilor stabilite dinainte de către echipele de anchetă. La 18 decembrie 1941, prin Sentinţa nr. 1468 a Curţii Marţiale Craiova, Gheorghe Jimboiu este condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „constituire de asociaţiune clandestină”. Jimboiu primeşte cu împăcare condamnarea la închisoare asumându-şi suferinţa ca lege unică şi neclintită a întregii lui existenţe. Neîmpăcată însă este reacţia mamei sale, suferindă de inimă, care în luna mai a anului 1942, intervine la Maria Antonescu pentru ca fiul ei să fie absolvit de executarea pedepsei. Ca urmare, este trimis pe frontul de est în Regimentul 26 Dorobanţi Craiova. După doi ani este demobilizat şi chiar eliberat. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial marchează prăbuşirea nazismului, iar în România triumfă sistemul antinazist de factură comunistă al lui Stalin manifestat prin bolşevizarea barbară a ţării, cu nimic superioară dominaţiei naziste. Din păcate, „Marii Învingători” nu sunt în stare să instaureze pacea mult aşteptată de popoare, iar rezultatele conflictului sunt dezastruoase pentru România, în toate privinţele: teritorial, politic, demografic, economic şi financiar.

Pericolul bolşevic nu-l lasă indiferent pe Jimboiu, mobilizându-l în mişcarea de rezistenţă anticomunistă. Deşi resimte din plin zguduirile şi clătinările timpului în care trăieşte, reuşeşte să-şi susţină bacalaureatul, după care se înscrie la Academia Comercială din Braşov. Din cauza greutăţilor materiale şi a nevoii stringente de a-şi acoperi cheltuielile studiilor, este nevoit să muncească ca pedagog la Liceul „Ion Meşota”. Ulterior se angajează contabil la un restaurant şi chiar vânzător în piaţă. În plan cultural activează ca membru în Societatea Academică „Andrei Mureşanu” a studenţilor din Academia Comercială. Este desemnat delegat al anului III şi ajunge secretarul Comitetului de conducere al Societăţii, ulterior fiind propus ca vicepreşedinte. În 1947, Societatea „Andrei Mureşanu” este absorbită de Uniunea Naţională a Studenţilor din România, organizaţie pro-comunistă, iar foştii membri sunt priviţi ca duşmani ai regimului comunist.

La 13 mai 1948, Ministerul de Interne emite ordinul de operaţie numărul cinci privind arestarea legionarilor pe baza dării de seamă din 10 februarie 1948 care menţiona că pe teritoriul ţării se află 32.000 de legionari identificaţi. În noaptea de 13-14 mai 1948, încep arestările pregătite minuţios de Securitate. Gheorghe Jimboiu scapă vigilenţei Securităţii în primul val de arestări. Este prins şi reţinut la 10 august 1948 sub acuzaţia de activitate în corpul studenţesc legionar din Braşov, fiind încadrat într-un lot de 18 inculpaţi. Ajuns din nou victimă a înscenărilor Securităţii, Jimboiu este considerat succesor la conducerea studenţească legionară, supoziţie pe care o va nega atât în timpul anchetelor care vor dura un an, cât şi la proces. Pentru hotărârea neclintită de a nu-şi compromite conştiinţa cu minciuna, Jimboiu este bătut crunt şi în urma loviturilor aplicate la ficat din timpul anchetelor, se îmbolnăveşte de ciroză hepatică. Înainte de proces este spitalizat, însă boala odată declanşată, îşi urmează cursul ireversibil, marcându-i întreaga detenţie.

La 21 februarie 1949, prin Sentinţa nr. 25 a Tribunalului Militar Craiova, Gheorghe Jimboiu este condamnat la 15 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” şi este încadrat în loturile studenţilor care urmau să ia drumul Piteştiului după finalizarea proceselor. Însă, Jimboiu se îmbolnăveşte grav de TBC şi transferat la spitalul-penitenciar din Târgu-Ocna, experiază încă o dată intervenţia salvatoare a proniei lui Dumnezeu care îl fereşte astfel de ororile reeducării.

Rugătorul inimii la Târgu-Ocna

Construită între 1851-1855 ca penitenciar pentru deţinuţii de drept comun care munceau în salina din localitate, Târgu-Ocna a devenit închisoare pentru bolnavii de TBC în anul 1931. După 1949, ea era compusă dintr-un pavilion administrativ care îşi avea sediul în castelul ridicat de Grigore Gica în 1855 şi clădirea nouă a sanatoriului, unde erau primiţi bolnavii de plămâni. Aici este adus şi Gheorghe Jimboiu. În încordarea-i dureroasă de a se apropia de Hristos, are privilegiul de a-l cunoaşte pe Valeriu Gafencu şi pe membrii grupului de rezistenţă şi de rugăciune format în jurul lui: arhim. Gherasim Iscu, Ioan Ianolide, Aristide Lefa ş.a. Liniştit înafară, lăuntric frământat de dobândirea vieţii veşnice, continuu însetat de rugăciune, „cu fața prelungă, cu ochii albaștri cenușii, care-i dezvăluiau toată curățenia sufletească, Jimboiu avea cele mai deosebite mâini pe care le-am văzut la un om: nefiresc de subțiri, cu degete foarte lungi, mâini făcute anume pentru rugăciune sau pentru un mare pianist. Avea o minte sclipitoare și o stăpânire de sine care impunea. De multe ori, când aveam momente de frământări sufletești sau mă simțeam obosit, o discuție cu el mă refăcea și mă întărea sufletește. În cuvinte simple, reușea să redea esențialul problemelor pe care le discuta, având o putere de convingere ieșită din comun”[3]. Atingerea iubirii lui Dumnezeu de inimă este primul pas spre limita cerească a beznei şi a renaşterii de sus, în veşnicie. Această iubire se receptează ca Adevăr, ca Lumină, ca Împărăţie, prin rugăciune. Şi tocmai această iubire ni s-a poruncit nouă, iar cel ce o păzeşte se aşază la graniţa dintre relativ şi absolut, dintre finit şi infinit. Jimboiu a atins limitele acestui hotar: „Era unul din cei mai curaţi. De la el am aflat că după şase luni de stăruinţă, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită. Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi”[4].

În ciuda încercărilor de reiterare a reeducării de la Piteşti, stagnate de reacţia de împotrivire promptă a deţinuţilor, la Târgu-Ocna viaţa putea fi şi frumoasă. „Cei mai mulţi tinerii de acolo deveniseră interesaţi de credinţă şi căutau izvoare de viaţă lăuntrică. Suferinţa şlefuise asprimile firii şi acum ieşeau la iveală gingăşii sufleteşti nebănuite. Se făceau gesturi de mare nobleţe şi dăruire”[5]. În sufletul lui Jimboiu nobleţea şi sfioşenia izvorâte din bucuria smerită a întâlnirii cu Hristos se contopeau cu dinamismul vieţii lui duhovniceşti într-o unitate de neînţeles, dăruită exclusiv celor ce practică o pocăinţă adevărată: „Deşi modest, personalitatea lui se impunea de la sine. Era tăcut, dar punctul lui de vedere avea mare greutate. Părea un trăitor prin excelenţă, dar se dovedise deopotrivă dinamic şi bun organizator. Spiritul său de sacrificiu nu avea margini. Ştia să fie prieten şi deschidea uşor inimile oamenilor. Mulţi căutau să şi-l apropie (…). Credea nelimitat. Izvorau din el curăţie şi înţelepciune, bunătate şi severitate, pace, dar şi luptă, certitudine şi neobosită căutare”[6]. Este un privilegiu rar împreunarea stărilor extreme: de suferinţă a iubirii şi de biruinţă a ei, rodite din unirea omului cu Hristos în rugăciune. Ridicându-se de la o astfel de rugăciune, printr-o durere de viaţă făcătoare, Gheorghe Jimboiu intră încet într-o reală simţire a învierii sufletului său: „Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi dezvăluia adânca orânduire a lumii şi a omului. Se bucura că trăieşte, că e om şi creştin. Era feciorelnic şi hotărât să rămână toată viaţa al lui Hristos, căci râvna lui Dumnezeu îl mistuia cu slava vieţii veşnice”[7]. În această fierbinte dorire de Hristos, Jimboiu găseşte o putere stimulatoare, deopotrivă izvor de bucurie şi de durere. Rugăciunea lui devine astfel un torent năvalnic, înălţător în lumina realităţii necreate a lui Dumnezeu. Hotărât lucru, cu cât este mai puternică rugăciunea, cu atât ea atrage sufletul către Dumnezeu; cu cât mai dinamică este afundarea noastră în adâncurile nemărginite ale oceanului suferinţei, cu atât mai sigură este ieşirea duhului către cer, iar durerea se preface într-o insuportabilă bucurie a iubirii atotcuprinzătoare pentru semeni. Cine a ajuns la pragul iubirii de aproapele până la ura de sine, acela a ajuns la uşa care duce la „împărăţia neclintită”[8]. Gheorghe Jimboiu a pregustat bucuriile acestei împărăţii: „Privindu-l, simt că Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genună”[9]. Ca urmare firească a vederii lăuntrice a iubirii dumnezeieşti, în sufletul lui Jimboiu ţâşneşte şuvoiul rugăciunii pentru fraţii de suferinţă: „Înseta după apele adânci ale vieţii lăuntrice. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi evident desprins de cele lumeşti”[10]. Apropierea de Gafencu îl ajută pe Jimboiu să deprindă, în scurtă vreme, rugăciunea inimii şi să pătrundă în tainele vieţii harice autentice care, prin dimensiunile ei sfâşie perdeaua trupului pământesc: „Când a aflat de rugăciunea minţii, a început să o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede şi intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simţea un plâns răcoritor înăuntru”[11]. Ajuns la părtăşia Duhului dumnezeiesc în starea de nepătimire, inima i se încălzeşte de o iubire uneori compătimitoare, alteori jertfitoare faţă de semeni: „Deşi iubea mai presus de toate rugăciunea, era sociabil, amabil, preocupat de problemele actualităţii şi de perspectivele de viitor. (…) Între noi era un fel de catalizator, prin darul său de a se împrieteni cu toată lumea. Ştia să se comporte diferenţiat de la om la om. În apropierea lui te simţeai bine şi-ţi puteai deschide sufletul (…). Adesea a stat laolaltă cu oameni răi ori cu delatori care l-au chinuit şi l-au provocat, dar pe care i-a dominat cu bunul lui simţ, cu tactul lui iscusit, cu marea sa putere de a iubi”[12].

Între iadul deznădejdii şi raiul învierii la Gherla

Cu sănătatea şubrezită de „infernul dantesc al gulagului românesc”, fără să se întremeze definitiv de pe urma TBC-ului, Jimboiu este mutat la închisoarea din Caransebeş spre cercetare, din pricina altor dosare. În anul 1954, este transferat în „împărăţia morţii”, la Gherla, unde chinuirea deţinuţilor politici se făcea permanent, fie prin lipsa de mâncare sau alimente, fie prin bătaia ce se aplica, fără motiv, numai din dispoziţia de a tortura pe cei lipsiţi de orice apărare. Majoritatea deţinuţilor trecuţi prin reeducare purtau în suflet povara urii, a dispreţului şi a desconsiderării din partea camarazilor de suferinţă, incapabili să înţeleagă tragedia demascărilor: „Între noi se instalase definitiv neîncrederea reciprocă şi prin aceasta oculta, în planul ei, îsi atinsese scopul de a rupe verigile lanţului care ne unea. Rămaşi singuri cu noi înşine, mulţi dintre noi şi-au pierdut şi încrederea în ei înşişi. Ce durere şi suferinţă mai mare poate trăi omul, decât de a şti că nu mai are încredere în cel pe care l-a iubit, în el însuşi şi în puterile lui fizice şi morale?”[13]. Sunt frânturi din chinurile sufleteşti ale lui Dumitru Bordeianu care aflat în pragul prăbuşirii totale, are revelaţia întâlnirii cu Gheorghe Jimboiu: „Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate… Spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei faţă de celălalt. Nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare şi ură. Un înger în trup…” „Acest martir cu fizicul lui de sfânt bizantin”[14] îl va ajuta să se elibereze de duhul Satanei care îl chinuia de patru ani. O singură privire blândă de-a lui Jimboiu este de ajuns ca iadul deznădejdii în care se zbătea sufletul lui Bordeianu să se zguduie din temelii: „Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit şi mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul. Epuizat m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz”[15]. Jimboiu înţelege că această coborâre în iad a sufletului îngrozit al lui Bordeianu este o pregătire pentru primirea lui Hristos şi luându-l de mână, îi picură în inimă balsamul tămăduitor al cuvântului: „Frate, eşti bolnav; nu te teme însă şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva”. În încercarea de a-şi frânge încremenirea inimii rănite, Bordeianu îşi destăinuie neputinţa de a se mai ruga şi de a-şi mai plânge durerea nimicniciei înaintea lui Dumnezeu. Când sufletul se atinge în mod existenţial de veşnicia lui Dumnezeu cuvântul capătă valenţele făptuirii. Starea de eliberare pe care Bordeianu o trăieşte după schimbul de cuvinte avut cu Jimboiu: „Credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el, redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau”[16] – certifică mărturia lui Ioan Ianolide: „Valeriu Gafencu excela în cuvânt, iar Gheorghe prin faptă”[17]. Cu duhul afundat în rugăciunea plină de aşteptarea „îmbrăţişărilor părinteşti”, tânărul Jimboiu va deschide uşile pocăinţei pentru sufletul chinuit al lui Bordeianu, în noaptea de înviere a anului 1954: „După câteva clipe de rugăciune, tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină (…). Am căzut cu capul pe ciment, leşinat cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să curgă şiroaie. Erau lacrimile căinţei… Târziu m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam; mă simţeam un alt om şi eram atât de uşor de parcă pluteam în alte sfere… Ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat spunând din toată inima: «Hristos a înviat!». «Adevărat a înviat!» – mi-a răspuns plin de duioşie. Am plâns o vreme amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni mai aproape ca, în acea clipă pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele”[18]. Peste ei coborâse harul iubirii dumnezeieşti care lucrează dincolo de percepţiile limitate ale raţiunii. Jimboiu care îl urmărise pe Bordeianu de când acesta se dăduse jos de pe prici se identifică cu bucuria celui înviat din morţi care, peste ani, nu va pregeta să mărturisească: „N-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia şi să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. A fost singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Am asistat odată la o extracţie de măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această intervenţie stomatologică, dar el nu a scos niciun sunet şi nu a schiţat niciun gest de durere…Cunoscându-l pe el, orice îndoială că au existat şi mai există sfinţi pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu”[19].

Aiudul, ultima temniţă. Cu Hristos la ospăţul Împărăţiei

Anul 1955 îl găseşte pe Jimboiu între zidurile Aiudului într-un moment în care „tensiunea atinsese un grad foarte înalt şi, nemaiîncăpând atâta suferinţă în tiparul croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. Gardienii obişnuiau să dea buzna în celule şi să ia pe câte un deţinut la bătaie, fără nicio explicaţie. Loviturile erau crunte şi de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe duşumea, într-o baltă de sânge”[20]. Condiţiile de detenţie erau dure. „Exceptând camerele mari, cele 312 celule erau populate până la refuz de către cei peste 2400 deţinuţi, câte opt în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, în aşa fel încât să nu mai rămână nicio palmă de loc neocupată”[21]. Începutul acţiunii de reeducare de către colonelul Gheorghe Crăciun care şi-a îndeplinit cu prisosinţă misiunea „încredinţată de partid” de a împinge la sinucidere conştiinţele întemniţate în Aiud – marchează acel prag al suferinţei în care ea nu mai poate fi evocată prin grade de comparaţie. Bătăile, izolările, înfometarea sistematică, muncile istovitoare din timpul zilei şi carcera pe timp de noapte pentru neîndeplinirea normei, neacordarea de asistenţă medicală, sunt pedepse aplicate deţinuţilor pentru a-i distruge fizic şi moral. În ciuda bolilor de ficat şi de plămâni care i se agravează simţitor, Jimboiu îşi concentrează energiile interioare spre o trăire mistică de adâncime.

Prezenţa lui este una harismatică pentru cei din jur: „Ceea ce ne comunica era o hrană spirituală pentru noi la care nu ne aşteptam în acest loc plin de urgie şi de constrângeri sufleteşti”[22]. „Gheorghe Jimboiu, cu care am stat în celulă, a constituit pentru mine «creştinul deplin», parafrazând expresia lui Constantin Noica”[23]. Curăţenia inimii lui în care Dumnezeu S-a odihnit, l-a făcut purtător de lumină, împlinitor al poruncii de a iubi aproapele nu printr-o slujire materială, ci prin aceea a Duhului, călăuzind pe cei care căutau mântuirea, ridicându-i iarăşi din căderile lor şi vindecând rănile sufletelor lor. Dragostea, a cărei flacără a fost aruncată de Hristos în sufletul omului, are însuşirea uimitoare de a-l face să biruiască orice suferinţă şi chiar moartea. Dumnezeu este negrăit de darnic, dar El ţine seama de măsura în care noi ne dăruim Lui şi în care ne deschidem unirii ontologice cu El. Transfigurat de puterea dragostei dumnezeieşti, Jimboiu care din cauza bolii nu mai era în stare decât să stea pe marginea patului, rezemat de peretele celulei „rosteşte în permanenţă rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate. Nimic nu indică faptul că omul acesta ştie că va muri. Niciun semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie: la poarta Cerului spre care năzuiește”[24]. Cei mai mulţi dintre noi suntem îngroziţi şi înfricoşaţi când gradele extreme ale suferinţei se descoperă înaintea noastră. Dar calea creştină are tocmai această particularitate că simultan cu pogorârea în tărâmul chinurilor morţii, mintea omenească are posibilitatea de a urca în sfera Luminii necreate.

Când suferinţe de nesuportat se abat asupra noastră, accesul la o preîmbelşugare cu adevărat nesfârşită a vieţii, se deschide înaintea noastră; atunci începem să cunoaştem mai adânc pe Hristos în omenitatea şi în dumnezeirea Sa. Apropierea de clipa despărţirii de trup îi dă lui Jimboiu îndrăzneala de a crede că, în veşnicie va fi pus în posesia de neînstrăinat a vieţii dumnezeieşti, pregustată de el din potirul durerilor pământeşti. Aceeaşi încredinţare o împărtăşesc şi colegii de celulă care i-au fost alături în ultimele clipe de viaţă: „Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Providenţă ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit peste pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă unde nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile (…).Credinţa că Dumnezeu ia la Sine pe cei pe care îi iubeşte, niciodată nu mi s-a părut mai adevărată ca în cazul lui Jimboiu. Mergi în pace spre cer, suflet neprihănit, şi iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva cât timp am stat împreună. Nu ştiu dacă acest neam mai poate fi vrednic de aleşi ca tine. Am credinţa că numai pentru oameni ca tine, mai rabdă Dumnezeu această lume!”[25].

Veşnicia nu are durată şi totuşi ea cuprinde toată întinderea veacurilor şi a spaţiului. Se poate vorbi despre ea ca despre o „clipă veşnică” care nu se pretează niciunei definiţii sau măsuri: nici vremelnică, nici spaţială, nici logică. În ea, în această clipă de nedefinit şi noi prin darul Sfântului Duh, îmbrăţişăm în dragoste într-un singur act prompt şi nemuritor al întregii noastre fiinţe, tot ceea ce există din zorii vremurilor, ca Dumnezeu să fie totul întru toţi. În anul 1963, la 27 mai, Jimboiu a păşit pragul veşniciei: „După cincisprezece ani de detenţie, când mai avea câteva zile până la eliberare, era atât de epuizat încât l-au dus la infirmieria închisorii. Aici însă nu a durat mult şi s-a stins, conştient, împăcat, fără oscilări şi încredinţat că în lume va birui Hristos”[26]. Trupu-i învelit în haina marilor dureri, i-a fost aruncat de gardieni în Râpa Robilor, în imensa groapă comună a deţinuţilor de la Aiud.

„Gheorghe Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi» (…).  A fost desăvârşit din toate punctele de vedere, conform imperativului: «Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!»”[27].

[1] 20 octombrie 1921, după alte surse.

[2] Mircea Eliade, O revoluţie creştină, în Buna Vestire, 27 iunie 1937.

[3] Aristide Lefa,  Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998, pp. 106-107.

[4] Pr. Mihai Lungeanu, Sfântul Închisorilor, ediție îngrijită de monahul Moise Iorgovan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 204-205

[5] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 133.

[6] Ibidem, pp. 152-153.

[7] Idem, p. 153.

[8] Evr. 12, 28.

[9] Liviu Brânzaș, Raza din catacombă, Ed. Scara, București, 2001, p. 226.

[10] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p.153.

[11] Idem.

[12] Ioan Ianolide, op. cit., pp. 153-154.

[13] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 344.

[14] Idem, pp. 346-347.

[15] Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 351.

[16] Idem, p. 353.

[17] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 153.

[18] Dumitru Bordeianu, op. cit., pp. 356-357.

[19] Dumitru Bordeainu, op. cit., pp. 346-347.

[20] Grigore Caraza, Aiud însângerat, Ed. Vremea XXI, 204, p. 58.

[21] Idem.

[22] Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi, vol. 2, 1998, p. 64.

[23] Liviu Brânzaș, Raza din catacombă, Ed. Scara, București, 2001, p. 226.

[24] Liviu Brânzaș, op.cit., p. 308.

[25] Idem.

[26] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 154.

[27] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, pp. 346-347.

(Material preluat din cartea SFINȚII ÎNCHISORILOR, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura